A fost odată un copil care hoinărea mult și se gândea la o mulțime de lucruri. Avea o soră, copil și ea, care îi era tovarășă nedespărțită. Amândoi se minunau toată ziua. Se minunau de frumusețea florilor; se minunau de înălțimea și de albastrul cerului; se minunau de adâncul apei luminoase; se minunau de bunătatea și de puterea lui DUMNEZEU, care a făcut lumea cea frumoasă.

Își spuneau uneori unul altuia: Dacă toți copiii de pe pământ ar muri, oare florile, apa și cerul s-ar întrista? Credeau că da. Căci, ziceau ei, mugurii sunt copiii florilor, pâraiele mici și zburdalnice care se rostogolesc pe coastele dealurilor sunt copiii apei, iar cele mai mici puncte strălucitoare care se joacă de-a v-ați ascunselea pe cer toată noaptea trebuie să fie, fără îndoială, copiii stelelor; și toți s-ar mâhni să nu-și mai vadă tovarășii de joacă, copiii oamenilor.

Era o stea limpede și strălucitoare care răsărea pe cer înaintea celorlalte, lângă turla bisericii, deasupra mormintelor. Era mai mare și mai frumoasă, credeau ei, decât toate celelalte, și în fiecare seară o pândeau, stând de mână la fereastră. Cine o vedea primul striga: „Văd steaua!” Și adesea strigau amândoi deodată, știind atât de bine când și unde va răsări. Ajunseseră așa de prieteni cu ea, încât, înainte de a se culca, se mai uitau o dată afară ca să-i spună noapte bună; iar când se întorceau pe o parte să doarmă, ziceau: „Dumnezeu să binecuvânteze steaua!”

Dar pe când era încă foarte mică, o, foarte, foarte mică, sora s-a ofilit și a ajuns atât de slabă, încât nu mai putea sta seara la fereastră; atunci copilul privea trist afară, singur, iar când vedea steaua se întorcea și spunea feței palide și răbdătoare din pat: „Văd steaua!”, și pe față îi apărea un zâmbet, iar un glăscior slab spunea: „Dumnezeu să-l binecuvânteze pe fratele meu și steaua!”

Și așa a venit, mult prea curând, vremea când copilul privea afară singur și în pat nu mai era nicio față; când printre morminte era un mormânt mic care nu fusese acolo înainte; și când steaua își întindea raze lungi spre el, așa cum o vedea prin lacrimi.

Razele acestea erau atât de luminoase și păreau să facă un drum atât de strălucitor de la pământ la Cer, încât, când copilul s-a dus în patul lui singuratic, a visat steaua; și a visat că, stând acolo unde era, vedea un șir de oameni duși de îngeri în sus pe drumul acela scânteietor. Iar steaua, deschizându-se, i-a arătat o lume mare de lumină, unde mulți alți îngeri așteptau să-i primească.

Toți îngerii care așteptau își întorceau ochii luminoși spre oamenii purtați în sus, în stea; unii ieșeau din șirurile lungi în care stăteau, cădeau pe grumazul oamenilor, îi sărutau cu duioșie și plecau cu ei pe alei de lumină, și erau atât de fericiți împreună, încât copilul, în patul lui, plângea de bucurie.

Dar erau mulți îngeri care nu plecau cu ei, și printre ei unul pe care îl cunoștea. Fața răbdătoare care stătuse odată în pat era acum preamărită și strălucitoare, dar inima lui și-a găsit sora printre toată oștirea.

Îngerul surorii lui a zăbovit lângă intrarea stelei și i-a spus căpeteniei celor care aduseseră oamenii acolo:

„A venit fratele meu?”

Iar el a spus: „Nu.”

Ea se întorcea plină de nădejde, când copilul și-a întins brațele și a strigat: „O, soră, sunt aici! Ia-mă!” Atunci ea și-a întors spre el ochii luminoși, și s-a făcut noapte; iar steaua strălucea în odaie, întinzând raze lungi spre el, așa cum o vedea prin lacrimi.

Din ceasul acela, copilul a privit steaua ca pe casa în care avea să meargă când îi va veni vremea; și se gândea că nu era doar al pământului, ci și al stelei, din pricina îngerului surorii lui, care plecase înainte.

S-a născut un prunc, ca să-i fie frate copilului; și pe când era atât de mic încât nu rostise încă niciun cuvânt, și-a întins trupușorul în pat și a murit.

Din nou copilul a visat steaua deschisă, și ceata îngerilor, și șirul de oameni, și rândurile de îngeri cu ochii luminoși întorși spre fețele acelor oameni.

Îngerul surorii lui i-a spus căpeteniei:

„A venit fratele meu?”

Iar el a spus: „Nu acela, ci altul.”

Când copilul l-a văzut pe îngerul fratelui său în brațele ei, a strigat: „O, soră, sunt aici! Ia-mă!” Iar ea s-a întors și i-a zâmbit, și steaua strălucea.

A crescut și s-a făcut tânăr, și stătea aplecat peste cărți când un servitor bătrân a venit la el și i-a spus:

„Mama ta nu mai este. Îți aduc binecuvântarea ei pentru fiul ei iubit!”

Din nou, noaptea, a văzut steaua și toată ceata de mai înainte. Îngerul surorii lui i-a spus căpeteniei:

„A venit fratele meu?”

Iar el a spus: „Mama ta!”

Un strigăt puternic de bucurie a străbătut toată steaua, pentru că mama se unise din nou cu cei doi copii ai ei. Iar el și-a întins brațele și a strigat: „O, mamă, soră și frate, sunt aici! Luați-mă!” Și ei i-au răspuns: „Nu încă”, și steaua strălucea.

A crescut și s-a făcut bărbat, cu părul încărunțind, și stătea în jilțul lui lângă foc, apăsat de durere, cu fața scăldată în lacrimi, când steaua s-a deschis încă o dată.

Îngerul surorii lui i-a spus căpeteniei: „A venit fratele meu?”

Iar el a spus: „Nu, ci fiica lui fecioară.”

Și omul care fusese copilul și-a văzut fiica, de curând pierdută, făptură cerească între cei trei, și a spus: „Capul fiicei mele stă pe pieptul surorii mele, brațul ei e în jurul gâtului mamei mele, iar la picioarele ei e pruncul de odinioară; pot îndura despărțirea de ea, slavă lui DUMNEZEU!”

Și steaua strălucea.

Așa a ajuns copilul un om bătrân; fața lui, odinioară netedă, se încrețise, pașii îi erau înceți și slabi, iar spatele încovoiat. Și într-o noapte, pe când zăcea în pat, cu copiii stând în jurul lui, a strigat, cum strigase cu atâta vreme în urmă:

„Văd steaua!”

Ei și-au șoptit unul altuia: „Moare.”

Iar el a spus: „Da. Bătrânețea cade de pe mine ca o haină și merg spre stea ca un copil. O, Tatăl meu, Îți mulțumesc acum că s-a deschis de atâtea ori ca să-i primească pe cei dragi care mă așteaptă!”

Și steaua strălucea; și strălucește deasupra mormântului său.