La foc aprins în faptul dimineții,

Purcarul și-Odiseu găteau a lor

Mîncare-acum; și-au fost plecat băieții

Pe deal să pasc-al porcilor popor.

Veni deci Telemac, iar îndrăzneții

Dulăi umblau cu pas gudurător

În jurul lui, ieșind pe drumul stînii.

Văzu deci Odiseu din tîrlă cînii

Că sar voioși, și-un om la el îi cheamă,

Și-i zise lui Evmeu: „Acum să-ți spui:

Ori vine-un soț de-al tău, cum bag de seamă,

Ori om știut. Străin el însă nu-i.

Căci nici nu-l latră, nici nu-i este teamă.

Și iat-acum aud și pașii lui.”

Dar n-a rostit deplin atari cuvinte,

Cînd și sosi la prag și-i sta nainte

Iubitul Telemac al său, feciorul.

Sări atunci Evmeu, de spaimă plin,

Și-n graba sa scăpă din mîni ulciorul

În care-amesteca slăvitul vin.

Ieși deci să-și întîmpine odorul,

Și mult îl săruta, și cu suspin,

Pe dulcii ochi, pe cap, pe mîni, iar plînsul

Îi dase-n ochi, și sta lipit de dînsul.

Precum de jale inima se frînge

În tata iubitor, cînd și-a văzut

Întors copilul drag, și-n brațe-l strînge,

Căci dus fu cel întru dureri crescut,

De zece ani printre străini, și plînge

Că-i singurul a lui, tîrziu născut —

Așa-l strîngea, și-ntreg, acum în brață

Evmeu pe Telemac, cu plînsă față,

Ca și pe-un om scăpat de moarte-amară,

Și-așa zicea plîngînd: „Venit-ai deci,

Lumină dulce-a mea? Venit-ai dară!

Eu unul te credeam pierdut de veci,

Cînd, dulce-al meu copil, mi te-ndemnară

Să-ți lași tu casa și pe mări să pleci!

Haid intr-acum, să mi te văd mai bine,

Întors, copile, de prin țări străine!

Căci și așa la noi tu vii ararul

Și stai tot prin oraș, că poate vrei

Și-ți place-acolo să privești viesparul

Acelor prinți obraznici și mișei!”

Așa i-a zis atunci oftînd purcarul,

Și-oftînd răspunse Telemac: „Cu ei

Eu n-am nimic, că nici nu-s cumsecade;

Dar vin anume-aici la tine, bade,

S-aud din gura ta, de stă-n palatul

Cel mare-al nostru mama, ori luînd

Pe-un alt bărbat acum, și-urmînd bărbatul

E dusă-n noua cas-a ei, lăsînd

Iatacul tatei Odiseu și patul

Pustiu, încît el gol acuma stînd,

Păianjeni răi țes pînza peste dînsul.”

Evmeu răspunse-atunci, ținîndu-și plînsul:

„Ba stă-n palat și-acum iubita-ți mamă

Cu suflet trist și rabdă de nespus

Și lacrimi dă singurătății vamă,

Că-și plînge zi și noapte soțul dus.”

A zis, primindu-i sulița de-aramă,

Și-apoi intrînd trecură pragul sus.

Iar tată-său, cînd el a-ntrat în casă,

Sculîndu-se, făcu loc gol la masă.

Dar zise Telemac c-un semn din mînă:

„Șezi, șezi, străine! Că ești slab, și-apoi

Găsim noi loc și-altundeva prin stînă,

Căci este om cine-ngriji de noi.”

Și-așa-l sili la locu-i să rămînă.

Evmeu aduse ramuri verzi cu foi

Și jos i le-așternu și puse-o piele,

Și-aici șezu deci Telemac pe ele.

Apoi în fața lor Evmeu le puse

Fripturi pe disc, din cele ce-au rămas

Din prînzul lor de ieri, apoi le-aduse

În coșuri pîne, iar din largul vas

Prin cupe vin de cel slăvit le puse.

În urm-apoi și el un disc și-a tras

În fața sa, și-așa-ntinzîndu-și brațul,

Mîncau toți trei cît timp cerut-a sațul.

Și-așa-nceput-a Telemac în fine

Și-așa vorbi, cînd toți au fost sătui:

„Acest străin, Evmeu, de unde vine?

Pe ce corăbii ți-a venit, căci nu-i

Pe jos venit în Itaca, vezi bine!”

Răspunse Eumeu: „Acum să-ți spui.

Din Creta el mi-a spus c-ar fi anume

Și foarte mult a pribegit prin lume

De cînd un zeu din cer i-a tors grozavă

Ursita lui. Și-acum, scăpînd de hoți,

Veni la mine-acoalea, de pe-o navă,

Cum spune el, de călători tesproți.

Acum ți-l dau în mîni. Tu fă-i zăbavă

Pe-aici, de vrei, ori vînt, ori cum socoți,

Dar el ca oaspe-ți săruta pămîntul.”

A zis, iar lui i s-a răspuns cuvîntul:

„Ce-ai spus acum așa de trist mă lasă,

Iubite-al meu, de bietu-acest străin,

Căci n-am putința să-l primesc în casă!

Nu pot să-l apăr de vrun om hain

Ce-ar vrea să-i facă rău, oricît îmi pasă,

Nu pot, că-s slab și nu-s al meu deplin!

Iar mintea mamei e-mpărțită-n două,

Că-n vrerea-i veche intr-o vrere nouă:

Ori, stînd pe loc, să vadă de palatul

Și-averea mea, ca și de cinstea ei,

Păstrîndu-i soțului de-a pururi patul,

Spre-a fi cu nume bun între femei,

Ținînd în seamă, negreșit, și sfatul

Poporului; sau pe-unul dintre-ahei

Să-l ia bărbat, fruntaș ce dă și-avere

Ca zestre deci, și foarte-o vrea și-o cere.

Dar negreșit acum străinul, dacă

Veni la noi flămînd și gol, va sta.

Deci dă-i un rînd de haine și-l îmbracă,

Și-opinci îi dă, tunică și manta,

Și-o sabie bună o să-i dau să-i placă.

Și-n pace-o să-l trimit în țara sa

Ori unde inima și gîndu-l mînă.

De-altfel, de vrei, oprește-ți-l la stînă,

Căci hran-aici și straie-i voi trimite,

Spre-a nu-ți fi ție-ori soților tăi greu.

Acasă, printre prinți, tu vezi, iubite,

Că nu-l pot duce-acum și nici nu vreu,

Căci ei au inimi foarte-obrăznicite

Și numai rele făptuiesc mereu,

Și nu cumva din dînsul joc să-și facă,

Și-amar mi-ar fi și foarte n-o să-mi placă.

Căci singur unu-oricît de tare fie,

Nu poate sta cu mulți să ție piept,

Și-a celor mulți e orișice tărie!”

Vorbi deci și-Odiseu cel înțelept,

Și-a zis așa: „Ai vrea să-mi dai și mie,

Iubite-al meu, tu care-atît de drept

Vorbiși acum, ai vrea să-mi dai cuvinte,

Să-ți spui și eu ce gînduri zbat prin minte?

Căci foarte m-a cuprins nespusă jale,

De cîte spui, că oameni de nimic

Ca prinții-aceia-s domni averii tale,

Și-obraznici stau și fără nici un pic

De milă-n inimi, și te iau la va!e

Pe tine-astfel, o floare de voinic!

Atare-un lucru cum n-ar fi durere!

Dar spune-mi: te supui cu bună-vrere?

Ori poate te-a urît acum poporul

Și mulți pe tine-n țară-s supărați,

Și-un zeu acum le e răzbunătorul?

Ori poate-acum te plîngi pe proprii frați

La cari te-ncrezi să capeți ajutorul

În ceasul triștei, chiar de-ați fi certați?

Ah, dare-ar zeii cei din veci și-ar pune

În mine iar o inimă de june,

Ori fiu să fiu născut din nepătatul

Acest de Odiseu, sau însuși el —

Ei, uite-atunci, să fiu eu blăstămatul

Și frîngă-mi capul cel dintîi mișel

De n-aș intra chiar astăzi în palatul

Cel plin de hoți și-n cel mai jalnic fel

Pe toți i-aș da la cîni într-o mînie!

Și chiar și de-ar sări pe mine-o mie,

Mai bine-aș vrea să pier la mine-n casă

Decît să văd mereu nelegiuiri,

Cum făr’ de-ocări nici pe străini nu-i lasă.

Cum duc în pat scîrboasei siluiri

Pe slujnici prin palat, și nu le pasă

Că fac și-n vin și-n pîne risipiri,

Cum fără țel și fără de măsură

Și fără de sfîrșit hoțește fură!”

Răspunse-atuneea Telemac feciorul:

„Nici nu-s pe mine oameni supărați,

Spre-a fi vrun zeu ce-ar răzbuna poporul,

Și nici nu poart-o vină proprii frați,

La care-aș fi să caut ajutorul

In vremea triștei, chiar de-am fi certați,

Căci vrut-a Zevs pe-a noastră săminție

Tot numai printr-un singur om s-o ție,

Căci cel ce-al nostru neam ni-l începuse,

Arcesios, lăsă pe-un singur fiu

În urma sa, Laerte, care-avuse

Pe-acel de care-acum, de-i mort ori viu,

Nimic noi nu mai știm de cînd se duse!

Și-al lui sînt singur eu; și-atîta știu,

Că nu și-a bucurat cu mine anii.

De-aceea-n casă nor îmi sînt dușmanii

Și n-am cum să-i alung de lîngă mine!

Cîți sînt fruntași prin Dulichiu și au

Putere prin ostroavele străine,

Prin Sama și Zachint, cu toții stau

Cu cei din Itaca de-aici, vezi bine,

Și cer pe biată mamă-mea, și-mi dau

Prin casă jaf pe plac și-mi prad-averea,

Iar mama stă și n-are-n ea puterea

Să rup-așa sau altfel blăstămata

Pețire-a ei, că nici nu ia bărbat,

Nici nu-i alungă! Iar ce strînse tata,

Ei pradă tot, și fac acum și sfat

Și viața mea s-o dea, mișeii, gata.

Firește-aceste-or fi cum zeii-au dat!

Dar tu acum, tot lucrul, bade,-l lasă

Și mergi, te rog, la maică-mea acasă,

Să-i spui că zeii cei cu gînduri bune

Mă-ntoarseră din Pilos sănătos;

Dar singură s-audă ce-i vei spune,

Și nu și-alt om și prinții mai vîrtos,

Căci mulți îmi sînt dușmani și m-ar răpune!”

Răspunse Eumeu, sărind de jos:

„Mă duc și-i spui pe-ascuns și-ascuns rămîne,

Căci bine-ți știu necazul, drag stăpîne!

Dar spune-mi rupt să știu ce am solie,

Să merg ori nu și la Laert să-i spui?

Că el pînă-ntr-un timp lucra prin vie,

Deși pentru-Odiseu jălea-ntr-un hui,

Și-oricînd poftea să-și fac-o veselie,

Mînca și bea-n bordei cu slugii lui.

Acum, de cînd te-ai dus la Pil pe mare,

El nici nu vrea s-audă de mîncare,

Nici vin n-a mai băut de-atuncea, bietul,

Nici nu-i mai pasă de lucrări nimic,

Ci-și plînge-așa nepotul și băietul

Și-n vai și-n plîns o duce-al tău bunic,

Iar carnea-i scade de pe trup cu-ncetul!”

Răspunse-atunci cumintele voinic:

„E jalnic lucru, dar cu toată jalea,

Să-l lași pe el, și nu mai face calea!

Să poat-un om alege-orice dorește

Și singur el, noi ne-am alege-acum

A tatei zi de-ntors. Ea-ntîi, firește.

Deci nu-ți mai face peste-ogoare drum

La moșu-meu, ci du-te și vestește

Pe maică-mea și-i spune ce și cum;

Ea poate-apoi pe-o slujnică s-o puie

S-alerge-n taină la bătrîn să-i spuie!”

Deci n-a mai așteptat să-l mai ațîțe

Cu vorbele, și-opinci apoi și-a pus

Cu sfori pe tălpi, legîndu-le-n nojițe.

Deci după ce Evmeu acum s-a dus,

Nici nu-i scăpă puternicei zeițe

Atene-aceasta, ci veni de sus

In chip de fat-a multor nuri părută

Că-n multe-ar fi nespus de pricepută.

Și-n ușa casei se ivi deodată

Și-o și văzu Ulise-n fața lui,

Dar nici văzut-a Telemac pe fată

Și nici nu o simți de este-ori nu-i,

Căci zeii cei de-a pururi nu s-arată

În chip văzut pe față orișicui.

Deci numai el și cînii o văzură,

De-aceea nici n-au scos vro lătrătură,

Ci toți schelălăiau cuprinși de teamă,

Într-altă parte-a stînii lor fugind.

Deci ea-i făcu din ochi un semn că-l cheamă,

Iar el a priceput, și-nțelegînd

Că este-Atene cu de-a bună seamă,

Ieși din casă-n curte și mergînd

La zidul ce-ngrădea departe stîna,

A stat în fața ei, și-i zise zîna:

„Acum tu deci băiatului tău spune,

Vestitule-Odiseu, și să-i arăți;

Iar după ce la cale voi veți pune

Sfîrșitul ăstei triste răutăți

De prinți, apoi te ducă să te-adune

Cu prinții-n casă. Și ca și-alte dăți,

Nu mult voi sta de tine-ndepărtată,

Căci ard de dor să mă mai lupt o dată!”

Așa i-a zis Atene și-l atinse

Cu varga ei de aur, și pe el

Tunic-a pus și-o mare mantie-o-ntinse

Și-un trup i-a dat voinic și tinerel

Și-obrajii oacheși și cu pieliți linse,

Iar sura barbă i-o făcu la fel

Cu negrele-acum plete răvărsate,

Și-așa-n făptura membrelor schimbate

Lăsîndu-l ea, s-a dus. El însă iară

Intră-n bordei, și-așa-mbrăcat în nuri

Iubitu-i fiu, uimit de dînsul dară,

Speriat întoarse ochii lui aiuri,

Temîndu-se că-i zeu, sosit de-afară.

Și-a zis cuvinte-ale-nspăimatei guri:

„Altfel îmi pari, nu cum ai fost, străine,

Și alte haine văd acum pe tine!

Și alta-ți este-ntreaga ta făptură

Și negreșit din ceruri ești, un zeu!

Deci cruță-ne, stăpîne, și te-ndură

Și dați-vom jertfele ce-ți p’.ac mereu

Și aur mult cu mîndră lucrătură!”

Răspunse-atunci deodată Odiseu:

„Nu-s zeu! Nici lor la fel, și nu teme:

Sînt tatăl tău cel plîns de-atîta vreme,

Din cauza căruia tu rabzi cumplite

Nevoi și silnicii și cîte-mi spui!”

Și multe lacrimi, pîn-acum oprite

Cu sila-n ochi, vărsa pe-obrajii lui,

Și mult îl săruta, dar cu uimite

Priviri, flăcăul își zicea că nu-i

Și nu-l credea, și-a izbucnit deodată:

„Tu nu ești Odiseu, și nu-mi ești tată!

Ci zeu ești tu, și-mi faci vro amăgire

Ca și mai plin de-amar eu să rămîn!

Căci lucru-acesta este peste fire

Să-l fac-un om, ci numai un stăpîn

Din largul cer, căci are-orice-nlesnire

Să facă-n clipă tînăr din bătrîn!

Tu moș erai, în zdrențe-ale rușinii,

Și-acum ești zeu din inima luminii!”

Răspunse Odiseu: „Să nu-ți mai fie

Mirare-acum, căci tatăl tău sînt eu,

Căci n-are-n veci alt Odiseu să-ți vie,

Căci numai eu sînt singur Odiseu!

Așa cum sînt! Și stors de pribegie

Și multe suferind pe mări mereu

În douăzeci de ani, cei vecinici lasă

Din mila lor s-ajung acum acasă!

Aceasta mi-o făcu Atene, zîna

Învingerii, schimbîndu-mă de tot,

Și-așa că numai m-a atins cu mîna.

Căci poate face-un vrednic din netot

Și tînăr din bătrîn, cînd vrea, stăpîna,

Cum toți acei din cer prea lesne pot

Pe regi să-i schimbe-n goi flămînzi prin lume

Și bieți golani să-i facă regi cu nume.”

A zis, și Telemac îl prinse-n brață

Și-așa plîngea, încît de jalea lui

Plîngea și Odiseu șiroi pe față,

Și-atîta jale i-a cuprins, că nu-i

Mai mare-o jale cînd de stînci s-agață

Vulturii-ori șoimii și răpiții pui

Și-i plîng, pe cari i-au smuls din cuib țăranii,

Pe cînd sînt încă golășei, sărmanii.

Și poate-i apuca și-apus și seară

Plîngînd așa, pe-atîta plîns s-au pus,

De nu l-ar fi-ntrebat flăcăul iară:

„Dar, tată drag, ce navă te-a adus

În Itaca? Era de-aici din țară?

Și ce vîslași erau pe ea? Ți-au spus?”

Iar de-altă parte, Odiseu răspunse:

„Aceste toate nu-ți vor fi ascunse.

M-aduseră feaci, poporul care

Petrece-orice străini cînd e rugat.

Durmeam cînd m-au trecut pe-adînca mare

Și-n mal m-au scos durmind. Iar ei mi-au dat

Și aur mult și-argint cu-mbelșugare

Și haine-n lăzi, și toate le-am lăsat

Ascunse-ntr-un ponor de sfînta zînă,

Și tot de ea trimis venii la stînă

Să pui cu voi la cale-aici pierirea

Dușmanilor de prinți. Deci sînt vro doi,

Ori mulți aceștia, și sînt tari cu firea?

Deci spune-mi numărul și tot, și-apoi

În suflet eu voi rupe chibzuirea

De-i lesne lucru numai singuri noi

Să-i batem deci, stîrpindu-i scurt și iute,

Ori e nevoie și-alții să ne-ajute!”

Răspunse el, avînd puțin zăbavă:

„Vai, tată drag! Am auzit mereu

Vorbindu-se de nesfîrșita-ți slavă,

Că zeu tu ești la sfat și-n luptă leu,

Dar vorba ce-ai vorbit a fost grozavă!

Și-uimit mi-e sufletul și gîndul meu!

Dar cum se pot lupta doi oameni, tată,

Cu foarte mulți, și vrednici totodată?

Căci nu-s ei numai zece pețitorii,

Nici douăzeci, ce-ar fi ușor de-nvins!

Cînd ai să știi, te vor lua fiorii!

Deci sînt din Dulichiul cel întins

Cincizeci și doi, și-aleși, iar servitorii

Sînt șase, care-i are-oricare ins.

Iar alții-apoi, care pețesc pe mama,

Sînt douăzeci și patru, toți din Sama,

Iar douăzeci sînt din Zachint. De-acasă

Din Itaca sînt doisprăzece-apoi;

Și nici pe crainicul Medon nu-l lasă

Și nici pe Femiu d-îngă ei, cu doi

Isteți împărțitori de vin la masă.

Deci dac-am sta-mpotrivă sînguri noi,

Mă tem, cum sînt și mulți și răi cu firea,

Că rău tu ți-ai plăti și-amar sosirea!

Deci caută și mai găsește-n minte

Și pe-alți fărtați și-ajutători ahei,

Să stea cu noi, cu drag și tari, părinte!”

Răspunse Odiseu: „Deci fă să iei

Acestea-n cap vro cîteva cuvinte!

Ce crezi, ne-ar fi de-ajuns cu brațul ei,

Atene deci, și Zevs fulgerătorul?

Sau vrei să cer și altor ajutorul?”

Răspunse Telemac apoi îndată:

„Aceștia doi sînt buni ajutători

Și tari, căci șed pe nori, iubite tată,

Domnind pe veci și oameni muritori

Și și pe-alți zei cu fire neschimbată!”

Deci zise Odiseu: „Și-s luptători,

Și nu-ndelungă vreme-o să ne fie

Departe stînd în marea bătălie,

Atunci cînd între noi și banda-ntreagă

De prinți, acolo-n marele palat,

Cumplitul braț al morții-o să aleagă!

Tu mîne-n zori te du neapărat

Acasă deci, șl printre prinți te bagă

Și stai cu ei, căci însumi îmbrăcat

Ca moș sărac și cerșetor al căii,

Veni-voi cu Evmeu să văd flăcăii.

Deci orișice batjocură mi-ar face

Prin marele palat acești flăcăi,

Tu rabdă toate suferind în pace;

Și chiar de m-ar și trage prin odăi

De păr și de picioare, cît le place,

Și pumni mi-ar da și m-ar stîlci-n bătăi,

Tu vezi și taci! Dar poți cu dulci cuvinte

Să-ndemni să-și curme fapta făr’de minte!

Firește, vorba nu-ți va fi primită,

Și face-și-vor de cap, căci trista zi

A morții lor s-apropie cumplită!

Deci prinde-n cap ce-acum vei auzi

Din gura mea! Cînd zîna cea iubită

De cei cuminți, Atene, va urzi

Pierirea lor, punînd în mine-ndemnul,

Cu papu-atunci voi face-un semn, iar semnul

Îndată ce-o să-l vezi, tu orice scule

Și orice arm-a tristului război

Din larga sală ia-le-atunci și du-le

În pod, în colțul cel mai dinapoi.

Iar ei, știind că-n sal-au fost destule

Și nu-s acum, vor întreba apoi.

Deci tu să spui mințindu-le, și-adică

Le-au dus, să zici, c-al salei fum le strică

Și nu-s nici lucii-acum, nici tăietoare,

Precum le-a fost lăsat cînd mi s-a dus

La Troia tata-n nave plutitoare,

Ci-n sal-aici funingene s-a pus,

Și aburi răi le-a stins a lor coloare.

Dar și mai mare lucru am de spus,

Pe care Zevs, și chiar acum mi-l dete:

Ei nu cumva prin sală să se-mbete

Și-apoi să vă certați prin larga casă,

Rănindu-vă-ntre voi, făcînd astfel

De rîs și nunta lor și-această masă,

Căci fierul trage, chiar și singur el

Pe om la sînge. Insă vezi și lasă

Un scut și-un coif și-o lance-n cerdăcel,

Pe seama mea și-a ta, și cu năvală

Să-ntrăm la ei și să-i snopim în sală.

Va face-apoi și-nvălmășiri nebune

Atene printre ei, și Zevs. Dar eu

Vreu alta să-ți mai spui, și-n minte-o pune!

Că dacă-ntr-adevăr tu ești al meu

Și sînge-al nostru, nimenui nu spune

C-ar fi sosit acasă Odiseu,

Să n-aibă de-asta nici Laert hăbarul,

Nici nimeni dintre slugi, nici chiar purcarul,

Nici maică-ta, ci numai eu cu tine,

Și-așa să ispitim ce gînduri au

Femeile-n palat, de rău ori bine;

Și și pe slujitori să-i văd de stau

Și-acum plecați cu inima spre mine,

Ori nici un fel de cinste nu ne dau

Și-și bat de tine joc și-acum pe-acasă,

Și pasă-le de noi ori nu le pasă.”

Răspunse Telemac atunci cuvinte:

„Tu inima-mi și-n urm-o să mi-o vezi,

Că nu-s pripit și nici ușor de minte.

Dar cred, să te gîndești că-i rău ce crezi,

Și nu ne-ar fi nici de-un folos, părinte,

Să umbli pe la toți să-i cercetezi,

Pierzînd și vreme-n timp ce prinții-n casă

Stau făr’ de griji și făr’ de-a veri ne lasă

Și n-au măsură-n jaf și nici hodină.

Dar poti să-ncerci ce minte e-n femei

Și cari îți fac ocări, ori nu-s de vină.

Deci zic pentru bărbați, să-i lași pe ei,

Să nu-i cercăm la stini, c-avem deplină

Și-n urmă vreme să cunoaștem ce-i,

Afară numai dacă știi că-ți dete

Vrun semn ce vrut-a Zevs să ți-l arete!”

Așa-și clădeau ei planul răzbunării,

Iar nava-n care Telemac cu-ai săi

Sosi din Pil, intra-n limanul țării.

La prund deci dară sprintenii flăcăi

Corabia lor, din largul gol al mării,

Spre-a n-o lovi cu-a valului bătăi.

Iar sculele ce-avea, din nava trasă,

Le-au dus flăcăii-apoi la Clitie-acasă.

Un sol apoi, trimis, a mers și spuse

Stăpînei Penelope la palat

Că fiul ei sosi și că se duse

La cîmp la stînă și porunc-a dat

Să stea corabia-n port și că stătuse,

Și-așa deci doamna n-aibă-nspăimîntat

Nici sufletul de-a fiului său viață,

Nici plîns duios pe-adînc mîhnita față.

Soseau deci să vestească pe regină

Deodată și Evmeu și-acest trimis.

Intrînd deci solul, el în sala plină

De roabe și femei: „Crăiasă!-a zis —

Sosit-a fiul tău!” Ci-n vorbă lină

Și stînd de doamn-aproape, și-a deschis

Evmeu cuvintele și-i spuse vestea,

Nevrînd să știe toți din jur acestea.

Spunîndu-i deci, pornit-a nepătatul

Păstor de porci și n-a mai stat pe loc.

Dar vestea asta răscoli palatul,

Iar prinții-au stat uimiți și ca pe foc.

Deci toți ieșiră și făcură sfatul

Departe-n curte, unde-aveau ei joc

Și-așa sub poartă ei ședeau cu toții.

Și-ntîi deci Evrimac vorbi cu soții:

„Ăst drum făcut de Telemac ni-e mare

Și jalnic lucru, soți de-același gînd!

Și nu-l credeam nici unul că e-n stare

Să-l facă-n viață! Și-l făcu-n curînd!

Acum deci s-aruncăm pe larga mare

O navă iute, ca, de-acum plecînd,

Să ducă celorlalți la Sama veste

Că toată pînda lor degeaba este!”

A zis. Dar capul și l-a-ntors deodată

Spre mare Amfinom, întîi de toți.

Și iată, nava lor în port intrată!

Vîslași trăgînd catargul, și piloți,

Și pînza de pe-antene jos luată!

Deci foarte-a rîs și zise cătră soți:

„Lăsați-o naibei veste, Evrimace,

Că uite nava-n port, ajunsă-n pace!

Ori Zevs făcut-a gîndul să și-l mute,

Ori ei văzură nava-n fuga ei

Și n-au ajuns-o, căci fugea mai iute!”

A zis, și-n grabă mîndrii prinți ahei

Au mers pe malul mării cei zbătute.

Deci dară nava cătră prund acei

Ce-au fost sosiți, și-apoi, din nava trasă,

Ce scule-aveau le-au dus slujbașii-acasă.

Iar ei s-au adunat cu toții-n piață,

Dar numai singuri ei, căci au gonit

Pe-oricare om s-ar fi-ntîmplat de față,

Bătrîn ori prunc, și pe-orișice venit.

Și-așa-ncepu cu sfat și cu povață

Trufașul Antinou a lui Evpit:

„Firește-acum o să se mire-aheii

Cum vrură pe-acest om să-l scape zeii!

Aveam pîndari întreaga zi, să poată

Vedea departe, stînd pe culmi pe sus,

Schimbînd pe cei trudiți cu-alți inși din gloată

Și niciodată seara dup-apus

Noi nu durmeam pe-uscat, ci noaptea toată

Pluteam pe larga mare-n jos și-n sus,

Și-n larg ne-afla deci faptul dimineții,

Dorind acestui om sfîrșitul vieții.

Așa pe Telemac pîndindu-l dară,

În ăst răstimp a vrut cu el un zeu

Și nevăzut se-ntoarse viu în țară.

Acum deci să-i gătim, așa zic eu,

Aci-n palat pierirea lui amară.

De ce l-am și răbda de-acum mereu,

Cînd nu se poate, pînă-i el în viață,

Să-i dăm acestei stări dorita față?

Căci e-nțelept și poartă minte bună,

Și-azi nu-i cu noi poporu-ntreg, azi nu-i!

Deci haideți, tineri, pînă nu-și adună

La sfat pe-ahei, că știu că-n furia lui

El nu va-ntîrzia, și-o să le spună,

Vorbind la mijloc în popor, că vrui

Să-i dau pierirea și c-a vieții sale

Scăpare-a fost că nu-l găsii pe cale.

Aceste rele fapte-apoi, vezi bine,

Ei nu le-or lăuda! Vor fi cu noi

Și silnici, cred, să m-ascultați pe mine!

Și chiar din țara taților apoi

Ei poate ne-or goni prin țări străine!

Deci noi să-l omorîm la cîmp, la oi,

Pe-un drum la țară și pe-ascuns, firește.

Și-așa-ntre noi să-i împărțim frățește

Și-averi și vite, și să dăm palatul

Să-l aibă mamă-sa și-acel un fiu

Al neamului ce are-a-i fi bărbatul!

Dar dacă vreți ca el, lăsîndu-l viu,

Să-și ție-averea și-mi răspingeți sfatul,

Atunci eu unul, soți, eu nu mai știu

De ce ne-am aduna noi toți grămadă

Spre-a face-averii lui atîta pradă?

De ce n-ar sta la casa lui tot insul,

Și-așa de-acasă s-o pețim? Ar da

Oricare daruri numai din cuprinsul

Averii lui, iar ea s-ar mărita

Cu-acel pe care-l vrea cu dinadinsul

Și cea mai mare zestre-ar căpăta.”

Așa vorbi acest mînat de ură,

Dar ei cu toții, nevorbind, tăcură.

Deci cel născut din Nis Aretiade

Răspunse, Amfinom, un vrednic fiu

Născut din tată foarte cumsecade,

Flăcău venit din largul Dulichiu

Și-al tuturor acestora un bade,

Pe care-l și avea — fiind mai viu

La vorbe dulci, și-un suflet ca lumina —

Mai drag decît pe-oricare-alt prinț regina.

Acesta deci cu inima scîrbită

Vorbi acestea-n sfatul lor obștesc:

„Eu unul parcă n-aș cădea-n ispită

S-ucidem pe flăcău, și vă vestesc,

Căci fapta-mi pare prea de tot cumplită:

S-omori un om din neam împărătesc!

Și-așa pe-ascuns, pe-un drum, și ca mișeii!

Deci noi să căutăm ce gînd au zeii.

Și dacă-n sfîntu-i sfat ar vrea Preasfîntul,

Eu însumi am să vi-l ucid, fărtați,

Și-oricui i-aș da și-ndemnul deci și-avîntul.

Dar zeii de ne-opresc, vă-ndemn să stați!”

Așa le-a zis și le-a plăcut cuvîntul.

Deci toți acum, din locul lor sculați,

Intrară la palat în rînduri dese,

Și-ntrînd ședeau pe bănci și pe la mese.

Deci doamnei Penelope zeii-i dară

Din nou îndemn dorinții ei fierbinți

Să vrea pe-o clipă să s-arate iară

Acestor răi și foarte-obraznici prinți,

Căci crainicul Medon, pîndind pe-afară,

Știu ce-au pus în relele lor minți

Și cum să dea lui Telemac pierire;

Deci foarte-n grab-a dus reginei știre.

Iar ea grăbită scoborî-ntre strînșii

Fruntași, în sală, și rămase stînd

Pe pragul salei largi, privind la dînșii,

Iar albu-i văl din creștet rîurînd

Cădea din două părți, umbrindu-i plînșii

Obraji frumoși, și-avea cu dînsa-n rînd

De-o parte și-alta două roabe fete,

Și-oftînd, lui Antinou un semn îi dete:

„Ah, răule-Antinou, tu-ncepătorul

Acestor fărdelegi ce le-ocrotești!

Te laudă prin Itaca poporul

C-ai fi-ntre cei de-o vîrstă-n trebi obștești

Și-n sfat și-n minte-atotstrălucitorul!

Dar nici n-ai fost așa și nici nu ești!

Și ce-ți făcu, să câți a mi-l răpune,

Băiatul meu, și ce-ai cu el, nebune?

S-omori orfan, cu tată mort pe-airea!

Orfanii-au tată-n cer pe Zevs, iar el

Oprește pe-oameni a dori pierirea

De-aproapelui! Ori n-auziși de fel

De tată-tău și nici de mîntuirea

Ce-n casă ne-o găsi cînd fu mișel

Și-ntreg poporul vrut-a să-l omoare?

Căci foarte-n furie-aduse pe popoare

Cînd el se-ncărdăși pentru răpite,

Plecînd în larg cu tafienii hoți

Și mult el păgubi tesproții-n vite,

Deși aceștia-n toate ne-au fost soți.

Deci vrur-a-l da unei pieriri cumplite,

Smulgîndu-i inima din el, și toți

Porneau spre jaf la mîndrele-i palaturi

Și mari nevoi l-au strîns din mii de laturi,

Și singur Odiseu le-opri puterea

Și stinse furia-n cei clocotitori.

Și-acum în schimb tu-i risipești averea,

Femeia i-o pețești și vrei s-omori

Pe singuru-i copil, și-mi faci durerea

Să-ndemni la rău pe-atîția pețitori!

Dar cer acum să mi te lași de rele

Și-urmînd o să se lase toți de ele!”

Răspunse Evrimac și-a zis cuvinte:

„Slăvită Penelope-a lui Icar,

Fă-ți inimă și-alung-acum din minte

Aceste gînduri de nespus amar.

Nici nu-i născut și nici de-aci nainte

Nu cred că se va naște-acel tîlhar

Ce-ar pune mîna să-ți ucidă fiul

Cît timp eu văd pămînt și sînt eu, viul!

Căci asta eu ți-o spui și va să fie:

Îndat-ar înroși tot fierul meu

Spurcatu-i sînge multa mea mînie!

Căci și pe mine marele-Odiseu

Adese mă lua-n copilărie

Pe-ai săi genunchi, pupîndu-mă mereu,

Și-n mîni el îmi punea rîzînd friptură

Și cupa mi-o ținea să beu, la gură.

De-aceea mi-e și drag copilu-ți foarte;

Mi-e cel mai drag din lume, și ți-o spui,

Că nici o teamă n-are el să poarte

Din partea prinților și-a orișicui!

Dar cînd vreau zeii să trimită moarte,

Nu poți opri pierirea nimănui!”

Așa zicea, spunîndu-i ca să spuie,

Căci însuși el lucra ca să-l răpuie!

Deci ea-n iatacul său de sus se duse,

Plîngînd pe cel de-atîtea ori jălit,

Pe dulcele-Odiseu, pînă ce-i puse

Pe ochi Atene-un somn nepotolit.

Ci-n vremea asta soarele apuse

Și-Evmeu sosise-n deal, unde-a găsit

Frigînd purcel d-un an, cu jertfă dată,

Pe tînăru-i stăpîn și bunu-i tată.

Pe-acesta însă, pe-Odiseu slăvitul,

Venind Atene-aproape, l-a atins

Cu varga sa, făcîndu-l iar zbîrcitul

Și slabul moș, în multe zdrențe-ncins,

Spre-a nu-l cunoaște-acum nepregătitul

Purcar Evmeu, și-așa de spaimă prins,

Să nu păstreze-n inima sa plină,

Ci vestea-n sîrg s-o ducă la regină.

Și-a zis flăcăul vorbe-ntraripate:

„Veniși, iubite-al nostru Eumeu?

Ce e-n oraș vro bună noutate?

La pîndă-n largul mării stau mereu

Și-acum aheii-ori toți sînt în cetate?”

Răspunse-acesta deci: „De-aceasta eu

Nici grijă n-am avut s-alerg pe-afară,

Să-ntreb de lume ce e nou prin țară.

Ci grija-mi fu să nu fiu om agale,

Să spui și-ndată să mă-ntorc. Dar fui

De-un om de-al tău întîmpinat pe cale,

Trimis de-alți soți, și pînă ce să spui,

Spusese-ntîi acesta maicii tale.

Iar alta ce mai știu, căci o văzui,

E asta, că din deal, de unde bine

Vedeam întreg orașul de sub mine,

Cînd fui la piatra lui Hermias, iată,

Văzui o navă cum grăbit venea

Și-apoi s-opri pe loc, în port intrată,

Și foarte mulți bărbați erau pe ea

Și mult era de scuturi încărcată

Și de-alte-ale lor arme. Și părea

Că ei ar fi, dar n-aș jura acestea.”

A zis, iar Telemac zîmbi de vestea

Purcarului, și-n zarea de lumină

Privit-a-n ochii tată-său pe-ascuns.

Deci după ce-și gătir-acum de cină,

Mîncau, și așa-ntr-al vorbelor răspuns

Ei veseli petreceau și-n voie plină.

Iar cînd au fost mîncat apoi de-ajuns,

Toți trei își așternură să se culce

Și-un somn i-a prins în mreaja lui cea dulce.