Copiii sunt un neam ciudat: îți apar în vis și ți se năzăresc. Înainte de pomul de Crăciun și chiar în ajunul Crăciunului întâlneam mereu pe stradă, la un anumit colț, un băiețel de cel mult șapte ani. Pe gerul cumplit era îmbrăcat aproape ca de vară, dar avea gâtul înfășurat cu niște zdrențe — deci totuși cineva îl gătea când îl trimitea. Umbla „cu mâna întinsă”; e un termen tehnic, adică cerea de pomană. Termenul l-au născocit chiar băieții aceștia. Sunt mulțime de-alde el, ți se învârt în cale și scâncesc ceva învățat pe de rost; dar acesta nu scâncea, vorbea cumva nevinovat și neobișnuit și mă privea în ochi cu încredere — deci abia își începea meseria. La întrebările mele mi-a spus că are o soră, fără lucru, bolnavă; poate chiar așa era, dar am aflat apoi că băieți de felul acesta sunt cu nemiluita: sunt trimiși „cu mâna întinsă” chiar și pe gerul cel mai cumplit, și dacă nu adună nimic, îi așteaptă de bună seamă bătaia. Strângând câteva copeici, băiatul se întoarce cu mâinile roșii, înghețate, într-un subsol unde chefuiește o ceată de haimanale, din aceia care, „lăsând lucrul la fabrică sâmbătă înainte de duminică, nu se mai întorc la muncă decât miercuri seara”. Acolo, în subsoluri, beau cu ei nevestele lor flămânde și bătute, tot acolo scâncesc pruncii lor flămânzi. Votcă, și murdărie, și desfrâu, dar mai ales votcă. Cu copeicile adunate băiatul e trimis îndată la cârciumă și aduce încă băutură. Uneori, în glumă, îi toarnă și lui în gură un păhărel și râd cu hohote când el, cu răsuflarea tăiată, cade aproape fără cunoștință pe podea.

Când crește mai mare, e dat cât mai repede undeva la o fabrică, dar tot ce câștigă e dator să aducă iar haimanalelor, iar acelea iar beau totul. Dar încă dinainte de fabrică acești copii devin adevărați răufăcători. Hoinăresc prin oraș și cunosc prin diferite subsoluri locuri prin care te poți strecura și unde poți dormi neobservat. Unul dintre ei a dormit mai multe nopți la rând la un portar, într-un coș, și acela nici nu l-a băgat de seamă. De la sine, se fac hoțomani. Furtul devine patimă chiar și la copii de opt ani, uneori fără nicio conștiință a vinovăției faptei. La urmă îndură totul — foamea, frigul, bătaia — numai pentru un singur lucru, pentru libertate, și fug de haimanalele lor ca să hoinărească de capul lor. Această ființă sălbatică uneori nu înțelege nimic, nici unde trăiește, nici din ce neam este, dacă este Dumnezeu, dacă este împărat; despre ei se povestesc lucruri pe care nu-ți vine să le crezi, și totuși sunt fapte.

Dar eu sunt romancier și, se pare, o „istorie” am născocit-o singur. De ce scriu „se pare”, doar știu sigur că am născocit-o, dar mi se tot năzare că asta s-a întâmplat undeva și cândva, că s-a întâmplat tocmai în ajunul Crăciunului, într-un oraș uriaș, pe un ger cumplit.

Mi se năzare că era într-un subsol un băiețel, dar încă foarte mic, de vreo șase ani sau chiar mai puțin. Băiețelul acesta s-a trezit dimineața într-un subsol umed și rece. Era îmbrăcat într-un fel de hăinuță și tremura. Răsuflarea îi ieșea ca un abur alb, iar el, stând în colț pe o ladă, de urât, sufla anume aburul din gură și se distra privind cum zboară. Dar îi era tare foame. De câteva ori de dimineață se apropiase de priciul pe care, pe un așternut subțire ca o clătită și cu o legătură sub cap în loc de pernă, zăcea mama lui bolnavă. Cum ajunsese ea aici? Pesemne venise cu băiețelul ei dintr-un oraș străin și se îmbolnăvise deodată. Pe stăpâna colțurilor o ridicase poliția de două zile; chiriașii se risipiseră, era sărbătoare, iar singura haimana rămasă zăcea de o zi întreagă beată moartă, fără să mai aștepte sărbătoarea. În alt colț al odăii gemea de reumatism o bătrânică de optzeci de ani, care fusese cândva, pe undeva, dădacă, iar acum murea singură, oftând, cârtind și bombănind la băiat, încât el începuse să se teamă să se mai apropie de colțul ei. De băut găsise el ceva prin tindă, dar nicio coajă de pâine nu găsise nicăieri și se apropia pentru a zecea oară să-și trezească mama. I se făcu în sfârșit frică în întuneric: de mult începuse seara, iar lumină nu aprinsese nimeni. Pipăind fața mamei, se miră că ea nu se mișcă deloc și s-a făcut rece ca peretele. „Tare frig e aici”, gândi el, stătu puțin, uitându-și fără să știe mâna pe umărul moartei, apoi suflă în degețele ca să le încălzească și deodată, găsind pe prici șepcuța, ieși încetișor, pe dibuite, din subsol. Ar fi ieșit și mai devreme, dar se tot temea sus, pe scară, de un câine mare care urlase toată ziua la ușa vecinilor. Dar câinele nu mai era, și el ieși deodată în stradă.

Doamne, ce oraș! Niciodată nu mai văzuse așa ceva. Acolo de unde venise, noaptea e un întuneric negru, un singur felinar pe toată strada. Căsuțele de lemn, joase, se închid cu obloane; pe stradă, cum se înserează — nimeni, toți se închid în case, și doar urlă haite întregi de câini, sute și mii, urlă și latră toată noaptea. Dar acolo era în schimb atât de cald și i se dădea de mâncare, iar aici — Doamne, de-ar putea mânca ceva! Și ce zgomot și tunet e aici, ce lumină și oameni, cai și trăsuri, și ger, ger! Abur înghețat se ridică din caii mânați, din boturile lor care suflă fierbinte; prin zăpada afânată potcoavele sună pe pietre, și toți se îmbrâncesc atât, și, Doamne, ce-i mai e de mâncare, măcar o bucățică de ceva, și deodată l-au durut atât de tare degețelele. Pe lângă el trecu un păzitor al ordinii și se întoarse, ca să nu-l vadă pe băiat.

Iată iar o stradă — ah, ce largă! Aici de bună seamă te strivesc; cum strigă toți, cum aleargă și cum trec în goană, și câtă lumină, câtă lumină! Dar asta ce e? Uh, ce geam mare, iar după geam o odaie, iar în odaie un copac până-n tavan; e un brad de Crăciun, și pe brad câte lumini, câte hârtiuțe aurii și mere, iar împrejur păpușele, căluței mititei; iar prin odaie aleargă copii, gătiți, curăței, râd și se joacă, și mănâncă, și beau ceva. Uite, fetița asta a început să danseze cu un băiat, ce fetiță drăguță! Uite și muzica, se aude prin geam. Se uită băiatul, se minunează, ba chiar râde, iar pe el îl dor degețelele și la picioare, iar la mâini s-au făcut de tot roșii, nu se mai îndoaie și doare să le miști. Și deodată își aduse aminte băiatul că îl dor atât de tare degețelele, începu să plângă și fugi mai departe, și iată, iar vede prin alt geam o odaie, iar acolo copaci, dar pe mese plăcinte, de tot felul — cu migdale, roșii, galbene, și stau acolo patru cucoane bogate, și cine vine, aceluia îi dau plăcinte, iar ușa se deschide clipă de clipă, intră la ele din stradă mulți domni. Se furișă băiatul, deschise deodată ușa și intră. Uh, cum au strigat la el și cum au dat din mâini! O cucoană veni repede și îi vârî în mână o copeică, iar ea însăși îi deschise ușa spre stradă. Cum s-a mai speriat! Iar copeica se rostogoli îndată și zăngăni pe trepte: nu-și putea îndoi degețelele roșii ca s-o țină. Ieși băiatul în fugă și merse repede-repede, iar încotro, nici el nu știe. Îi vine iar să plângă, dar se teme, și fuge, fuge și suflă în mânuțe. Și îl apucă tânjirea, pentru că deodată s-a simțit atât de singur și de înfricoșat, și deodată, Doamne! Dar ce e iar asta? Stau oameni grămadă și se minunează: în fereastră, după geam, trei păpuși, mititele, îmbrăcate în rochițe roșii și verzi, și de tot-de tot ca vii! Un moșneguț stă și parcă cântă la o vioară mare, alți doi stau chiar acolo și cântă la viorele mici, și dau din căpșoare în tact, și se uită unul la altul, și li se mișcă buzele, vorbesc, chiar vorbesc — numai că din cauza geamului nu se aude. Și băiatul a crezut întâi că sunt vii, iar când a priceput de tot că sunt păpușele — deodată a râs. Niciodată nu văzuse asemenea păpușele și nu știa că există! Și-i vine să plângă, dar îi e atât de râs-de râs de păpușele. Deodată i se păru că cineva îl apucase de hăinuță din spate: un băiat mare și rău stătea lângă el și deodată îl pocni în cap, îi smulse șapca, iar el îl lovi de jos cu piciorul. Se rostogoli băiatul la pământ, atunci au strigat, el încremeni, sări și fugi-fugi, și deodată intră fugind nici el nu știe unde, sub o boltă de poartă, într-o curte străină, — și se ghemui după niște lemne: „Aici nu mă găsesc, și e și întuneric.”

Se ghemui și se făcu mic, și nu-și poate trage sufletul de frică, și deodată, de tot deodată, i se făcu atât de bine: mânuțele și picioarele încetară deodată să-l mai doară și se făcu atât de cald, atât de cald, ca pe cuptor; iată că tresări tot: ah, dar el adormise! Ce bine e să adormi aici: „Stau puțin aici și apoi mă duc iar să mă uit la păpușele”, gândi băiatul și zâmbi amintindu-și de ele, „de tot ca vii!...” Și deodată i se păru că deasupra lui mama lui îi cânta un cântecel. „Mamă, eu dorm, ah, ce bine e să dormi aici!”

— Hai la mine la pomul de Crăciun, băiețelule, șopti deodată deasupra lui un glas încet.

El crezu întâi că e tot mama lui, dar nu, nu era ea; cine-l chemase, nu vede, dar cineva se aplecă asupra lui și îl îmbrățișă în întuneric, iar el îi întinse mâna și... și deodată — o, ce lumină! O, ce brad! Dar nici nu e brad, el nici n-a văzut asemenea copaci! Unde e el acum: totul strălucește, totul luminează și împrejur numai păpușele — dar nu, sunt toți băieței și fetițe, numai că atât de luminoși, toți se învârt în jurul lui, zboară, toți îl sărută, îl iau, îl duc cu ei, ba zboară și el, și vede: se uită mama lui și râde la el cu bucurie.

— Mamă! Mamă! Ah, ce bine e aici, mamă! îi strigă băiatul, și iar se sărută cu copiii, și-i vine să le povestească repede despre păpușelele acelea de după geam. — Cine sunteți voi, băieților? Cine sunteți voi, fetițelor? îi întreabă el, râzând și iubindu-i.

— Acesta e „pomul lui Hristos”, îi răspund ei. — La Hristos e întotdeauna în ziua aceasta pom de Crăciun pentru copilașii care acolo n-au pomul lor... Și află el că băieții și fetițele acestea fuseseră toți tot copii ca el, dar unii înghețaseră încă în coșurile lor, în care fuseseră lepădați pe scări la ușile funcționarilor din Petersburg, alții se sufocaseră la doicile finlandeze, trimiși de la casa de copii găsiți spre hrănire, alții muriseră la sânul secat al mamelor lor, în vremea foametei de la Samara, alții se sufocaseră în vagoanele de clasa a treia de duhoare, și toți sunt acum aici, toți sunt acum ca îngerii, toți la Hristos, și El însuși e în mijlocul lor, și întinde spre ei mâinile, și îi binecuvântează pe ei și pe mamele lor păcătoase... Iar mamele acestor copii stau tot acolo, deoparte, și plâng; fiecare își recunoaște băiețelul sau fetița, iar ei zboară la ele și le sărută, le șterg lacrimile cu mânuțele lor și le roagă să nu plângă, pentru că lor le e atât de bine aici...

Iar jos, a doua zi dimineață, portarii găsiră trupușorul băiatului care se rătăcise și înghețase după lemne; i-au găsit și mama... Aceea murise încă înaintea lui; amândoi s-au revăzut la Domnul Dumnezeu în cer.

Și de ce am născocit eu o asemenea istorie, care nu se potrivește deloc într-un jurnal obișnuit și cumpătat, și încă de scriitor? Ba mai promisesem povestiri mai ales despre întâmplări adevărate! Dar tocmai aici e lucrul, mi se tot pare și mi se năzare că toate acestea s-ar fi putut întâmpla cu adevărat — adică ce s-a petrecut în subsol și după lemne, iar acolo, despre pomul de la Hristos — nici nu știu cum să vă spun, s-ar fi putut întâmpla sau nu? De aceea sunt romancier, ca să născocesc.