Scena I

O POIANĂ LÂNGĂ ATENA.

INTRĂ PUCK DIN STÂNGA. O ZÂNĂ DIN CEALALTĂ PARTE.

PUCK:

Hei, încotro, grăbite duh?

ZÂNA:

Rătăcitoare prin văzduh,

Peste țarcuri și grădini,

Peste mărăcini, hârtoape,

Peste gropi și peste ape,

Trec plutind și-ntrec în zbor

Globul lunii plutitor,

Și stropesc cu rouă rece

Cercurile ce le lasă

Doamna zânelor când trece

Peste iarba de mătase,

Cu-ale sale jupânițe,

Care-s ’naltele crăițe,

Pe-ale lor fuste-aurite

Tu zărești aceste pete,

Sunt rubine, mult dorite

De șăgalnicele fete,

Pete care cu parfumul

Lor îmbălsămează drumul.

Dar merg să strâng vreo câțiva stropi de rouă,

S-anin de orice floare-o perlă nouă.

Hai, pleacă! Vine-aici crăiasa mea,

Cu-alaiul ei de zâne după ea.

PUCK:

Și Craiul meu dorește, mi se pare,

Să dea aici, la noapte, o serbare.

Ferește-ți pe stăpâna ta s-o vadă;

Căci Oberon e, știi, pornit pe sfadă

Și dornic e de răzbunare Craiul,

Fiindcă ea târăște cu alaiul

Ca paj, pe-un drăgălaș prunc dolofan,

Răpit de la un rege indian.

Prunc de furat mai scump ea n-a avut,

Și Oberon, gelosul, ar fi vrut

Să-l aibă printre scutierii săi,

Să-l poarte la vânat prin munți și văi…

Iar ea nu vrea cu niciun preț să-l piardă,

Cu flori îl încunună și-l dezmiardă,

Și-l ține lângă ea, cu mare dor…

Acum, de se-ntâlnesc la vreun izvor,

Sub licărul de stele în dumbravă,

Sau în hățiș, s-apucă de gâlceavă

Și se sfădesc și hojma se defaimă

Că bieții silfi se-ascund prin ghimpi de spaimă…

ZÂNA:

Sau chipul și făptura ta mă-nșală,

Sau dacă-mi dau eu bine socoteală,

Ești duhul hâtru căruia îi spun

Cei ce te știu ,,Robin-băiatul-bun“.

Nu ești tu cel ce vâri pe fete-n boale,

Și noaptea furi smântâna de pe oale,

Te-ascunzi în ițe și încurci urzeala,

Faci morile să umble alandala?

Tot tu împiedici untul să s-aleagă,

Că biata gospodină ziua-ntreagă

Asudă în zadar și unt nu iese;

Strici vinurile care fierb, și-ades’

Înșeli pe călător și râzi de el,

Pe-acel ce-ți zice însă ,,Prichindel“,

Sau ,,micul Puck“ – pe-acela tu-l slujești

Și chiar i-aduci noroc… Așa-i că ești

,,Robin-băiatul-bun, cel sclipitor“?…

PUCK:

Sunt Puck, băiatul bun, rătăcitor

Și ca să-l fac pe Oberon să râdă,

Obișnuiesc să-mi iau o față hâdă.

Când, nechezând ca iepele, atrag

Pe hărmăsarul brudnic în huceag.

Măr copt mă fac adesea în cuptorul

Cumetrei, și când vrea să ia ulciorul

Să beie, eu de nasul ei m-anin

Și berea curge-în veștedul ei sân!

Ades’, cea mai sfătoasă din bunici,

Când e rugată de nepoții mici

Să spuie-un basm, mă ia drept scăunel

Cu trei picioare: vrea să stea pe el,

Atunci alunec, baba se trezește

Jos pe podele, blastămă, tușește,

Iar toți ceilalți fac haz, se țin de șale

De râd, pufnesc, strănută în basmale

Și jură că de când sunt ei pe lume,

N-au pomenit așa poznașe glume!

Dar uite-l pe-Oberon. Adio, zână!

ZÂNA:

Ah, uite și pe mândra mea stăpână!

Oh, dacă n-ar zări-o Craiul tău!…

OBERON INTRĂ CU ALAIUL SĂU PRIN DREAPTA,

TITANIA CU AL EI, DIN STÂNGA.

OBERON:

Aici, pe lună, ne-ntâlnim cam rău,

Titanio, semeațo!

TITANIA:

Oberon!

Gelosul! Haidem, zâno, să fugim:

Doar am jurat să ocolesc pe veci

Tovărășia și-așternutul său.

OBERON:

Nesocotito! Te grăbești să pleci?

Ce? Nu mai sunt eu oare soțul tău?

TITANIA:

Atunci eu s-ar cădea să-ți fiu soția,

Dar știm că, părăsind împărăția,

Tu zile-ntregi, sub chipul lui Corin,

Cântași pe fluier versuri de amor,

Culcat în al Philidei sân de crin.

De ce te-ntorci acum cu-atâta zor

Din India cu plaiuri depărtate?

Ori pentru mândra amazoană, poate,

Războinica-ți ibovnică-ngâmfată

De care te topeai de dor odată,

Se mistuie pentru Thezeu de-amor

Și-aduci belșug în căsnicia lor?

OBERON:

Cum de-îndrăznești, Titanio, să-mi faci,

Când știm că pe Thezeu ce mult îl placi,

Mustrări, pe Hippolyta c-o iubesc?

Ai vrea cu orice preț să-ți amintesc

Că tu l-ai smuls, pe-o noapte înstelată,

De lângă Perigenia-nșelată

Atunci de el? Și cine l-a împins

Să-și calce jurământul dat, nestins,

Egleei, Ariadnei, Antiopei?

TITANIA:

De mine mai cutezi să te apropii?

Ca om gelos ești foarte priceput!

Din toiul verii nu ne-am mai văzut…

Să ne jucăm zburdalnicele hore

Pe melodia harfelor sonore,

În văi, în lunci, în huciuri, la izvoare,

Și nici pe țărmul nisipos de mare.

Eoliane –, fără ca deodată

Tu să nu vii cu certurile tale,

Să nu ne tulburi veselia toată…

De-aceea, mânios pesemne, vântul

Că n-ascultăm la cântecele sale,

Sorbi din ape neguri otrăvite

Care-au făcut, acoperind pământul,

Și cele mai nepricopsite gârle

Să rupă malul și să se azvârle

Din albia umflată de trufie…

Zadarnic boii îndurat-au jugul.

Zadarnic omul își trudește plugul,

Căci putrezește grâul în câmpie

Pân’ce să prindă spic, și e pustie

Pășunea, corbii-n cete nesfârșite

Se-abat pe câmpul plin de moarte vite…

Popicele în glod zac îngropate,

Potecile sunt părăsite toate

Prin lunci, prin luminișuri, prin poiene,

De nu le mai cunoști din buruiene.

Și-n nopți de iarnă nu s-aud povești

Prin case, nici colinde la ferești

Și nimeni la petreceri nu se-ndeamnă…

De-aceea luna, peste ape doamnă,

Umple văzduhul, palidă de ciudă,

Cu ceață-mprăștiind răceala udă;

Și timpurile anului se-ntoarnă

Anapoda pe crug: căci alba iarnă

Sărută roșii roze parfumate;

Pe capul nins, de tâmplele-mbrumate

Ale lui Crivăț spânzură-o tiară

De ghiocei… Zglobia primăvară,

Senina vară, toamna-mbelșugată,

Zgârcita iarnă –, își schimbară toate

Veșmântul… Lumea-ncearcă-nspăimântată

Să le cunoască, însă nu mai poate

Nici după roadă, nici după culoare.

Și-acest noian de zăpăceli și rele

De unde crezi că izvorăște oare?

Din certurile noastre, da, din ele,

Noi suntem vinovați de toate cele…

OBERON:

Îndreaptă-le, că-ți stă doar în putere!

De ce-l jignești pe Oberon? Ce-i cere

Titaniei? Nimic, decât să-i dea

Un prunc pierdut, pe care dânsul vrea

Să-l facă paj de-cinste-al Curții sale.

TITANIA:

Cât despre asta, Oberon, nici ale

Împărăției zânelor comori

Nu-mi pot plăti pe-acest copil din flori.

Cu maica lui eram ca și o soră,

Și-ades’ în miresmata auroră

A Indiei, pe țărmul lui Neptun

Cu perle vream cu ea să mă-încunun.

Stam, și privind ades’ cum de la maluri

Corăbii grele se-mbarcau pe valuri,

Făceam mult haz de albele vântrele

De vânt umflate, ce păreau că-s grele;

Atunci și ea să-noate începea,

Cu pântecul rotund, făcând ca ele –

(Căci chiar p-atunci era și dânsa grea

Cu pajul meu de azi)… Dar, muritoare,

Muri în ceasul chiar când l-a născut.

De dragul ei, l-am luat și l-am crescut

Pe-acest copil, și tot de dragul ei

Nu-l dau, că-mi este drag ca ochii mei!

OBERON:

Cât stai pe-aceste locuri?

TITANIA:

Știu și eu?

Plec poate după nunta lui Thezeu.

De vrei să facem hora împreună,

Și să ne vezi cum dănțuim în lună,

Rămâi cu noi; de nu, cu-atât mai bine…

OBERON:

De-mi dai băiatul, o să merg cu tine.

TITANIA:

Nu-l dau pe toată-mpărăția ta!

Să mergem, zâne. Că, dac-am mai sta,

S-ar face sfadă.

TITANIA CU SUITA EI PLEACĂ.

OBERON:

Caută-ți de cale!

Dar nu vei părăsi această vale

Mai înainte de-a-mi plăti ocara,

De nu ajung cumplit să mă răzbun.

Hai, vino, dragă Puck, băiatul bun.

Ți-aduci aminte tu de ziua când

Stam noi pe-un promontoriu –, și cântând

Veni acea sirenă pe-un delfin,

Un cântec dulce și așa de lin,

Că amuți războinica fanfară

A mării, și, desprinși, alunecară

Vreo doi luceferi din înaltul zării,

Spre-a asculta cum cântă fata mării?

PUCK:

Mi-aduc aminte.

OBERON:

Tot atunci văzui

(Tu nu puteai să-l vezi), cu arcul lui,

Pe-Amor zburând între pământ și lună,

Țintind cu-un vârf aprins cu mătrăgună

Pe o vestală care sta pe tron.

Și cum întinse arcul, Cupidon

Putea răni cu sprintena-i săgeată

O sută mii de inimi dintr-odată;

În casta rază-a lunei umezi însă,

Văzui săgeata lui de pară stinsă

Și fata de-mpărat trecu senină,

Ca o fecioară gingașă, străină

De dragoste… Dar eu atunci văzui

În care loc pică săgeata lui:

Căzu-n apus, pe-o mică buruiană,

Cu albe flori, dar de-a săgeții rană

De-atuncea roșii… Fetele, la țară,

Îi zic ,,năvalnic“. Du-te, așadară,

Și adă-mi-o. Ți-am arătat-o o dată.

De picuri, la bărbați sau la femei,

Pe ochii lor închiși, când somnu-i fură,

Un strop din sucul fermecat al ei,

Se-ndrăgostesc de cea dintâi făptură

Pe care-o văd când se trezesc din somn…

Aleargă dar, îți sunt stăpân și domn,

Și adă-mi fermecata buruiană

Ca fiara din adânc, leviatană,

Pe când străbate-oceanu-într-o clipită

PUCK:

Vreau să încing, în fuga mea zorită,

Întreg pământu-în patruzeci de clipe.

PUCK IESE REPEDE.

OBERON:

Voi iscodi, cu fragede aripe,

Titania în somn de-o fi culcată

Și-atunci cu buruiana fermecată,

Pe-oricine-l va vedea la deșteptare,

Un leu, un urs, un taur, orișicare,

Un lup sau o maimuță de-o zări,

Fără de margini s-o îndrăgosti.

… Stropind-o cu o altă buruiană,

Să-mi deie-atuncea pajul de pomană.

Dar cine vine? Eu sunt nevăzut,

Să aflu ce-și vor spune, neștiut.

INTRĂ DEMETRIUS ȘI HELENA DIN DREAPTA.

DEMETRIUS:

S-a dus iubirea noastră. O poveste?

Cu Hermia, Lysander unde este?

Pe el îl voi ucide. M-a pătruns

Iubirea ei. În codru s-au ascuns,

Așa mi-ai spus. Dar mintea-mi se destramă

De nu pot s-o găsesc, de bună seamă,

Pe Hermia… Tu, nu mă mai urma!

HELENA:

Dar nu pot să înfrâng iubirea ta!

Să nu-mi mai farmeci sufletul de dor

Și n-am să-ți mai păstrez atât amor.

DEMETRIUS:

Te-am cucerit? Nu ți-am vorbit deschis?

Te-ncrezi degeaba într-al iubirii vis.

Nu te iubesc! Nu pot să te iubesc!

HELENA:

Mai mult în chipu-acesta te-ndrăgesc!

Îți sunt, Demetrius, câinele de pază.

Mă bați, și simt în inimă o rază

De dragoste-înălțându-se spre tine.

Mă simt, de tine alături, foarte bine…

Chiar de mă bați, chiar dacă mă lovești,

Că te-nsoțesc, deși nu mă iubești.

O! Lasă-mă să merg pe urma ta,

Chiar de m-ai bate, chiar de m-ai certa!

Mă lasă calea să ți-o însoțesc,

Dar tot te voi găsi, căci te iubesc.

Un colț din suflet vreau să-mi hărăzești,

Chiar dacă azi nu poți să mă iubești.

Dar totuși ți-l cerșesc, să-l am și mâine.

Mă rog de tine cum se roagă-un câine!

DEMETRIUS:

Nu cuteza mânia să-mi stârnești,

Căci doar la ură tu mă ispitești.

HELENA:

Când nu te văd, de orișice mi-e silă!

DEMETRIUS:

Cum poate să se-ndure o copilă

Să iasă din cetate, urmărind

Pe-acel iubit de ea cu-atâta jind,

Dar care n-o iubește? Și la noapte

Să-nfrunte doar primejdii, crunte fapte,

Primejduind, și fără de temei

Comoara scumpă-a fecioriei ei?

HELENA:

Mi-e cinstea ta de pază-în orice fapte.

De tine-alături când mă văd în noapte

Văd ochii tăi scânteietori mereu:

Nu-i noapte, nici pustiu în jurul meu.

Mă simt alături de ființa-ți dragă,

Și pentru mine este-o lume-întreagă.

Nu-s singură, și nici nu-s părăsită,

Când sunt de lumea-întreagă ocrotită.

DEMETRIUS:

M-ascund printre tufișuri, ca în gheare

Să te cuprindă aprigele fiare.

HELENA:

Nici sufletul de fiară nu-i hain

Ca sufletu-ți, tăios cum este-un spin.

Hai, pleacă și mă lasă, ca pe dos,

Legenda să se-ntoarcă: rușinos

Apollo fuge, laș și mișelește,

Iar Daphne peste tot îl urmărește.

Un uliu-i urmărit de-o turturică;

Iar biata căprioară, fără frică,

Spre tigrul fioros se năpustește:

De-avântul ciutei fiara se ferește.

DEMETRIUS:

Nu stau să-ți mai răspund la nerozii.

Hai, pleacă, ori altminteri vei păți

În codru o năprasnică ocară.

HELENA:

Ți-e inima cumplită și amară:

În templu, în cetate-în toată țara,

Batjocorești ce-am mai de preț, comoara

Iubirii nesfârșite pentru tine.

Bărbatul se cuvine, prin suspine,

Să-și urmărească tot mereu iubita.

Aicea eu mă simt nedreptățită,

Căci îți cerșesc, din inimă, iubirea,

Iar tu nu mi-ai păstrat nici amintirea.

DEMETRIUS IESE.

Te-oi urmări și-oi face rai din iad,

Ucisă de cel drag de-o fi să cad.

IESE.

OBERON:

Ieși din pădure, nimfă: să știi bine:

Tu vei fugi de el, el, după tine!

PUCK VINE DIN ADÂNCIME, CU O FLOARE MARE, ROȘIE.

(LUI PUCK): Hai, vino, spiriduș rătăcitor!

Adus-ai floarea gingașă de-amor?

PUCK

(I-O ARATĂ): Da, iat-o!

OBERON:

Pune-o-în locul singuratic.

Plin de mireasma cimbrului sălbatic,

Și unde cresc crăițele înalte,

Alături cu mușcatele învoalte.

Umbrit de-un rug cu-o-ntunecată floare

De trandafiri, de crini, de lăcrămioare.

Aicea, lin de zâne legănată,

Titania voioasă se desfată

În cuib înmiresmat de flori, ce bine

Se odihnește-n nopțile senine!

Aicea-și lasă smălțuita piele

Șopârla, pentru-o rochie cu inele.

Strai destul de larg să-mbrace

Pe-oricare dintre zânele acele.

Aici voi aștepta s-o ung pe gene

C-un strop din sucul astei buruiene,

Umplându-i ochii ei cu fel de fel

De năluciri nebune. Ia din el

Și tu un strop, și cată prin poiană

Pân’ ce-ntâlnești o mândră-ateniană

De-un tânăr atenian înamorată,

De care el vrea cu-orice preț să scape.

Mergi și, când doarme, unge-l pe pleoape

Cu buruiana aceasta fermecată.

Dar să purcezi cu-atâta iscusință

Încât, firește, cea dintâi ființă

Pe care-o va zări, să fie ea.

Îl vei cunoaște după-mbrăcămintea

Lui de-atenian. Fă tot ce-ți spun, așa

Ca el de dragul ei să-și piardă mintea,

Precum ea și-o pierdu de dragul lui…

Mă vei găsi aici mai înaintea

Cântatului. Mergi dar și ia aminte!

PUCK:

Stăpânul meu feeric, vorba ta

Se va-mplini aidoma cum spui! (IESE.)

(OBERON SE ASCUNDE-N DREAPTA-N FAȚĂ ȘI STĂ LA PÂNDĂ.)

Scena II

O ALTĂ PARTE A PĂDURII.

TITANIA VINE CU ZÂNELE EI DIN FUND, ÎN STÂNGA.

TITANIA:

Acuma, zâne, cântecul și hora!

Și toate-apoi la rostul tuturora!

Toți mugurii de viermi să-i curățiți

Să pară trandafirii străluciți.

Să prindeți prin dumbravă lilieci.

Și să le smulgeți aripile reci,

Croind ușor rochițe pentru iele.

Și pentru spiriduși, la fel, din ele.

Siliți și cucuvaia să-și ia zborul,

Cu țipătu-i de rău prevestitorul.

Și-acum legănați-mă domol

În cântecele voastre. Pân’ mă scol

La muncă! Și lăsați-mă să dorm!

CÂNTECUL ZÂNELOR.

ÎNTÂIA ZÂNĂ:

Șerpi vărgați, țepoși arici,

Salamandre verzi, plecați!

Doamna noastră doarme-aici,

Nu cumva s-o tulburați!

CORUL:

Nani, nani, dormi ușor!

Fie lin

Și senin

Somnul tău,

Și păzit de ceasul rău

Nani, nani, dormi ușor!

II

A doua ZÂNĂ:

Voi, bondari, țânțari, ușor,

Negri cărăbuși, tăceți!

Voi, păianjeni țesători,

Mergeți, țeseți, unde vreți!

CORUL:

Nani, nani, dormi ușor!

Fie lin

Și senin

Somnul tău,

Și păzit de ceasul rău

Nani, nani, dormi ușor!

ÎNTÂIA ZÂNĂ:

Una dintre noi veghează

Și să stea aici de pază.

ZÂNELE SE DUC ȘI DISPAR ÎN FUND. TITANIA DOARME ÎN STÂNGA, ÎN FAȚĂ.

INTRĂ OBERON ȘI SE APROPIE DE TITANIA, APĂSÂND FLOAREA PE PLEOAPELE EI.

OBERON:

Când din somn vei tresări

Să-ndrăgești ce vei găsi:

Tigru, leopard, motan,

Urs, mistreț ori șobolan,

Cât de prost ar fi și-oricât

De sălbatic și urât,

Drag să-ți pice, cum îl vezi

Și de doru-i să oftezi.

PLEACĂ RÂZÂND PRIN STÂNGA, ÎN FUND.

INTRĂ LYSANDER ȘI HERMIA.

LYSANDER:

Ai obosit de-atât amar de drum

Și ne-am pierdut, iubita mea, cărarea.

Să ne culcăm, căci toate dorm acum,

Doar s-a lăsat de mult întunecarea.

Să poposim aicea în pădure,

Hai, Hermio, și somnul să ne fure.

HERMIA:

Lysander dragă, fie-așa cum zici,

Eu mi-am ales culcușul meu aici,

Pe-acest răzor… Tu unde-ți vei așterne?

LYSANDER:

Aceste flori ne vor sluji de perne:

O inimă, un pat și o credință!

HERMIA:

Nu te culca alăturea de mine,

Lysander, nu se cade… mi-e rușine!

LYSANDER:

În tot ce-am spus e nevinovăție:

Iubirea se rostește-așa cum știe.

Ni-s inimile strâns împreunate,

Și nu te-îndemn, iubito, la păcate.

Avem în piept o singură credință,

Făcând din noi o singură ființă.

Îngăduie-mi alăturea de tine

Să mă întind, pe ierburi și verbine.

HERMIA:

O, ce drăguț împerechezi cuvinte!

Aș fi nebună de-aș fi vrut să spun

Măcar o clipă că Lysander minte!

Dar, scump Lysander, fii așa de bun

Din dragoste, ca și din curtenie,

Treci mai departe, dar nu mai departe

Decât o bună creștere desparte

Pe-un soț de viitoarea lui soție…

Adio, drag Lysander, noapte bună!

Dea cerul ca iubirea-ți să n-apună

Decât când scumpa-ți viață va apune…

LYSANDER:

Înalț și eu aceeași rugăciune:

Când nu te-oi mai iubi mă ieie Domnul;

Te înveșmânte-acum, în tihna-i, somnul.

HERMIA:

Ba, jumătate din urare cază

Pe ochii celui ce așa-mi urează!

AMÂNDOI SE CULCĂ ȘI ADORM.

PUCK INTRĂ PRIN FUND, ÎN STÂNGA.

PUCK:

Prin pădure, peste tot,

Am umblat și n-am găsit

Atenian afurisit

Pe ai cărui ochi să pot

Pune sucul meu vrăjit.

Noapte și tăcere… Dar

Cine doarme-aci-n umbrar?

Cel de care îmi vorbi

Oberon că n-ar iubi,

Ticălosul, pe-ateniana!

Și dincoace doarme dulce

Și nenorocita de fată

Pe pământul ud și rece!

Uite, n-a-ndrăznit, sărmana.

Lângă dânsul să se culce…

Ei, neghiobule ! Voi trece

Farmecul asupra ta,

Când te vei redeștepta,

Dragostea alunge-ți somnul!

De pe ochi… Te vei trezi

Când eu nu mai sunt aci!

Căci mă duc să-mi caut Domnul!

PLEACĂ PRIN MIJLOC ÎN STÂNGA.

INTRĂ DEMETRIUS ȘI HELENA, ALERGÂND.

HELENA:

Oprește-te, chiar dacă-ar fi să mor

De mâna ta!

DEMETRIUS:

De ce mă urmărești?

Ți-am spus să pleci!

HELENA:

Vrei să mă părăsești

Aci pe întuneric? O, fii bun!

DEMETRIUS:

Rămâi și fă ce vrei! Atâta-ți spun!

PLEACĂ PRIN DREAPTA.

HELENA:

Doar Hermia-i atât de fericită!

A dragostei statornică ispită,

Duios a mai cuprins-o! Ochii ei

Lucesc… De ce lucesc așa de viu?

O, nu de focul lacrimilor, știu,

Că n-ar luci atunci mai viu ai mei?

Ce văd? Lysander zace la pământ!

E mort? Sau doarme? Rană nu zăresc,

Nici sânge… Nu rostește un cuvânt!

Deșteaptă-te, Lysander, de trăiești!

LYSANDER (DEZMETICINDU-SE):

Iubita mea Helena! Înger sfânt,

Atâta de fermecătoare ești!

Heleno, ah, ce străvezie ești!

Cum toate se schimbară fără veste!

Văd inima-ți, o văd prin sânul tău!

Demetrius ce face? Unde este?

Un nume-al unui om ce-i demn să cadă

Ca un mișel, străpuns de-această spadă!

HELENA:

O, taci, Lysander! Nu-l vorbi de rău!

Căci Hermia și lui îi este dragă!

E îndrăgita sufletului tău,

Tu singur ai iubirea ei întreagă.

Nu poate fi un om mai fericit!

LYSANDER:

Cum pot să fiu, Heleno, mulțumit,

Că Hermia mă place? Nu! Mi-e silă

De timpul risipit cu-acea copilă

Nu Hermia –, Heleno, tu mi-ești dragă!

Ce om ar sta la gânduri să n-aleagă

O porumbiță-n locul unei cioare?

Voința noastră minții se supune

Și mintea mea abia acum îmi spune

Că tu ești cea mai dulce din fecioare.

Oricare rod își are vremea lui…

Eu, până azi, prea tânăr, nu avui

O minte coaptă… Simțurile mele

Sunt azi desăvârșite, și prin ele,

Stăpână pe voința, mintea mea,

Mă-ngenunchează azi în fața ta

Și-n ochii tăi mă face să citesc

Povești de-amor cum nu se mai găsesc

În cea mai mândră carte a iubirii!

HELENA:

Ah! m-ați ursit, legi meștere-ale firii,

Să fiu batjocorită cu-orice preț?

Vai, merit eu asemenea dispreț?

Nu mi-e de-ajuns că nu pot căpăta

O vorbă bună, o privire-a lui,

Mă faci să-ndur și ironia ta?

Te las. Mărturisesc, nu m-așteptam:

Așa se poartă-un cavaler de neam?

Se poate ca o fată părăsită

De dragul ei să fie osândită?

Și luată-n râs într-astfel de-un bărbat?

IESE.

LYSANDER:

Ea pleacă… și mă lasă fermecat.

Nici n-a văzut pe Hermia… O! Dacă

Nici eu n-aș mai vedea-o niciodată,

Chiar dacă e de mine-amorezată,

Și mierea, cât de miere-i, ți se-apleacă;

Cei care-ntr-o credință nu mai jură

Mai aprig decât alții-i poartă ură,

Și alții te-or urî stinsă credință,

Dar ură ca a mea-i peste putință.

De-acum închin Helenei tot ce firea

Mi-a hărăzit ca daruri, viața toată

Mi-o voi jertfi să-i cuceresc iubirea!

PLEACĂ PE URMA HELENEI.

HERMIA:

Vai, ajutor, Lysander! Ajutor!

O, smulge acest șarpe-ngrozitor.

O, fie-ți milă… Doamne, ce-am visat?

Mă vezi? De spaimă tremur toată încă!

Lysander dragă!… Se făcea că vine

Asupra mea un șarpe-nfricoșat

Că inima-mi cuprinde și-o mănâncă,

Iar tu privești surâzător la mine,

La chinul morții-n care eu mă zbat…

Lysander, unde ești? Ce?… Ai plecat?

M-ai părăsit, Lysander?… Nu se poate!

Lysander dragă, te implor pe toate

Iubirile din lume!… Nu-mi răspunde?

Atunci, da, m-a lăsat… s-a dus… dar unde?

Se poate, vai, să-și calce el cuvântul?

Merg să-mi găsesc iubitul sau mormântul!

IESE.