— Înțeleg, zise el dar, stăpânindu-se. Nu te-ai întovărășit cu Lică decât de strâmtorare. Mie prea puțin îmi pasă de ce te-ai întovărășit: destul că știu că trebuie să te pun în rând cu el. A stat Lică toată noaptea singur?

— Nu, răspunse cârciumarul adunându-și din nou puterile. Puțin după ce s-a înserat a venit la el un om cu o muiere.

— Puțin după ce s-a înserat? Dă-ți bine seama: nu cumva era mai spre miezul nopții?

— Tocmai mă culcasem, răspunse Ghiță cam tulburat. — Tocmai te culcaseși? grăi comisarul. Eu nu știu când ai d-ta obiceiul să te culci. Dar să fie așa. Cine era omul acela?

— Nu știu. — Nu cumva era Răuț, tot Răuț, care plecase de cu seară? — Nu! răspunse Ghiță hotărât. — Ei bine! urmă comisarul nerăbdător. Au stat, omul cu muierea, până dimineața la Lică?

— Nu, răspunse iar Ghiță. Au plecat iar peste puțin. — Peste puțin? O ții bine minte aceasta! Nu cumva era în zori de zi? — Tocmai ațipisem! grăi Ghiță cam speriat. Câtva timp ei steteră toți trei nedumeriți, ca și când ar fi auzind undeva ceva și ar voi să-și dea seama ce era ceea ce auziseră, și unde, și cum. Ghiță, care nu știa nimic despre mărturisirile lui Marți, nu înțelegea unde bate comisarul cu întrebările lui, iar Pintea și comisarul, văzând mărturisirile celor doi oameni luați la cercetare, își dădeau silință să se dumerească asupra lor. Comisarul, care din mărturisirea lui Marți își făcuse gândul că Buză-Ruptă și Săilă au călcat de cu seară pe arândașul, iară spre miază-noapte Răuț a venit să-l vestească pe Lică despre cele petrecute și să-i aducă poate o parte din lucrurile răpite, credea că Ghiță spune dinadins un neadevăr; el făcu dar câțiva pași înainte, privi aspru în ochii lui Ghiță și întrebă:

— Carevasăzică, omul care a venit cu femeia nu era Răuț; el a venit numaidecât seara, cum am zice, chiar pe timpul când arândașul fusese călcat, și a plecat peste puțin?

Pintea făcu un pas înainte, ca să-i cadă mai în față lui Ghiță, își trase cu mâna peste față și încreți sprâncenele. "Dacă-i așa, își zise el, atunci Lică a plecat, l-a călcat pe arândașul și iar s-a întors la cârciumă, iară Ghiță e năpăstuit." Purtat de acest gând, el privi drept în fața lui Ghiță și-i făcu semn să zică da.

— Nu pot să jur, răspunse Ghiță, cu toate că nu-i scăpase acest semn. Stăteam la fereastră și poate că n-am auzit și n-am văzut bine. Poate că era Răuț. Apoi, ațipisem mai nainte de a fi plecat ei și nu pot să-mi dau seama de timpul care a trecut la mijloc.

— D-ta ai vorbit cu Lică și cu ceilalți despre arândaș? grăi comisarul stăruitor.

— Da! răspunse Ghiță, cam scos din sărite prin această trecere neașteptată de la un lucru la altul, însă numai cu Lică singur, care m-a întrebat când vine arândașul, fiindcă ar fi având, precum zicea, o vorbă cu dânsul.

— Numai atât? — Numai. — A mai auzit cineva? — Nu cred, răspunse Ghiță strâmtorat. Mă luase la o parte. — Apoi, dacă nu aveați altă de vorbit, grăi comisarul zâmbind, ce nevoie aveați să vorbiți în taină?

Ghiță dete tulburat din umeri. Pintea nu se mai putu stăpâni. El înțelegea pentru ce Lică a vorbit în taină și cu toate aceste destul de tare, pentru ca și alții să-l audă.

— Nu cumva, zise el apăsând asupra fiecăreia dintre vorbe, Sămădăul a vorbit așa pentru ca să te pună la bănuială dacă se va fi dovedind că el a călcat pe arândașul?

Pe Ghiță-l trecură o dată fiorii. — Asta nu e cu putință! zise el înecat de năvala sângelui. Nu se poate! șopti apoi cu glasul pierit al omului ce-și apără viața. Nu pot să dovedesc că atât am vorbit cu Lică și numai atât, cât vă spusei; dar pot să jur pe pâine și sare, pe cruce și pe sfânta evanghelie că n-am vorbit mai mult, pot să jur, adause deznădăjduit, că Lică a stat toată noaptea la cârciumă.

— O vom descurca noi și asta, ca să vezi că știm să curățim drumurile de oameni răi! grăi comisarul mulțumit de capătul la care a ajuns, în vreme ce Pintea își mușca buzele și-și rupea unghiile de la degete, iară Ghiță ședea descordat în fața lor.

După cum spusese Pintea de mai nainte, Ghiță nu putu să se întoarcă acasă decât ca om lăsat pe chezășie.

Plecând să-și caute oameni de chezășie, el simți că îi slăbesc deodată toate puterile; privirile oamenilor cu care se-ntâlnea pe drum îl ardeau parcă, și așa mergea drept înainte, fără de a mai îndrăzni să-și ridice ochii de la pământ ori să privească în lături.

Cel dintâi la care se duse, cumnatu-său Andrei, fratele Anei, fiind un om nemaiumblat în asemenea treburi, se cam codi când află de ce e vorba. Aceasta-l făcu pe Ghiță și mai nehotărât. Mergând la popa, un văr al său, ca să-l roage și pe acesta, el se opri mai adeseori în cale și, dacă nu ar fi trebuit să se gândească la Ana și la gospodăria sa, el s-ar fi dat chiar de pe acum prins, ca să nu se mai pună în sarcina altora. Popa primi bucuros să-i fie om de chezășie, ba îl și îmbărbătă, spunându-i să nu se mai teamă de nimic, dacă se simte nevinovat; însă în același timp îi da sfaturi bune și-l mustra pentru că s-a dus la Moara cu noroc.

Popa îi făcu totodată și hârtia de chezășie, pe care trebuia să o dea comisarului înainte de a pleca, și astfel, cam pe la 4 ceasuri dupăamiazăzi, Ghiță putu să-și pună caii la căruță și să plece.

Dar când era să plece dimpreună cu Laie, îi veni o femeie înaltă și smeadă, cu buzele subțiri și cu ochii mici, neastâmpărați, și-l vesti să mai aștepte, fiindcă vine și Pintea căprarul. Această femeie, îmbrăcată pe jumătate țărănește, era Uța, slujnica pe care o căutase Pintea după înțelegerea ce avuseseră de dimineață.

— Bine, grăi Ghiță, am mare trebuință de o slujnică, dar nu toc- mai acum; am să vin în zilele aceste să te iau. Dar, adăugă el peste puțin, mai stai pe aci până ce vine căprarul, ca să văd cum v-ați înțeles.

Singur nu-și dădea seama pentru ce, dar era hotărât să nu o ia chiar acum cu dânsul; însă după ce Pintea veni și zise scurt: "Iacă, ți-am adus și slujnică", el nu mai îndrăzni să zică nimic, ci-și călcă pe inimă, deși parcă simțea că Pintea îi pune această femeie de pândă în casă.

Plecând, Ghiță mâna caii, Pintea ședea lângă el, iară Laie se făcuse ghem în fundul căruței, lângă Uța, care-și adusese în pripă și o legătură cu rufe, pe care și-o pusese pe un snop de coceni, ca să șadă bine.

Pintea era tăcut ca de obicei, iară Ghiță ședea ca pe spini lângă dânsul.

— Să nu te miri! îi zise Pintea într-un târziu. Eu am poruncă să-ți caut casa pentru ca să văd dacă nu voi găsi ceva ascuns în casa ta. Știu că n-am să găsesc nimic, dar trebuie să mă supun la poruncă.

Obosit cum era, Ghiță nu putu să-și dea numaidecât seama de- spre înțelesul acestor cuvinte.

— Adică și asta!? zise el cam nepăsător. N-au fost destule cele de până acum!? Bine, Pinteo, adăugă apoi peste puțin mai viu, spune-mi, tu, pe sufletul tău: mă crezi tu ori nu mă crezi pe mine vinovat?

— Nu mă întreba, că nu pot să-ți răspund! grăi căprarul apăsând asupra vorbelor.

Ghiță tresări și ochii i se umplură de văpaie. — Înțeleg, zise el. Aceste sunt cuvinte pe care ți le-am zis eu ție astă-dimineață. Vrei să mi le aduci aminte. Dar să știi un lucru: nu se poate să-i faci unui om mai mare nedreptate decât să-l mustri pentru o greșeală pentru care-și face el însuși destule mustrări. Dacă n-ai destulă vreme să mă cunoști, rușine să-ți fie de slăbiciunea ochilor tăi!

— Noi bănuim pe toată lumea, grăi căprarul; asta ni-e meseria. — Să-ți fie de bine! răspunse Ghiță privindu-l cam peste umăr. Crede-mă că prea puțin îmi pasă dacă mă crezi așa ori altfel: eu tot eu rămân.

Pintea nu era omul care să răspundă de asemenea vorbe; ei își urmară dar calea în tăcere, înșirând fiecare gândurile sale. Pintea spusese adevărul când zisese că bănuiește pe toată lumea. Oricum se sucea și învârtea, el nu putea părăsi gândul că Lică a fost acela care a călcat pe arândașul și-l cuprindea un fel de nebunie când se gândea că și astă dată îi va scăpa. Îl vedea parcă râzând pe sub mustață și lăudându-se între pahare... Iară Ghiță, fie dinadins, fie din nepricepere, ceea ce pentru Pintea era totuna, se făcuse apărător al lui Lică, se pusese alăturea cu el, îi dăduse mână de ajutor.

Dar și Ghiță vorbise din inimă când spusese că prea puțin îi pasă. Acum chiar nici Pintea nu se sfia a-i spune că-l bănuiește, el se simțea mai bun decât cum îl credeau alții, prea bun pentru oamenii în mijlocul cărora se afla, și dacă mai nainte îl apăsa gândul că nu mai poate umbla prin lume decât sub scutul cinstei altora și că în curând va trebui, poate, să cadă la închisoare, acum iar își ridica fruntea, deoarece simțea că toți acei care îl osândeau, aflându-se la strâmtorarea în care se aflase el, s-ar fi dovedit mai slabi, mai nesocotiți ori mai răi decât dânsul. "Da, își zise el, am primit porci de furat de la Lică, dară voi, fiind puși în locul meu, ați fi mers mai departe decât mine ori v-ați fi aruncat cu nesocotință în primejdie". Era o amarnică dezamăgire în aceste cuvinte. În clipa când le zicea, el se simțea mai sărac decât până atunci. Pierduse toate bucuriile, toată părerea de bine pe care omul o simte când vede pe acela pentru care simte tragere de inimă, când îi vorbește, când poate să-i facă vreo mulțumire, când primește o vorbă bună de la dânsul, când se gândește la el, pierduse mângâierea ce se revarsă peste sufletul omenesc la vederea podoabelor lumii, căci nimic nu dă lumii o mai strălucită podoabă decât omul despre care putem să ne facem gânduri bune!? Despre Pintea, un fost tovarăș al lui Lică, om ieșit din fundul temnițelor ca să-și urmărească prietenii de mai nainte, om care bănuiește pe toată lumea, fiindcă asta îi este meseria; pentru acest om el se depărtase de Ana, soția sa; în acest om pusese el mai multă încredere decât în aceea cu care era legat pe toată viața. Dar Ghiță nu se mustra pentru aceste, ci se bucura numai de un nou gând, care încetul cu încetul se strecura printre celelalte și-i umplu în cele din urmă sufletul de mângâiere. La urma urmelor, toate le făcuse din dragoste către dânsa, din dorința de a o vedea veselă și mulțumită, de a o feri de orice supărare, de orice necaz, de orice gând rău. Ce-i pasă lui acum de Pintea, de judecăți, de trebile arândașului, ce-i pasă de gândurile ce-și va fi făcând lumea?... Căci mare drept avea bătrâna când vorbea de liniștea colibei; aici și numai aici e limanul de scăpare, când, la nevoie, ca totdeauna, lumea te părăsește. Ghiță începu să mâne mai iute, căci drumul îi părea prea lung. Simțea că ea îl așteaptă cu neliniște, îi vedea neastâmpărul și îi părea o veșnicie la mijloc până ce va putea să o vadă și să-i grăiască un cuvânt, numai un cuvânt, numai câteva vorbe: "Ano! nu te nedumeri, nu te întreba la ce mă gândesc când mă vezi tăcut, căci toate le fac numai din dragoste către tine, care ai luminat zilele vieții mele; nu-ți face gânduri rele, că nu vreau să împarți necazurile vieții cu mine, ci să le port eu însumi. Ano! te gândește că-mi trece ca un junghi prin inimă când te văd tristă ori mâhnită și ori de ce te-ai întrista ori mâhni, eu nu pot să cred alta decât că eu sunt de vină. Ano! sunt un om bănuit, om lăsat pe chezășie, am poate să cad la închisoare, dar tu nu te mâhni când vei vedea că jandarmii se pun să ne caute în casă, ci-ți pune toată credința în mine, căci toate vor trece în câteva zile și câtă vreme dragostea către tine îmi va lumina calea, ferită vei fi de orice supărare. Uite, în trei zile plecăm de aici și trăim mai departe cum am trăit odinioară. Acum, când simt că pentru tine e mai bine așa, nu mai stau la îndoială, ci plec cu părere de bine."

— Ce-i asta!? strigă deodată Pintea, ridicându-se iute în picioare. Ghiță tresări ca deșteptat din somn și privi în toate părțile, ca să vadă ce-l speriase pe Pintea.

Era aproape de Moara cu noroc. Nu-i mai despărțea decât un deal. Ploaia încetase; norii se răriseră și razele soarelui furișat din dosul norilor atingeau de asfințit culmile dezvelite ale Bihorului, care de aici nu se vedeau decât ca de câteva palme în dosul dealului, acoperit cu pădurea deasă, ce se întindea la stânga drumului. Pe drum stătea o trăsură boierească fără de cai.

— Mână! grăi Pintea. Aici nu e bine. Ghiță se ridică și el în picioare, apoi dete frâu cailor, gândurile bune îi pieriră ca și când le-ar fi luat cu mâna și mintea i se opri pe câtva timp în loc.

Sosind la trăsură, ei nu găsiră decât trupul unui copil mort de o lovitură pe care o primise, precum se vede, cu patul puștii în ceafă: el era aruncat la câțiva pași pe iarbă, cu hainele lipite de trup, cu ochii ieșiți pe jumătate din cap și cu fața plină de sânge închegat.

În cealaltă parte a trăsurii mai era o mare baltă de sânge închegat, și capra de asemenea era pe ici, pe colo însângerată, deși ploaia spălase sângele de pe ea. Urmele pe drum erau spălăcite, iară pe iarbă nici nu se vedeau deloc, fiindcă le spălase ploaia; numai la vale se cunoșteau urme de copite, dar și aceste se pierdeau la depărtare de vreo sută de pași.

Pintea își dete seama de toate aceste, făcu un ocol împrejur, apoi se întoarse iar la Ghiță, care stătea dimpreună cu Laie, încremenit, în drum, în vreme ce Uța rămase cuprinsă de fiori în căruță.

— Ce-a fost aici? zise el tulburat. Îți vine să juri că slugile și-au omorât stăpânul, și tot nu-mi vine să cred. Ei! nu înțeleg, urmă apoi peste puțin. Au plecat la vale, pe cât se vede de pe urme, apoi au legat cârpe cu câlți la copitele cailor și s-au întors în pădure.

Ghiță dete din umeri. — Nu cumva ești gata să juri că nici asta n-a făcut-o Lică! grăi Pintea, în vreme ce vinele i se umflară și ochii parcă erau să-i iasă din cap.

— Bine! Ți-ai ieșit din fire!? zise Ghiță privind buiguit la el. — Nu, răspunse căprarul, dar minune că nu-mi ies! Pentru că aici e ceva la mijloc, urmă el aprins. Să nu pierdem vremea; Uța rămâne aici, iară noi plecăm toți trei ca să căutăm urma din pădure. La locul mai șes, căci hoțul cuminte nu umblă pe coaste, unde lunecă calul și lasă urme, pe la bălți, unde rămâne urmă, pe lângă buturugi, unde se adună putregaiul și pământul se prăfuiește sub copita calului...

— Haideți! Ghiță stete câtva timp nehotărât. — Eu nu mă duc, zise el apoi. Am plecat dimineață, așa zicând, fără de veste de acasă, și cine știe ce s-a întâmplat de atunci pe la cârciumă. Mă duc să văd cine au fost aici cu trăsura asta.

— Fără de mine nu poți să te duci! îi zise Pintea aspru. — Vorbă și asta! grăi cârciumarul cam nepăsător. Aș vrea eu să văd cine mă oprește să mă duc la nevastă și la copii! ca om lăsat pe chezășie, adăugă el peste puțin.

— Eu te opresc! Am poruncă să-ți caut casa și nu te las să intri în ea decât deodată cu mine. Trebuie să înțelegi de ce.

Ghiță se întoarse în călcâi, sări în trăsură și apucă în o mână frânele, iar în cealaltă biciul.

— Dă-te în lături! zise apoi așezat, când văzu că Pintea sare să apuce căpăstrul unuia din cai.

Pintea nu se mișcă. — Pinteo! grăi Ghiță zâmbind. Nu mă băga în păcate. Ce vrei tu!? Văd un copil omorât în drum, abia câteva împușcături de la casa mea, și tu crezi că am eu inimă în mine să-mi las copiii mei încă un ceas măcar singuri în pustietatea asta! Dacă vrei, vino și tu acum, iară dacă nu vrei, lasă-mă, că n-am vreme să mai aștept... Dă-te în lături! strigă apoi hotărât, când văzu că Pintea se încăpățânează, dă-te în lături, strigă iar ridicând biciul, că dacă nu, le dau frâu cailor și trec cu căruța peste tine. O loază ca tine nu mă oprește pe mine în cale!

— Cum ai zis? Loază!? grăi Pintea, lăsând cam amețit căpăstrul din mână. Acu du-te, dacă vrei!

Ghiță dete cu biciul între cai și plecă, părăsind pe Laie în mijlocul drumului.