În fața Legii (română)

În fața Legii stă un paznic de poartă. La acest paznic vine un om de la țară și cere să intre în Lege. Dar paznicul îi spune că acum nu-i poate îngădui intrarea. Omul se gândește și întreabă apoi dacă va avea voie să intre mai târziu. „Se poate”, spune paznicul, „dar acum nu.” Cum poarta Legii stă deschisă, ca întotdeauna, iar paznicul se dă la o parte, omul se apleacă să privească înăuntru prin poartă. Când paznicul observă, râde și spune: „Dacă te atrage atât, încearcă totuși să intri, în ciuda opreliștii mele. Dar ține minte: eu sunt puternic. Și sunt doar cel mai de jos dintre paznici. Din sală în sală stau însă paznici, unul mai puternic decât celălalt. Nici măcar eu nu mai pot îndura privirea celui de-al treilea.” Asemenea greutăți omul de la țară nu se aștepta să întâmpine; Legea ar trebui să fie deschisă oricui și oricând, gândește el, dar când îl privește acum mai atent pe paznicul cu blana lui, cu nasul mare și ascuțit, cu barba tătărească lungă, subțire și neagră, se hotărăște totuși să aștepte mai bine până primește îngăduința de a intra. Paznicul îi dă un scăunel și îl lasă să se așeze lângă ușă, într-o parte. Acolo stă zile și ani. Face multe încercări de a fi lăsat înăuntru și îl obosește pe paznic cu rugămințile lui. Paznicul îi ia adesea mici interogatorii, îl întreabă despre locul lui de baștină și despre multe altele, dar sunt întrebări fără interes, cum pun domnii cei mari, și la sfârșit îi spune mereu că încă nu-l poate lăsa să intre. Omul, care se pregătise de drum cu multe lucruri, le folosește pe toate, oricât de prețioase, ca să-l mituiască pe paznic. Acesta le primește pe toate, dar spune: „Le primesc doar ca să nu crezi că ai scăpat ceva nefăcut.” În lungii ani, omul îl privește pe paznic aproape fără întrerupere. Îi uită pe ceilalți paznici, iar acesta, primul, i se pare singura piedică în calea intrării în Lege. Blestemă întâmplarea nefericită, în primii ani fără sfială și cu glas tare, mai târziu, când îmbătrânește, doar mai mormăie în barbă. Devine copilăros și, cum în anii lungi în care l-a studiat pe paznic i-a cunoscut până și puricii din gulerul de blană, îi roagă și pe purici să-l ajute și să-l înduplece pe paznic. În cele din urmă vederea îi slăbește și nu mai știe dacă în jurul lui se face cu adevărat mai întuneric sau doar ochii îl înșală. Dar acum deslușește în întuneric o strălucire care izbucnește nestinsă din ușa Legii. De-acum nu mai trăiește mult. Înainte de moarte, toate experiențele întregii vremi i se adună în minte într-o singură întrebare, pe care nu i-a pus-o încă paznicului. Îi face semn, fiindcă nu-și mai poate îndrepta trupul care încremenește. Paznicul trebuie să se aplece adânc spre el, căci diferența de înălțime s-a schimbat mult în defavoarea omului. „Ce mai vrei să afli acum?” întreabă paznicul, „ești nesătul.” „Toți năzuiesc doar spre Lege”, spune omul, „cum se face că în toți acești ani nimeni în afară de mine n-a cerut să intre?” Paznicul înțelege că omul e deja la capătul vieții și, ca să-i mai ajungă la auzul care se stinge, îi strigă: „Aici nimeni altcineva nu putea primi intrare, căci această intrare era menită numai pentru tine. Acum plec și o închid.”

Text din domeniul public, după Wikisource.