Din răzorul oval se ridicau poate o sută de tulpini, care se desfăceau pe la jumătate în frunze în formă de inimă sau de limbă și își deschideau în vârf petale roșii, albastre sau galbene, presărate cu pete de culoare în relief; iar din adâncul roșu, albastru sau galben al potirului ieșea o vergea dreaptă, aspră de pulbere de aur și ușor îngroșată la capăt. Petalele erau destul de mari ca să le miște briza de vară, iar când se mișcau, luminile roșii, albastre și galbene treceau una peste alta, pătând un deget de pământ cafeniu de dedesubt cu o pată de culoarea cea mai încâlcită. Lumina cădea fie pe spatele neted și cenușiu al unei pietricele, fie pe cochilia unui melc, cu vinele ei cafenii, rotunde, fie, căzând într-o picătură de ploaie, umfla cu atâta putere de roșu, albastru și galben pereții subțiri de apă, încât te așteptai să plesnească și să dispară. În schimb, picătura rămânea într-o clipă iarăși cenușiu-argintie, iar lumina se așeza acum pe carnea unei frunze, dezvăluind firul ramificat al fibrelor de sub suprafață, și apoi pornea mai departe și își întindea strălucirea în vastele spații verzi de sub bolta frunzelor în formă de inimă și de limbă. Apoi briza se mișca mai iute deasupra și culoarea era aruncată în aer, în ochii bărbaților și femeilor care se plimbă prin Grădinile Kew în iulie.

Siluetele acestor bărbați și femei treceau pe lângă răzor cu o mișcare ciudat de neregulată, nu foarte diferită de a fluturilor albi și albaștri care traversau iarba în zboruri în zigzag, de la un răzor la altul. Bărbatul mergea cam cu o palmă înaintea femeii, plimbându-se nepăsător, în vreme ce ea înainta mai hotărât, întorcându-și doar din când în când capul ca să vadă dacă copiii nu rămăseseră prea în urmă. Bărbatul păstra această distanță înaintea femeii înadins, deși poate fără să-și dea seama, căci voia să-și urmeze gândurile.

„Acum cincisprezece ani am venit aici cu Lily”, se gândea el. „Am stat undeva acolo, lângă un lac, și am rugat-o să se mărite cu mine toată după-amiaza aceea fierbinte. Cum se tot învârtea libelula în jurul nostru: cât de limpede văd libelula și pantoful ei cu catarama pătrată de argint la vârf. Tot timpul cât am vorbit i-am văzut pantoful, iar când se mișca nerăbdător știam, fără să ridic ochii, ce avea să spună: toată ea părea să fie în pantoful acela. Iar iubirea mea, dorința mea, erau în libelulă; dintr-un motiv oarecare credeam că, dacă s-ar așeza acolo, pe frunza aceea, cea lată, cu floarea roșie la mijloc, dacă libelula s-ar așeza pe frunză, ea ar spune «Da» pe loc. Dar libelula se tot rotea: nu s-a așezat nicăieri — firește că nu, din fericire nu, altfel n-aș fi plimbându-mă aici cu Eleanor și cu copiii. Spune-mi, Eleanor. Te gândești vreodată la trecut?”

„De ce întrebi, Simon?”

„Pentru că m-am gândit la trecut. M-am gândit la Lily, femeia cu care m-aș fi putut căsători... Ei, de ce taci? Te deranjează că mă gândesc la trecut?”

„De ce m-ar deranja, Simon? Oare nu te gândești mereu la trecut, într-o grădină cu bărbați și femei întinși sub copaci? Nu sunt ei trecutul nostru, tot ce a mai rămas din el, bărbații și femeile acelea, nălucile acelea întinse sub copaci... fericirea noastră, realitatea noastră?”

„Pentru mine, o cataramă pătrată de argint și o libelulă...”

„Pentru mine, un sărut. Închipuie-ți șase fetițe stând în fața șevaletelor, acum douăzeci de ani, jos, lângă un lac, pictând nuferii, primii nuferi roșii pe care îi văzusem vreodată. Și deodată un sărut, acolo, pe ceafă. Și mâna mi-a tremurat toată după-amiaza, încât n-am mai putut picta. Mi-am scos ceasul și am însemnat ora la care îmi voi îngădui să mă gândesc la sărut doar cinci minute — era atât de prețios —, sărutul unei bătrâne cărunte cu un neg pe nas, mama tuturor sărutărilor mele din toată viața. Vino, Caroline, vino, Hubert.”

Au trecut mai departe pe lângă răzor, mergând acum câte patru, unul lângă altul, și curând s-au micșorat printre copaci și au părut pe jumătate străvezii, în timp ce lumina soarelui și umbra le înotau pe spate în pete mari, tremurătoare și neregulate.

În răzorul oval, melcul, a cărui cochilie fusese pătată de roșu, albastru și galben vreme de vreo două minute, părea acum să se miște foarte puțin în cochilie, apoi a început să se trudească peste firimiturile de pământ afânat, care se desprindeau și se rostogoleau când trecea peste ele. Părea să aibă un țel limpede în fața lui, deosebindu-se în privința asta de ciudata insectă verde, colțuroasă, cu pași înalți, care a încercat să treacă prin fața lui, a așteptat o clipă cu antenele tremurând, ca și cum ar fi chibzuit, și apoi a pornit la fel de iute și de ciudat în direcția opusă. Stânci cafenii cu lacuri de un verde adânc în scobituri, copaci plați ca niște lame, care se legănau din rădăcină până în vârf, bolovani rotunzi de piatră cenușie, suprafețe vaste și zbârcite, de o țesătură subțire și foșnitoare — toate acestea stăteau în calea melcului, între o tulpină și alta, spre țelul lui. Înainte să se fi hotărât dacă să ocolească cortul arcuit al unei frunze moarte sau să-l înfrunte, pe lângă răzor au trecut picioarele altor ființe omenești.

De data aceasta erau doi bărbați. Cel mai tânăr avea pe chip o expresie de liniște poate nefirească; își ridica ochii și îi ațintea foarte neclintit înainte cât vorbea tovarășul lui, iar de îndată ce acesta termina, se uita din nou în pământ și uneori deschidea buzele doar după o pauză lungă, iar alteori nu le deschidea deloc. Bărbatul mai vârstnic avea un mers ciudat de inegal și de nesigur, zvâcnindu-și mâna înainte și aruncându-și brusc capul pe spate, cam ca un cal de trăsură nerăbdător, sătul să aștepte în fața unei case; dar la om gesturile acestea erau nehotărâte și fără rost. Vorbea aproape fără încetare; zâmbea în sine și iar începea să vorbească, de parcă zâmbetul ar fi fost un răspuns. Vorbea despre duhuri — duhurile morților, care, după el, îi povesteau chiar acum tot felul de lucruri ciudate despre ce trăiau în Cer.

„Cerul era cunoscut celor vechi drept Tesalia, William, iar acum, cu războiul acesta, materia duhurilor se rostogolește printre dealuri ca un tunet.” S-a oprit, a părut să asculte, a zâmbit, și-a zvâcnit capul și a continuat:

„Ai o mică baterie electrică și o bucată de cauciuc ca să izolezi firul — să izolezi? să protejezi? — mă rog, sărim peste amănunte, n-are rost să intrăm în amănunte care n-ar fi înțelese — și, pe scurt, mica mașinărie stă în orice loc potrivit lângă căpătâiul patului, să zicem pe o măsuță curată de mahon. După ce totul a fost bine pregătit de lucrători, sub îndrumarea mea, văduva își apropie urechea și cheamă duhul prin semnul convenit. Femei! Văduve! Femei în negru...”

Aici părea să fi zărit în depărtare rochia unei femei, care la umbră părea de un negru-violet. Și-a scos pălăria, și-a pus mâna pe inimă și s-a grăbit spre ea, mormăind și gesticulând febril. Dar William l-a prins de mânecă și a atins o floare cu vârful bastonului, ca să abată atenția bătrânului. După ce a privit-o o clipă, cam zăpăcit, bătrânul și-a plecat urechea spre ea și a părut să răspundă unui glas care vorbea din ea, căci a început să vorbească despre pădurile din Uruguay, pe care le vizitase cu sute de ani în urmă, împreună cu cea mai frumoasă tânără din Europa. Îl auzeai murmurând despre pădurile din Uruguay acoperite cu petalele de ceară ale trandafirilor tropicali, despre privighetori, țărmuri de mare, sirene și femei înecate în mare, în timp ce se lăsa dus mai departe de William, pe al cărui chip privirea de răbdare stoică se adâncea încet, tot mai mult.

Urmându-i pașii atât de aproape încât erau puțin nedumerite de gesturile lui, veneau două femei în vârstă din mica burghezie, una grasă și greoaie, cealaltă cu obrajii trandafirii și sprintenă. Ca cei mai mulți oameni de condiția lor, erau fățiș fascinate de orice semn de ciudățenie care trăda o minte tulburată, mai ales la oamenii cu stare; dar erau prea departe ca să fie sigure dacă gesturile erau doar ciudate sau cu adevărat nebunești. După ce au cercetat o clipă în tăcere spatele bătrânului și și-au aruncat una alteia o privire ciudată și șireată, au mers mai departe, înnodând cu energie dialogul lor foarte complicat:

„Nell, Bert, Lot, Cess, Phil, tata, zice el, zic eu, zice ea, zic eu, zic eu, zic eu...”

„Bert al meu, Sis, Bill, bunicu’, bătrânul, zahăr, Zahăr, făină, scrumbii afumate, verdețuri, Zahăr, zahăr, zahăr.”

Femeia greoaie privea prin țesătura cuvintelor care cădeau la florile care stăteau răcoroase, ferme și drepte în pământ, cu o expresie ciudată. Le vedea așa cum un om care se trezește dintr-un somn greu vede un sfeșnic de alamă reflectând lumina într-un fel neobișnuit, închide ochii și îi deschide, și, văzând iarăși sfeșnicul de alamă, se trezește de-a binelea și se uită la sfeșnic cu toate puterile. Așa că femeia greoaie s-a oprit în fața răzorului oval și a încetat chiar să se mai prefacă că ascultă ce spunea cealaltă. Stătea acolo lăsând cuvintele să cadă peste ea, legănându-și încet partea de sus a trupului înainte și înapoi, privind florile. Apoi a propus să-și găsească o bancă și să bea ceaiul.

Melcul cântărise acum orice mijloc cu putință de a-și atinge țelul fără să ocolească frunza moartă sau să se cațere peste ea. Lăsând deoparte efortul cerut de cățărarea pe o frunză, se îndoia că țesătura subțire, care vibra cu un foșnet atât de alarmant când o atingea măcar cu vârful coarnelor, i-ar fi ținut greutatea; și asta l-a hotărât în cele din urmă să se strecoare pe sub ea, căci era un loc unde frunza se arcuia destul de sus de la pământ ca să-l lase să treacă. Abia își băgase capul în deschizătură și cerceta acoperișul înalt și cafeniu, obișnuindu-se cu lumina cafenie și răcoroasă, când alți doi oameni au trecut afară, pe iarbă. De data aceasta erau amândoi tineri, un tânăr și o tânără. Erau amândoi în floarea tinereții, sau chiar în anotimpul care precede floarea tinereții, anotimpul de dinainte ca faldurile netede și trandafirii ale florii să-și fi spart învelișul lipicios, când aripile fluturelui, deși pe deplin crescute, stau nemișcate în soare.

„Noroc că nu e vineri”, a observat el.

„De ce? Crezi în noroc?”

„Vinerea te pun să plătești șase penny.”

„Ce sunt, la urma urmei, șase penny? Nu merită șase penny?”

„Ce e «asta» — ce vrei să spui prin «asta»?”

„O, orice — vreau să spun — știi tu ce vreau să spun.”

Între fiecare dintre aceste vorbe veneau pauze lungi; erau rostite cu glasuri fără ton și monotone. Perechea stătea nemișcată pe marginea răzorului și împreună au înfipt vârful umbrelei ei adânc în pământul moale. Gestul, și faptul că mâna lui se odihnea peste mâna ei, le exprimau sentimentele într-un fel ciudat, așa cum și vorbele acestea scurte și neînsemnate exprimau ceva, vorbe cu aripi scurte pentru trupul lor greu de înțeles, neîndestulătoare ca să-l poarte departe și care de aceea se așezau stângaci pe lucrurile foarte obișnuite din jurul lor, lucruri care pentru atingerea lor neîncercată erau atât de masive; dar cine știe (așa se gândeau ei, în timp ce înfigeau umbrela în pământ) ce prăpăstii nu se ascund în ele, sau ce povârnișuri de gheață nu strălucesc în soare de cealaltă parte? Cine știe? Cine a mai văzut așa ceva vreodată? Chiar și când ea s-a întrebat ce fel de ceai ți se dă la Kew, el a simțit că ceva se înălța în spatele cuvintelor ei și stătea, vast și solid, în spatele lor; iar ceața se ridica foarte încet și dezvăluia — o, Doamne, ce erau formele acelea? — măsuțe albe și chelnerițe care se uitau întâi la ea și apoi la el; și era o notă de plată pe care el avea s-o plătească cu o monedă adevărată de doi șilingi, și era adevărată, totul adevărat, se asigura el, pipăind moneda din buzunar, adevărat pentru toată lumea în afară de el și de ea; chiar și lui începea să i se pară adevărat; și apoi — dar era prea emoționant să mai stea și să se gândească, așa că a smuls umbrela din pământ cu o smucitură și era nerăbdător să găsească locul unde se bea ceaiul cu alți oameni, ca alți oameni.

„Hai, Trissie; e vremea să ne bem ceaiul.”

„Unde se bea oare ceaiul?” a întrebat ea, cu cel mai ciudat fior de emoție în glas, privind vag în jur și lăsându-se dusă pe cărarea de iarbă, târându-și umbrela, întorcându-și capul încoace și încolo, uitând de ceai, vrând să meargă acolo jos și apoi acolo jos, amintindu-și de orhidee și cocori printre flori sălbatice, de o pagodă chinezească și de o pasăre cu creastă purpurie; dar el o ducea mai departe.

Așa trecea pereche după pereche, cu aceeași mișcare neregulată și fără țintă, pe lângă răzor, și erau învăluite în strat după strat de abur verde-albastru, în care la început trupurile lor aveau substanță și o pată de culoare, dar mai apoi și substanța, și culoarea se dizolvau în atmosfera verde-albastră. Ce cald era! Atât de cald, încât până și sturzul alegea să țopăie, ca o pasăre mecanică, în umbra florilor, cu pauze lungi între o mișcare și alta; în loc să rătăcească fără țintă, fluturii albi dansau unul deasupra altuia, desenând cu fulgii lor albi și schimbători conturul unei coloane de marmură sfărâmate deasupra celor mai înalte flori; acoperișurile de sticlă ale serei de palmieri străluceau ca și cum o piață întreagă de umbrele verzi și lucioase s-ar fi deschis în soare; iar în bâzâitul aeroplanului glasul cerului de vară își murmura sufletul aprig. Galben și negru, roz și alb ca zăpada, forme de toate aceste culori, bărbați, femei și copii, se iveau o clipă la orizont, și apoi, văzând întinderea de galben care se așternea peste iarbă, șovăiau și căutau umbra sub copaci, dizolvându-se ca niște picături de apă în atmosfera galbenă și verde, pătând-o ușor cu roșu și albastru. Părea că toate trupurile grele și greoaie se scufundaseră nemișcate în căldură și zăceau ghemuite pe pământ, dar glasurile lor plecau tremurând de la ele, ca niște flăcări care se leagănă din trupurile groase de ceară ale lumânărilor. Glasuri. Da, glasuri. Glasuri fără cuvinte, care spărgeau deodată tăcerea cu atâta adâncime de mulțumire, cu atâta patimă a dorinței, sau, în glasurile copiilor, cu atâta prospețime a uimirii; spărgeau tăcerea? Dar nu era nicio tăcere; tot timpul omnibuzele cu motor își învârteau roțile și schimbau vitezele; ca un uriaș șir de cutii chinezești, toate din oțel forjat, care se învârtesc neîncetat una într-alta, orașul murmura; iar deasupra lui glasurile strigau tare și petalele a miriade de flori își aruncau culorile în aer.