Împăratul — așa se spune — ți-a trimis ție, celui singur, supusului jalnic, umbrei mititele fugite în cea mai îndepărtată depărtare din fața soarelui împărătesc, tocmai ție ți-a trimis Împăratul de pe patul lui de moarte o solie. L-a pus pe sol să îngenuncheze lângă pat și i-a șoptit solia la ureche; atât de mult ținea la ea, încât a pus să i se spună din nou la ureche. Printr-o plecare a capului a încuviințat că cele spuse sunt drepte. Și în fața întregii mulțimi care privea la moartea lui — toți pereții care stăteau în cale sunt dărâmați, iar pe scările largi ce urcă în arc, sus, stau în cerc mai-marii împărăției — în fața tuturor acestora l-a trimis pe sol la drum. Solul a pornit îndată; un om voinic, neobosit; întinzând când un braț, când pe celălalt, își face loc prin mulțime; dacă dă de împotrivire, arată spre piept, unde e semnul soarelui; și înaintează ușor, ca nimeni altul. Dar mulțimea e atât de mare; locuințele ei nu se mai sfârșesc. De s-ar deschide câmp liber, cum ar zbura, și curând ai auzi poate bătaia minunată a pumnilor lui în ușa ta. Dar în loc de asta, cât de zadarnic se trudește; tot se mai strecoară prin încăperile palatului celui mai dinăuntru; niciodată nu le va birui; și chiar de i-ar izbuti, nimic n-ar fi câștigat; ar trebui să-și croiască drum în luptă pe scări în jos; și chiar de i-ar izbuti, nimic n-ar fi câștigat; ar fi de străbătut curțile; și după curți al doilea palat care le înconjoară; și iar scări și curți; și iar un palat; și tot așa, de-a lungul mileniilor; și de s-ar năpusti în sfârșit afară pe poarta cea mai din afară — dar niciodată, niciodată nu se poate întâmpla asta — abia atunci ar sta în fața lui cetatea de scaun, mijlocul lumii, plină până sus de drojdia ei. Nimeni nu răzbate pe aici, și încă cu solia unui mort. — Tu însă stai la fereastra ta și ți-o visezi, când vine seara.