Ce este cartea?

Ce este cartea?

Ești frumoasă, cu coperți așa frumoase, ai file pline de cunoaștere și de tot ce mă atrage. Ești dragostea mea. Ușor, cu grijă, să nu pățești ceva, te iau, te pun la loc, te răsfoiesc. Împreună mă educi, mă porți prin gânduri, le învăț din tine. Ce frumos au așezat rândurile, trăirile în file! Te răsfoiesc mai mereu, încep de la un început, căutând printre rânduri un sfârșit. Mă gândesc, citesc și ajung și mă întreb. Iau următoarea filă, pe urmă alta și tot așa. Și cartea educă sufletul și inima, trăiri frumoase așezate în file de oameni care au trăit, au scris ce doar ei au simțit sau au trăit. Ce e scris în carte rămâne mereu. Nimeni nu poate șterge cărțile și trăirile din sufletul tău. Carte, tu îmi aduci aminte de toate: simplitate, dragoste, bunătate. Te citesc mereu. Tu oare faci parte din sufletul meu?

Și uite așa va ieși o altă carte din trăirea mea, căci și tu trebuie să faci parte din toate celelalte cărți. Unele au povești adevărate, altele lacrimi vărsate, altele trăiri adevărate, povești și nu basme, poezii și versuri cu dragoste scrise în file pentru cititori căutători ca mine și tine.

Și oamenii s-au supărat pe cărți așa tare, încât le folosesc doar de decor în viața lor, să prindă bine la televizor.

Și cartea plânge în raft și strigă: „Deschide-mă!” Dar cine? Și mă tot întreb de ce nu ne mai cultivăm și studiem, să scriem, să învățăm.

Cartea are cotor frumos, copertă tare, moale, are întrebări, răspunsuri, citate pline de viață, pilde îmbrăcate cu dragoste. Câte și mai câte! Bogată când e deschisă, săracă când e închisă.

Iar omul se întreabă de ce e sărac dacă n-a deschis ochii într-o carte, fie ea ruptă, părăsită sau abandonată, uitată pe raftul unei biblioteci sau în casă, într-o stație.

Și cărțile parcă vorbesc între ele prin cuvinte simple.

Cartea trebuie să fie cât mai vie, am înțeles de acum înainte. Așa să fie.

Și cititorul mai trece o filă cu mâna lui și ideea e că pot să-ți spun ce e înainte cu câteva file, dar frumos e să respectăm firul narativ sau cine știe ce va fi pe parcurs. Și cartea prinde viață, se scrie literă cu literă, fie seara, fie dimineața.

Și caut răspunsuri și întrebări până în ziua când poate le-ai găsit și în timp.

Ce scrii, te gândești ce frumos ar fi să scriu și eu o carte, un fragment, un citat, să las la alți oameni după ce eu plec din această viață. Și așa se nasc idei, trăiri, fapte. Citești, scrii, pe urmă îți vin în minte întrebări: ce titlu să-i pun, ce aș scrie, ce să dau lumii? Lasă că fac mâine. Și timpul trece, eu nu mai scriu nimic, nu mai citesc nimic și, iaca, eu, om, am îmbătrânit. Dar nu te opri! Cercetează, analizează ca la școală. Din școală nu înveți tot ce se predă, iei doar ce-ți place. Nu nota maximă te face cineva în societate sau poate da. Eu am avut altă variantă: mi-am trăit copilăria ca odată, te întâlnești cu ea.

Cartea o iei mereu cu tine, fie în minte, fie în suflet, fie oriunde te duci. E viață vie în litere și poezie și cine știe ce ghid frumos și operă ai luat cu tine. Cartea e ea, ești tu, e ființa vie lângă ea. Dar cine mai citește, cine mai iubește pe cel ce scrie și dăruiește? Limite nu mai sunt. Aici ești liber, ai un univers. Aici m-am pierdut. Oare de ce? Că vreau să demonstrez lumii că eu aș ști ceva. Nu tot ce învăț îmi aparține mie. Așa vreau, le pot transforma trăirile mele în poezie. Cine știe ce va fi mâine? Vântul bate, e toamnă și scriu să simt că pot face ceva. Monologul ăsta e frumos, cu litera, ha-ha!

Și mai stai, mai înveți, mai povestești. Le spui altor persoane ce fel de cărți citești, cum te delectezi, cum crești, cum înveți să scrii, să iubești și cauți mai mereu printre cuvinte sinele tău sau pe tine. Poate te-ai pierdut în lume prin cărți, cine știe? Fiecare piatră, fiecare strofă clădește ceva în inima ta, iar cartea e singura ce mai ajută mintea sau muzica.

Munca, la fel, totul e muncă, o luptă între file, între idei, gânduri tipărite, drumuri, alei, flori, oameni, copii ai mei sau ai tăi.

Vezi? Și parcă eu sunt acel scris care te educă. Vezi? Parcă sunt viu, iar tu mă citești. Eu te privesc și te lămuresc, te duc spre final, dar mai stai, pune-ți un ceai, bea o cafea, mai gândește-te și la animalul din casa ta, mai gândește-te la natură, mai plantează un copac, mai iubește, mai răsfoiește. Bine, nu-ți spun eu ce să faci, dar vezi și tu ce carte alegi și desfaci. Sunt critic? Nu, dar scriu ce văd, spun ce simt, pentru că am timp și m-am prins cum, de fapt, funcționez: ce îmi dai, aia scriu.

Povestea continuă. Ține-mă de mână! Sunt o carte, nu vreau să fiu abandonată. Sunt un suflet printre cuvinte, sunt ce vreau de azi înainte, dar toate spre bine. Tu cine ești când citești? Și când te-ai săturat de mine, poți alege altă carte, scrisă de scriitori mult mai buni ca mine. Eu rămân așa, ăsta e stilul sau personalitatea mea. E imaginația unei litere. Uneori simt că eu sunt literele.

Te văd și știu că și tu mă vezi. Sunt aici, tu acolo. Călătorim împreună în lumea lor. Sunt obsedat să fiu citit, dar știu un lucru: omul alege și culege doar ce-i place. E hrana ta și a mea. Omul se poate hrăni și cu litera. Poate la asta se referea Domnul, căci omul nu se hrănește numai cu pâine, ci și cu orice cuvânt de la Dumnezeu. Așa am să fac și eu, să-i ajut, să le dau ceva frumos, valoros. Dar el sau ea a răsfoit, Tată, puțin foile și m-au aruncat pe raft, cică sunt mult prea slabă… N-am învățătură bună, n-am cultură, n-am o educație bună, dar dacă aș avea niște bani între file, să vezi cum ar căuta, să-i vezi cu ce ambiție m-ar deschide.

— Da, poate! Dar ține minte: omul fără carte și cuvinte este ca o corabie fără cârmă și pânze.

Atunci am să mă duc mult mai profund să le explic prin versuri și pilde cum cred eu, ca și carte, că mi-ar plăcea să fie!

Și cerul parcă s-a deschis și mă învață Dumnezeu în vis cum să scriu să fie viu.

Și când am văzut cum să scriu, m-am trezit. Da, nu-i nimic, omul mai adoarme în timp ce scrie. Nicio problemă, scrierea continuă…

Și cartea poate să aibă greșeli, personaje rele, bune, care-ți plac, războaie reci care n-au fost purtate de om, sânge printre rânduri, răni pe stânci, oameni printre vânturi. Altele au mister, au început, prezent și viitor, iar eu, ca și carte, am un scriitor, povestitor, poet și îndrumător. Oi fi învățătura-n file lăsată de mine pentru cititori ca tine.

Și sunt în mâna ta, iar mă atingi cu dragoste. Acum sunt așa, în timp voi îmbătrâni și eu, ca omul din viața aceasta, voi deveni veche, pe românește. Și să știi că și cartea are cicatrici lăsate de oameni care m-au răsfoit. Și cartea poartă durere când nu este îngrijită, ca sufletul tău rătăcit și putrezit de mândrie și lăcomie. Dar cine știe, poate eu nu sunt așa, poate nici tu nu ești așa. Alții rup file, alții modifică sau critică, spunând că așa ar arăta mai bine. Alții corectează, alții mă tatuează, mă analizează și devin un studiu pentru ei, cum și omul e un studiu pentru cei vicleni. De aceea, îți aduc aminte, cititorule, îți spun printre cuvinte căci cuvintele trebuie să le simți, să le iubești, că de jos plec și mă ridic să-ți dau un dar, un cadou frumos pentru intelectul tău, original. Acum eu, ca și carte, nu te iau cu povești și lumi imaginare, te iau cu mine să învățăm împreună, căci nici eu nu știu atât de multe. Am să las la final câteva file să adaugi ceva cu dragoste în cartea asta.

Așa că mergem mai departe și scriem ce simte scriitorul pentru mine și cum mă vede el pe mine, ca o carte. Și să vezi cum dragostea lui a devenit pentru mine simplitate între meditație și iubire. Și nu numai atât, stai să-ți spun ce iubire e! Fii atent, scriitorule… Scuze, cititorule!

Și am cu mine trăiri adevărate, fapte care nu sunt uitate, am sentimente așezate în jurul sufletului meu, am timp în spate, am dăruință, am dragostea în fiecare literă, călătorii, amintiri. Am și ura față de războiul de azi, o dimineață fără soare, o noapte fără stele, multe zâmbete în care nu am pus așa multă dragoste.

Și îți mulțumesc că ai ajuns până aici. Părerea ta e un lucru extraordinar, căci cartea pentru om e un dar.

— Și eu, cartea, l-am trimis pe scriitor să mai experimenteze, să mai cerceteze, să analizeze, să învețe din viață, că nu pot să devin o carte săracă fără faptă. Uneori îl cert, uneori îl iubesc. Cine știe cum se poartă în lume dacă eu nu sunt cu el? N-am de unde să știu, dar gândul meu și sufletul meu sunt cu călătorul, scriitorul. Așa că aștept și eu, și tu, unde o fi. Și eu, ca și carte, trebuie să aștept frumos, să mă port frumos când nu este el. Cel mai frumos lucru e cum te porți când nu te vede ea. Cartea are suflet, ochi, are mai tot, are imaginație, coperta bogată, o lume doar a ei, între file și pagini. Poate se odihnește, poate scriitorul n-are inspirație și cartea naște întrebări pline de bucurie, nostalgie, senzație.

Până vine, hai cu mine să-ți spun o poveste scurtă printre rânduri.

Dacă ai citit până aici, ai ajuns împreună cu mine. El ne-a explicat cum ar fi și cum ar vrea eu, ca și carte, să iubesc când sunt deschisă, să las tipărit la cineva în minte acel ceva. Cineva poate va ajunge și el scriitor sau poate va rămâne doar cititor.

Și suntem noi doi. Bine, pe lângă tine pot fi mai mulți, așa că nu mă trăda, nu-mi rupe inima și nu mă abandona. Oare e frica? Poate că da. Lumea e plină de oameni care nu știu să iubească. De aceea, cartea asta poate prinde viață. Și le va explica cum se dăruiește iubirea.

Poveste, îți spun un secret…

Băiatul care scrie nici eu nu știu cum se numește. Sunt o filă goală, ca o noapte fără stele, dar cu cât mă îmbracă mai mult, cu atât devin mai bogată și frumoasă, literalmente.

Oare mă va surprinde? Mă tot întreb. Tu știi? Sec, nu?

Într-o lume de oameni, cartea este un suflet la bine și la greu. Te educă-n suflet, te face fericit când îți este greu, te face mare pe pământ și-n timp.

— Da, oare chiar așa să fiu, ca și carte? Te întreb pe tine.

Și o poți dărui altor persoane, o poți împrumuta, o poți cumpăra, o poți îmbrăca în copertă, o poți transforma într-o dragoste eternă, poți dormi cu ea, poate uneori să-ți fie și pernă când nu ai una. Ea poate să transmită o imagine din trecut. Pare că am mai spus, dar nu-i nimic, doar aducem aminte, căci doar cartea, în zilele acestea, mai aduce puțină liniște. E toamnă și este frig, plouă mărunt, vântul bate. Toți se pregătesc să intre în case, se pregătesc de iarnă, care vine. Și ce rău e să n-ai o carte cu tine! Dar nu-i nimic, mă ai pe mine lângă un foc, să citești un scriitor cu sentimente, fie el poet, povestitor, prozator, dramaturg, critic, nuvelist sau cine știe ce îți mai aduc cărțile.

Și citești și filă cu filă treci și ajungi sus, unde ți-ai promis că ești un cititor de neînvins, că asta îți place să faci: să citești, să scrii, pe urmă să dăruiești cunoștințele tale celor dragi. Oare te cunosc? Sunt sigur că tu nu mă cunoști pentru că nu ai citit tot, dar eu cred în tine că vei parcurge totul alături de mine. Și uneori mă victimizez, mă întristez, uneori plâng când citesc un mesaj cu dramă. Și îți mai spun ceva: uneori plânge inima lui, de aceea eu, ca și carte, vreau să-ți transmit sentimentele lui. Și Domnul e cu mine, deci n-am de ce mă teme, asta să crezi și tu, pentru că frica nu este bună.

Gândește-te că sunt cărți uitate, lăsate, abandonate și n-au fost deschise poate niciodată, să le citească poveștile… Cât de trist pentru omul de pe acest pământ! Și ele au rămas pline de praf, doar mutate sau aranjate de acel bibliotecar. Uneori le-aș deschide pe toate să învăț câte ceva din orice carte. Eu, ca și carte, sunt tânără astăzi, sunt creată și scrisă. Când el va termina lucrarea, poate voi fi necitită, nu că n-aș fi o lucrare bună, dar noi cunoaștem specia umană: se tot degradează. Vina este a omului pentru faptul că nu își mai hrănește sufletul cu ceva viu; vor artificial, le este simplu să își ia informația doar la ce-i interesează. Dar o carte rămâne întotdeauna o carte — aripile unui suflet pierdut. Cartea poate fi barcă de salvare în oceanul vieții.

Ea vine bogată cu poezii, fapte, cum ar fi una dintre ele:

Stau și scriu cum să fac o carte să nu pară cititul un pustiu, Într-o lume schimbătoare, o lume ucigătoare, cu bombe nucleare, arme care n-au ce căuta în lumea mea.

O carte și o inimă ce învață să iubească, Un om și o carte ce învață să dăruiască, Un stilou și un pix, o coală ce educă mintea asta bolnavă.

Lumină, dragoste infinită să-ți transmită simplitatea unei experiențe împlinite. Ce să ascund? Nimic. Scriu ce vine din interiorul meu.

Soarele, de când îl știu, pentru mine este o poveste adevărată; îmbătrânesc cu el în fiecare zi. Momentele sunt frumoase. Întrebările îi apasă, ei tălmăcesc după cum le convine și e greu să lupte cu oameni ca mine. Vezi cum vorbește? Auzi, doar provoacă, pentru că e invidie, ciudă și lipsă de cultură și carte. Și noi mergem înainte, confruntându-ne cu tot ce vine spre noi. Poezie, ce-ți dorești tu ție? Eu îmi doresc să fiu mai aproape de tine-n suflet și când atingi un zâmbet sincer.

Noi trăim prin gânduri și cuvinte. Ai văzut cum te trage în iad prin cuvinte? Du-te spre Dumnezeu, Iisus! Cuvintele — ai grijă de cele curate și înțelepte. Mintea mea o vor, Sau vor să știe ce e în mințile mele.

Dar văd diferența dintre ce e bun și ce chiar nu e bine.

Nu orice gură e adevărată. Dedicati-vă și ieșiți din contextul lor! Aici, în foaia mea, eu dau sens, deci scriu cum cred eu că ar fi bine.

Și da, Dante mi-a confirmat: ce a văzut el e pe pământ și noi suntem aici mimând viața noastră. Dar știu că prin pocăință și îndreptare poți ajunge în locul cel mai bun. Trebuie să scriu ce cred și ce văd, nu trebuie confirmarea altora. Într-una din mințile mele și amintiri, să aduc în scris ce am văzut înainte până acum.

Spun așa, căci groază e în literă, e codul enigmatic codificat și pare a fi vesel acest suflet, căci astăzi a aflat. Trecut-au zile și timp foarte mult, Căutând în creație și literă adevărul cuprins. El mai curge pe ape, El mai plânge în inimă.

Și am înțeles că ce am trăit a fost adevărat și chiar cu adevărat aș crede că de când e pământul există iadul și a ieșit la suprafața pământului prin tot ce vedem. Aș pleca cu totul, dar unde să mă duc cu al meu trup, admirând doar decorul din ce a mai rămas? Și mai există, tind să cred, oameni pe acest pământ. Am să cobor din ceruri să trimit în focul cel veșnic așa cum e scris. Căci nu trădătorii ne oferă lecții; de s-ar mai face odată viața, bunătatea va învinge, cum zâmbește soarele cu razele lui dimineața.

Dar văd cum oamenii nu-și pot stăpâni, nici eu, ispitele. Călătoresc în vise căutând lumină, să scap odată de întuneric, căci plăcerea a devenit o scârbă. Și uneori sunt bucuros că cei ce vor să fie superiori vor cădea la pedeapsa ce va veni, sau a și venit Regele tuturor; atunci vor înțelege că au fost legați în lanțuri grele, suflete prinse și mișcate pe pământ, privindu-se rar către stele.

Încătușați în libertatea mincinoasă, iar moartea lor le-a devenit casă. Deschizi fereastra, vezi ce nu aș fi vrut să văd: desfrânarea le-a devenit ambiție și plăcere.

Nu mă pierde, Doamne, căci privesc spre lume din timpul meu aici și mulțumesc că mi-ai dat o șansă în lume să văd și eu ce poate nu mi-am închipuit. M-aș întoarce la mintea mea de copil mic de grădiniță și am înțeles că eu pe atunci gândeam cât o lume infinită.

Aveam dreptate, din dreapta născut, să caut puterea cuvântului, să transform poezia în ceva viu.

Iar cuvântul să fie mai greu puțin dacă pot, că doar așa capătă sens când e mai greu de înțeles; când e prea ușor, nu rămâne în cap.

Gândesc cu gândul înspre tine, Dar nu știu dacă am gândit bine, Că dacă n-aș gândi, n-aș mai judeca. Dar m-aș duce printre stele, dar nu le pot ști; E vast orizontul cu ale sale stele. Și mergând cu pixul la buzunar, veni o ploaie în suflet. Deși eram singur, tot aici mi-e gândul.

Călător în viața dată, un dar de altădată, Privit de tine și ți-am urmat; m-ai atins când nu mă așteptam. Și tu știi cine sunt, iar eu nu; de s-ar stinge sufletul în mine, tot trebuie să aflu.

Ai coborât cu sfințenia ta și ai pus legea și iubirea ta în inima mea; m-ai purtat cu bucurie și încredere pe deplin, îți mulțumesc! Viziunea mea: lucrez la ea să descriu așa cum a fost cândva; ți-am văzut chipul și tu nu aveai zi și timp. Și ai stat lângă mine, m-ai privit și m-ai primit cu fericire. Privind spre tine, mă gândeam cine este; mi-a tot spus: e Dumnezeu din ceruri. E bine, e așa simplu și plin de iubire.

Chip minunat, în toate privit și judecat.

Lupt în necunoscut și vor să fiu prins sau doar gonit, ceea ce pare foarte trist, de oameni fără lumină, în bezna deplină. Visul nu mai e vis, este o luptă interioară în care adevărul și lumina vor birui, ca întotdeauna. Se transformă în urât și aș vrea să înțeleg de ce nu se bagă; este lupta mea contra întunericului.

Tu, dulce chip, te-aș atinge când soarele stă pe al nostru chip, Să-ți spun ce scriu, atingându-te îndeaproape cu o dragoste cerească-n sufletul care îmi ești departe. Nimicit-am durerile și dorurile din timpurile-n care n-am răbdare. Te-aș lua de mână să simțim toamna-n vene cu o ceață densă, să nu ne vadă nimeni, numai eu și tu, să-ți declar dragostea mea în timp de război.

Ești frumoasă cum e soarele când răsare dimineața, un miros ce-l adaugi pe al tău trup să-l cucerești pe cel care-l iubești mai mult. Și vreau să știu că vrei să admiri cum o inimă bate-n pieptul tău, iar acele bătăi să-ți bată doar pentru cel iubit. Acum, da, sunt pecetluit în viață, căutând prin mine o ieșire spre fericire, lumina care ne atrage la cunoașterea cea mare. Literele mi-au devenit întrebări, plângând în suflet și oftând să reușesc să îndeplinesc scopul meu pe acest pământ, pentru a-mi primi cununa promisă de Cel care ne este Părinte în veci. La venirea serii, să intrăm împreună în noaptea înstelată, să ne fie cerul casă. Privesc în zare o noapte-n care-mi zâmbește mereu și stau, aștept să mă perfecționez și eu.

Văzut-am al bolții cer înstelat, privit-am în sus, nu s-au mai mișcat… Ce om mic mai sunt, lipsit de cunoaștere și dus prin cărări care nu-mi aparțin! Și dacă n-am mai căutat să știu a mă exprima în cuvinte pe care le-ar cere sufletul, Ce absent am fost în momentul tău! Caut frumusețea nevăzută, să spun: da, frumusețea e plăcută ca dulcele de pe buza ta. Trimite către sufletul meu iubire cerească, cunoaștere nevăzută, să pun în hârtie, să uimesc sufletul în mine! Domnul a făcut să cunoaștem împreună ce înseamnă cuvântul Lui când inima devine mult mai bună. Cuvântul lui Dumnezeu mă ajută.

Echilibrat, dar tot sparg. Intru în sistem și nu văd nimic. Văd conținut static muritor; Grupa mea de oameni sunt nemuritori, Pe apele pământului echilibrați de instinctul nevăzutului și confirmat.

Oare textul e mai greu ca mine? Sparg textul și el plânge printre cuvinte, Îmi spune: scapă-mă de cei care au înțeles greșit textul!

Și încă caut și lovesc cu un pix caietul celui ce a descris, adică eu; încă simt că n-am învins. Mix de idei, ce spune textul dintre oponenții mei. Pare că am și găsit un final tragic, cât de mulțumit!

Texte simple ce aduc aminte de tine, care ai vânat aparențele știute de mai nimeni. Înțelegi înțelesul înțelesului, că înțelesul e de neînțeles atunci când ai înțeles; nu știu ce ai înțeles din acest sens cu înțeles și invers. Înțelegi înțelesul înțelesului când ai înțeles un înțeles clar; vrei să confirmi că ai înțeles tot prin răspunsul înțelesului, de aceea înțelesul lor e prin dictare, iar tu, ca om, execuți fără să vrei tot prin înțeles, pentru că vrei să supraviețuiești prin a da un înțeles prin două căi: fie prin mândrie, fie prin mijloacele create de tine. Sistemul e de vină sau înțelesul tău caută sensul în sistemul lor? Înțelegi înțelesul, înțelesule?

Enigma. Mașina de scris.

Ți-ai dat seama când scrii: parcă se schimbă ceva, parcă nu mai au sens unele scrieri scrise de alții, Pentru că scrierile lor nu mai au putere asupra scrierilor mele, că se contrazic. N-am să mai explic.

Atac ca un barbar la un concurs de scris. Seminar stins din pix, am aprins un suflet stins. Nu mai simt multe, simt cum literele devin sentințe, Lanțuri, suflete prinse, coordonate de legi nesimțite.

Stop, intru în top și desfac fiecare cuvânt în silabe, Și nu văd iubire, văd mândrie, orgoliu și multă falsitate. Știu, nimănui nu-i place otrava mea — e adevărul pe scena asta. N-am loc, îmi fac.

N-am studio, îmi fac. N-am scule, le împrumut și tot vă sparg. Mesaj pentru cei care au stat drepți în demnitate: V-am spus că vin să smulg din rădăcină minciuna care vă este impusă și ghidată de regim. Voi stați cu ei, le lingeți pantofii pentru monezi.

Eu vin cu pixul, nu cu lanțul, nu cu tronul, nu cu frica, Pun adevărul pe hârtie și las tăcerea să-i poarte urma. Nu mă vând pentru aplauze, nici pentru-o masă plină, Când conștiința stă în lanțuri, libertatea nu-i lumină.

Am văzut cuvinte îmbrăcate în costume și suflete goale, Promisiuni lustruite frumos, dar putrede pe dinăuntru, la vale. Eu scot litera din mască, o așez direct pe rană, Că adevărul nu-i parfum — uneori miroase a dramă.

Nu scriu ca să vă plac, scriu ca să vă opresc o clipă, Să vă întrebați cine conduce mâna când semnați o frică. Cine vă spune ce să credeți, cine vă pune preț pe gură, Și cine v-a făcut să confundați libertatea cu o cușcă sigură.

Mi-au spus: „Taci, că lumea nu suportă omul care vede.” Le-am răspuns: „Atunci aprind lumina chiar dacă încăperea geme.” Nu sunt profet, nici rege, nici salvator cu armură, Sunt doar omul cu pixul care refuză să scrie minciună.

Fiecare literă-i o cărămidă, fiecare rimă — o treaptă, Ridic din ruine un gând pe care frica îl așteaptă. Și dacă mâna tremură, o las să tremure pe foaie, Mai bine-un adevăr imperfect decât o minciună în straie.

Nu mă sperie podiumul, nici cei care vin să mă judece, Am intrat în concursul vieții fără să cer voie să-mi spun părerile. Dacă pierd o medalie, n-am pierdut ce am în piept, Că omul care-și păstrează sufletul încă mai merge drept.

Și dacă mâine-mi rup pixul, îmi rămâne palma, Dacă-mi iau foaia, îmi rămâne întrebarea. Dacă-mi închid gura, gândul încă știe să vorbească, Iar dacă sting lumina, adevărul caută o fereastră.

Nu vin să vă conduc, nici să vă pun în genunchi, Vin doar să vă întreb de ce vă vindeți pentru câțiva franci. Eu nu atac omul — atac minciuna care-l face să uite Că demnitatea nu se cumpără și adevărul nu se împrumută.

---

LUPTA CU UCIDEREA ADEVĂRULUI

I Au vrut să-mi tacă glasul, dar glasul nu-s doar eu, Când scriu un adevăr, îl las în Dumnezeu. Pot rupe foaia-n două, pot șterge un cuvânt, Dar ce-ai trezit în suflet nu moare în pământ. Că poetul nu se luptă cu omul din cetate, Ci cu minciuna care se-mbracă în dreptate. Și dacă-mi iei cerneala, îmi rămâne mâna: Mai am un drum de scris cât timp mai bate inima.

II Cuvintele din mine nu cer coroane, Nu vor palate, funcții și mari persoane. Ele vor doar lumină, să poată fi văzute, Să nu rămână-n umbre, ascunse și pierdute. Că adevărul simplu e greu de îngropat, Când un copil îl află și-l duce mai departe. Poți pune peste el o mie de tăceri, Dar adevărul crește din oameni și din seri.

III Și dacă vine frica și-mi spune: „Nu mai scrie!”, Eu pun pe foaie exact ce nu vrea ea să fie. Nu strig împotriva lumii, nu caut răzbunare, Îmi fac din fiecare întrebare o chemare. „De ce?” — acesta-i cuiul bătut în orice zid, Întrebarea care face și întunericul timid. Când omul începe singur să gândească, Nicio ușă închisă nu-l poate opri să privească.

IV Au existat mereu puteri care-au vrut control, Și glasuri care-au spus: „Taci, că acesta-i rol.” Dar omul are-n sine o cameră ascunsă În care conștiința nu poate fi supusă. Acolo nu intră aur, nici frica, nici porunca, Acolo omul singur își cercetează munca. Și dacă vede adevărul, chiar dacă-l doare tare, Își poate schimba drumul prin propria întrebare.

V Eu nu ridic o armă, ridic un pix în palmă, Nu vreau să ard cetatea, vreau să-i aprind o lampă. Nu vreau să cadă oameni, vreau să cadă măștile, Să nu mai fie adevărul vândut printre poveștile Care îmbracă minciuna în haine de valoare Și fac din falsitate o lege trecătoare. Că omul poate pierde tot ce-a strâns în viață, Dar dacă-și pierde adevărul, își pierde dimineața.

VI Și poate într-o zi vor spune: „L-am redus la tăcere.” Dar tăcerea mea nu-nseamnă că adevărul piere. Va fi în mâna celui ce-mi citește o strofă, În ochii celui care își pune iar o întrebare nouă. Va fi în omul simplu care refuză să mintă, În pâinea împărțită, în inima ce simte. Că uneori un vers nu moare când dispare vocea, Ci începe să trăiască în omul care-l poartă.

VII Asta-i lupta poetului: să nu devină minciună, Chiar dacă lumea-i cere să-i cânte împreună. Să nu-și vândă conștiința pentru faimă sau putere, Să nu numească adevărul ceea ce-i aduce avere. Să poată spune „am greșit” când sufletul îl ceartă, Și să nu-și pună masca doar ca să intre-n poartă. Că cea mai grea victorie nu-i să învingi pe cineva, Ci să nu lași minciuna să te învingă-n tine.

VIII Și dacă într-o zi hârtia va rămâne goală, Iar pixul meu va zace uitat într-o școală, Poate un alt copil îl va ridica din bancă Și va scrie primul adevăr pe-o foaie albă. Nu-i trebuie cetate, nici rang, nici tribună, Doar curajul simplu de-a nu confunda lumina Cu strălucirea aurului pus peste minciună, Că nu tot ce sclipește merită să fie cunună.

IX De-aceea nu mă tem că-mi vor ucide cuvinte, Cât timp mai este-un om care încă ține minte. Pot șterge o propoziție, pot rupe manuscrisul, Dar nu pot șterge drumul parcurs de adevărul spus. Un cuvânt intrat în suflet nu mai cere voie, Devine întrebare, devine apoi nevoie. Și poate că aceasta-i victoria cea mai mare: Să lași în alt om o lumină care nu moare.

X Iar dacă mă întreabă, la capătul de drum: „Ce-ai apărat în viață? Ce-ai scris atât de mult?” N-am să le spun că am învins vreo lume sau cetate, Nici că am fost mai mare decât alte autorități. Voi spune: „Am încercat să nu las adevărul Să fie îngropat sub zgomot și sub cerul În care omul uită cine este și de ce trăiește. Am scris cât am putut. Iar dacă un singur om a înțeles, Atunci cuvântul meu n-a murit.

Și poate că nici eu.”

---

Și vezi, s-a descărcat de tot ce-l doare. Acum eu, ca și carte, duc toate durerile în file și-n coale. De aceea spun: iubește cât mai trăiești pe acest pământ, fie pomul, fie omul, fie floarea, fie natura — totul, căci acesta-i sensul și scopul.