Poezia dintre iubire, război și credință

Poezia dintre iubire, război și credință

Totul a început cu dorința de a scrie nu doar versuri, ci povești care să doară și să rămână în suflet.

Am vrut ca poezia să fie mai mult decât o înșiruire de cuvinte frumoase. Să aibă viață. Să aibă oameni, frică, iubire, pierdere, speranță și tăcere.

Una dintre poveștile pe care le-am construit este despre un băiat care iubește o fată în ascuns. O iubește atât de mult, dar îi este teamă să-i spună. Cuvintele pe care nu reușește să le rostească ajung în poezie. Iubirea lui devine o taină purtată în suflet.

Apoi, peste această iubire vine războiul.

Băiatul pleacă și rămân în urmă doar amintirea fetei și scrisorile. În mijlocul fricii și al morții, el continuă să scrie. Fiecare scrisoare devine o punte între el și cea pe care o iubește. Nu știe dacă se va întoarce. Nu știe dacă o va mai vedea vreodată.

Dar știe un singur lucru:

o iubește.

Iar ceea ce nu a avut curajul să spună atunci când era lângă ea ajunge, în cele din urmă, în poezie.

Dragostea devine mai puternică decât timpul, distanța și chiar moartea. Nu mai este doar iubirea unui băiat pentru o fată, ci devine imaginea unei iubiri care refuză să dispară.

De aici vine ideea de dragoste eternă.

O iubire care poate fi despărțită de oameni, de război sau de destin, dar nu poate fi scoasă din suflet.

Am vrut ca aceste poezii să aibă și o altă dimensiune: credința.

De aceea, povestea ajunge și la Iisus Hristos.

În locul scrisorii către omul iubit apare o altă scrisoare — una către Dumnezeu. Nu mai este o declarație de dragoste, ci o rugăciune. Un om își lasă sufletul înaintea lui Hristos cu toate greșelile, fricile și durerile lui.

Nu vine cu vorbe perfecte.

Vine așa cum este.

Cu sufletul obosit, cu păcate, cu întrebări și cu speranța că încă poate fi iertat.

Așa se întâlnesc în aceste poezii trei lucruri care par diferite, dar care, în fond, vorbesc despre același lucru:

iubirea, suferința și credința.

Un băiat care nu are curajul să spună „te iubesc”.

Un soldat care scrie o scrisoare în mijlocul războiului.

Un om care, la capătul puterilor, îngenunchează și îi spune lui Iisus ceea ce nu mai poate ține în el.

Toate sunt, de fapt, povești despre suflet.

Despre ceea ce păstrăm ascuns.

Despre cuvintele pe care nu le spunem la timp.

Despre oamenii pe care îi iubim.

Despre pierderile pe care le purtăm în tăcere.

Și despre speranța că, dincolo de toate durerile, există ceva care nu moare.

Iubirea adevărată nu se termină întotdeauna atunci când povestea se termină. Uneori, ea rămâne în ultimul vers.

Iar uneori, ultimul vers nu este un adio.

Este o mărturisire:

„Te iubesc.”

Sau, către Dumnezeu:

„Iisuse, n-am știut mereu să Te caut, dar Tu ai știut mereu unde sunt.”

Poate că aceasta este lumea pe care vreau să o construiesc prin poezie: o lume în care iubirea poate trece prin război, durerea poate deveni vers, iar sufletul, chiar și atunci când este frânt, mai poate găsi lumină.