Scena I

ACELAȘI DECOR, ÎN ZORI. LYSANDER, DEMETRIUS, HERMIA ȘI HELENA ADORMIȚI LA UMBRA DE TUFIȘURI.

ÎNTRĂ, CU ALAIUL EI DE ZÂNE, TITANIA ÎNSOȚITĂ DE BOTTOM CU CAPUL DE MĂGAR ȘI DE CEI PATRU SPIRIDUȘI-SLUJITORI. OBERON, NEVĂZUT DE CEI DE PE SCENĂ, SUPRAVEGHEAZĂ TOTUL.

TITANIA (LUI BOTTOM):

O, vin’ pe-acest covor de flori frumos.

(Se așază cu Bottom pe dâmbul de flori.)

Vreau să-ți dezmierd obrazul tău duios,

Să-ți încunun iubitul tău căpșor

Cu-un trandafir frumos mirositor.

Și să-ți sărut, cu dâra lor de rouă,

Urechile frumoase, amândouă.

BOTTOM (CU O CUNUNĂ DE FLORI PE CAP):

Dar unde e Măzăriche?

MĂZĂRICHE:

La poruncă, stăpâne!

BOTTOM:

Freacă-mă puțin pe cap, jupâne Măzăriche. Dar Musiu Tort-de-Păianjen pe unde-o fi?

TORT-DE-PĂIANJEN:

La poruncă, stăpâne!

BOTTOM:

Dragă musiu Tort-de-Păianjen, ia apucă o armă în mână și omoară-mi albina aceea mică având piciorușele roșii care stă acolo cocoțată pe un scaiete; și pe urmă, bunule Monsieur, adu-mi săculețul ei cu miere. Dar nu-ți da prea multă osteneală în toate aceste treburi, Monsieur; și ai grijă să nu se spargă punga cu miere. Tare mi-ar părea rău să te văd năclăit de miere peste tot. Dar unde-i Monsieur Bob-de-Muștar?

BOB-DE-MUȘTAR:

La poruncă, stăpâne!

BOTTOM:

Dă lăbuța încoace, Monsieur Bob-de-Muștar!

Lasă toate curteniile astea, dragă Monsieur.

BOB-DE-MUȘTAR:

Ce-mi porunciți?

BOTTOM:

Nimic, Monsieur dragă. Poate doar atât, să-l ajuți pe Cabalero Măzăriche să mă scarpine la ceafă. Trebuie să merg la bărbier, Monsieur. Fiindcă mi s-a năzărit că mi-ar fi crescut o droaie de păr pe obraz, mă simt foarte necăjit dacă simt că mă mănâncă puțin capul; și trebuie neapărat să mă scarpin.

TITANIA:

Nu vrei să-asculți și muzică, iubite?

BOTTOM:

Ce-i drept, ureche muzicală aș avea eu destulă. Ia să răsune vătraiele și fusele!

TITANIA:

Dar n-ai vrea să-mi spui, dulcea mea iubire, ce-ai pofti să mănânci?

BOTTOM:

Zău dacă n-aș mânca o baniță de grăunțe. Ca, de pildă, niște boabe de ovăz bine uscat. Și aș mai avea poftă și de o furcă de fân proaspăt. Fânul dulce, înmiresmat, e fără de pereche!

TITANIA (UNEI IELE):

Tu, zână dragă, du-te să-i aduci,

Dintr-un hambar de veveriță, nuci.

BOTTOM:

Mi-ar prinde mai bine o mână sau două de mazăre uscată. Numai că v-aș ruga din suflet să nu se ostenească pentru mine niciunul din slujitorii tăi. Simt că mă fură somnul.

TITANIA:

O, dormi, și eu cu brațul te-mpresor.

Să plece ielele la rostul lor!

IES IELELE ȘI SPIRIDUȘII.

Și astfel rourusca-îmbrățișată

De iederă, încolăcește toată

Al ulmului trunchi vechi și noduros.

Iubitul meu! Ah! Cât ești de frumos!

TITANIA SE CULCĂ PE SÂNUL LUI BOTTOM. ADORM AMÂNDOI.

INTRĂ PUCK ȘI SE ÎNCHINĂ LUI OBERON.

OBERON:

Ei, Puck, bine-ai venit! Vezi ce idilă?

De nebunia ei mi-e totuși milă.

Îmi pare rău că am năpăstuit-o…

Mai adineauri chiar am întâlnit-o

Cum rătăcea prin gropi, printre ponoare,

Să-i caute miresme-adormitoare

Acestui dobitoc și nătărău,

Acela ce-i acum iubitul său.

Atunci am dojenit-o, mânios,

Căci vrea să-ncingă botul lui scârbos

Cu șiruri lungi de flori mirositoare,

Ca niște tufe de mărgăritare

Ce străluceau aievea, triumfale,

De-a lungul veștejitelor petale,

Ca niște lacrimi stoarse de rușine.

Ea, după ce-am mustrat-o mult și bine,

Părea umilă și, cu vorbe bune,

S-a învoit, curând, să mă îmbune.

Când i-am cerut copilul, ea mi-l dete

Și-a poruncit la una dintre fete

Să-l ducă în împărăția mea…

Acum că pajul e al meu, aș vrea

S-o mântui de orbirea-i nebunească…

Ridică, dragă Puck, această mască

Străină, de pe tigva ăstui prost,

Ca deșteptat, ca și ceilalți tovarăși,

Să se întoarcă la Atena iarăși,

Încredințat că vis urât a fost

Tot ce i s-a-întâmplat în noaptea-aceasta.

Dar mai întâi merg să-mi dezleg nevasta.

ATINGE CU O BURUIANĂ OCHII TITANIEI.

Fă-te iarăși ce erai,

Vezi din nou, precum vedeai,

Pentru ca prin Oberon,

A Dianei floare castă

S-o învingă pe cea proastă,

Roșie –, a lui Cupidon!

Titania, trezește-te din somn,

Crăiasa mea cea dulce!

TITANIA (DEȘTEPTÂNDU-SE):

Al visurilor domn.

Par’că am visat un vis nespus de rar:

Eram îndrăgostită de-un măgar!

OBERON (ARĂTÂNDU-I CAPUL DE MĂGAR):

Da, te-ai îndrăgostit de-această ființă!

TITANIA:

Dar cum a fost aceasta cu putință?

Cu scârbă-l văd acuma ochii mei!

OBERON:

Titania, vreau muzică. Acei

Ce zac acum înlănțuiți prin somn,

Să-i mântuiască-al Duhurilor Domn!

Legând cele cinci simțuri ale lor,

Căci prea s-au chinuit îngrozitor.

TITANIA:

Hai, muzică, în ritm adormitor!

CÂNTĂ MUZICA, TRIST.

PUCK (LUI BOTTOM):

Când ți-oi deschide ochii tăi de prost,

Să vezi ce fel de dobitoc ai fost!

OBERON:

Hai, ziceți, cântăreților! Tu vină

Să ne-mpăcăm, frumoasa mea regină.

Mâine pe la miezul nopții, tu și eu,

Vom dănțui la nunta lui Thezeu

Și-i vom aduce spor și bucurie

În fericita lor căsătorie.

Tot în aceeași seară se cunună

Perechile ce dorm aci-mpreună.

PUCK:

Crai al zânelor, ne-am dus:

Cântă ciocârlia sus!

OBERON:

Hai, regină, în tăcere,

După umbra care piere,

Să călătorim mai iute

Ca icoana lunii mute.

TITANIA:

Haidem și în zbor să-mi spui

Cum se face că zăcui

Pe pământ și printre flori

Printre simpli muritori?

IES.

CORURI DE VÂNĂTOARE ÎN CULISE. INTRĂ THEZEU, HIPPOLYTA, EGEU ȘI SUITA DE VÂNĂTOARE.

THEZEU:

Să-l căutați acum pe pădurar.

Aduceți-mi și noul armăsar.

Ritualul e-încheiat. Se-nalță zorii.

Vreau să-mi asculți, iubito, vânătorii,

Și-în fruntea tuturora, cercetașii,

Cum își îndeamnă câinii și hăitașii.

Auzul ni-l vor desfăta nespus,

Noi vom ședea pe-o culme, spre apus;

Vom asculta lătratul lor sonor

Cum îl îndeamnă orice vânător.

HIPPOLYTA:

Am fost odată la o vânătoare

De urși, prin Creta, ca însoțitoare

A lui Heracles și a lui Cadmos.

Spectacol cât se poate de frumos

Lătrau copoi spartani de dimineață:

N-am pomenit o larmă mai măreață.

Aici ai câini de neam atenian?

THEZEU:

Ba câinii mei sunt toți de neam spartan.

Li-e blana doar în negru și în aur,

Au labe-strâmbe și au guși de taur.

Li-s clăpăuge-urechile-amândouă,

Culeg cu ele boabele de rouă.

Nu-s iuți gonaci, dar latră laolaltă,

Orice vânat, când latră ei, tresaltă.

Copoi mai buni nu s-au văzut vreodată

În Creta, în Thesalia bogată

Nici chiar la Sparta… Cine oare sunt

Aceste nimfe-întinse la pământ?

EGEU:

Copila mea, stăpâne, e culcată

Aici. Aici, Lysander. Altă fată,

Helena e, copila lui Nedar.

Mai e Demetrius, tânăr plin de har,

Mă mir că-i văd, tuspatru, împreună.

THEZEU:

S-or fi vorbit, plimbându-se sub lună,

De ziua de-întâi mai să se desfete

Și, ca și noi, să-și pună verighete.

Egeu, nu-i astăzi ziua sorocită

Când Hermia cu Lysander se mărită?

EGEU:

Ba da, stăpâne…

THEZEU:

Cred că înțelept e

Ca-în sunete de corn să se deștepte!

SUNETE PUTERNICE DE CORN ÎN CULISE. DEMETRIUS, LYSANDER, HERMIA ȘI HELENA SE DEȘTEAPTĂ ȘI SAR ÎN SUS VĂZÂND ALAIUL DUCAL.

Demult trecut-a Sfântul Valentin.

În codru-acesta păsările vin

Atâta de târziu să se-împreune?

LYSANDER (ÎN VREME CE TOȚI PATRU CAD ÎN GENUNCHI ÎNAINTEA DUCELUI.):

Ascultă-ne umila rugăciune,

Măria Ta, și iartă-ne!

THEZEU:

Odată

Știam că o pețeați pe-aceeași fată

Cu gelozie. Astăzi, cum se face

Că vă găsesc pe amândoi, în pace,

Culcați alături. Ura lângă ură?

Vă dușmăneați, și fără de măsură.

LYSANDER:

Da, duce, mintea îmi era semeață,

Acum plutește între vis și viață.

Și totuși… parcă îmi aduc aminte:

Fusese gândul nostru tăinuit

Să părăsim Atena, negreșit

Și Hermia cu mine, împreună,

Să ne aflăm o soartă, rea sau bună.

EGEU (LUI LYSANDER):

Ajunge! Duce, știu acum de-ajuns:

Voiau să se cunune pe ascuns.

Să-l surghiunești! Voia să-mi fure fata!

Iar ea ținea cu dânsul, blestemata,

Deși știa că i-am făgăduit-o,

Și lui Demetrius chiar i-am dăruit-o.

DEMETRIUS:

Măria Ta, copila cea frumoasă

A lui Nedar mi-a spus că fug de-acasă

Lysander și cu Hermia-împreună

Și că-în pădurea-aceasta se cunună.

I-am urmărit, nespus de supărat;

Helena mă iubea și m-a urmat.

Dar o putere supraomenească –

Doar nu e o putere pământească

Mi-a destrămat iubirea-înflăcărată

Ce Hermiei purtatu-i-am odată.

Da, s-a topit iubirea mea ca spuma,

Așa că pentru mine este-acuma

Ca amintirea unei jucării

Ce mă-încânta, pe când eram copii.

Acuma chipul care mă desfată

E al Helenei, preafrumoasa fată

A lui Nedar. ’Nainte de-a vedea

Pe Hermia, a fost aleasa mea.

Acum pe veci de veci îi voi rămâne

Helenei credincios. Mă jur, stăpâne.

THEZEU:

Copiii mei! Vorbi-vom cu mirare

De minunata voastră întâmplare.

Norocul vă slujește de minune.

Acum, Egeu, tu te vei supune

Poruncii mele. Fi-vor pe vecie

Și printr-o îndoită cununie,

Perechile acestea-îndrăgostite

În templul din Atena, fericite.

Da, tinerii aceștia se cunună,

Acum, cu nunta noastră împreună.

E dimineața, văd, înaintată.

Rămâne vânătoarea pe-altă dată.

Veniți dar la Atena. La altar

Trei cununii primi-vor sfântul har.

Să mergem, Hippolyta mea iubită!

IES THEZEU, HIPPOLYTA, EGEU ȘI ALAIUL DUCAL.

DEMETRIUS:

Vai! mintea mi-e nespus de încâlcită,

Așa precum se-întâmplă, uneori,

Să crezi că-n loc de munți vezi numai nori.

HERMIA:

Eu văd ponciș, nu limpede, ce este.

HELENA:

Demetrius îmi pare o poveste,

Un giuvaier: l-am regăsit cu greu:

Știu că-i al meu, dar parcă nu-i al meu!

DEMETRIUS:

Să fim noi treji? Sau poate mai dormim?

Pe ducele pe care îl slăvim

Nu l-am văzut aici? Suntem chemați

Să fim tusșase astăzi cununați.

HERMIA:

Și tatăl meu…

HELENA:

Și Hippolyta-a fost.

LYSANDER:

Ne-așteaptă la altarul unui zeu.

DEMETRIUS:

Deci suntem treji. Să mergem. Și pe drum

Aflăm ce s-a-întâmplat, și când, și cum!

IES TOȚI. BOTTOM SE DEȘTEAPTĂ.

BOTTOM:

Dacă se întâmplă să trebuiască să-mi spun partea mea, n-aveți decât să mă strigați și voi răspunde. În scrisul meu stă așa: ,,Preafrumosul meu Pyram“. Hei-ho, tu Flute, cârpaci de foale! Și tu, Peter Quince, dulgher. Și Snout, căldărarul. Starveling, croitorul. Ce dracu’! Au plecat cu toții și m-au lăsat dormind! Și ce vis grozav am avut! Stă mintea omului în loc și nu are cum să povestească o asemenea vedenie! S-ar cuveni să fie omul măgar să poată povesti un asemenea vis! Mi se părea că aș fi fost… și se părea că aș fi avut… Numai o paiață într-un costum tărcat ar putea spune lămurit ce anume ajunsesem să fiu! Ochiul omului n-a mai auzit până acum asemenea minunăție, urechea omenească n-a mai văzut până acum așa ceva, nici mâna omenească n-ar fi în stare să pipăie, nici limba omenească să-și închipuiască, și nici inima să se rostească, ce anume vedenie am avut. Am de gând să-l pun pe Peter Quince să alcătuiască o baladă pe seama acestei vedenii. Are să-i spună: VISUL LUI BOTTOM, căci tot se va spune la fundul piesei. Și am să-l cânt la partea de pe urmă a comediei, înaintea ducelui. Din întâmplare, ca să-l fac să fie și mai gingaș, am s-o cânt atunci când își dă duhul Thisbeea.

IESE.

Scena II

DUPĂ APUSUL SOARELUI. DIN PILASTRUL DIN COLȚ AL PALATULUI, SPRE FUNDUL SCENEI, SPÂNZURĂ-N ÎNĂLȚIMEA FRIZEI O CANDELĂ DE ULEI CARE ABIA LUMINEAZĂ SCENA.

INTRĂ FLUTE, SNOUT, STARVELING ȘI QUINCE.

QUINCE:

Ați trimis acasă la Bottom? Încă tot nu s-a mai întors?

STARVELING:

Nu se știe nimic despre el. De bună seamă e fermecat.

FLUTE:

Dacă nu vine, piesa e compromisă. Nu se poate juca, nu-i așa?

QUINCE:

Firește! Nu-i în toată Atena un al doilea care să poată juca pe Pyram.

FLUTE:

Nu, asta se știe, e cel mai isteț dintre toți meșteșugarii din Atena.

QUINCE:

Și cel mai chipeș. Așa-i; și e un cineva că are o voce taman de amant, atât de dulce e.

FLUTE:

Zi ,,diamant“; un amant, Doamne păzește, e lucru de rușine.

INTRĂ SNUG.

SNUG:

Maestre, ducele se-ntoarce la templu; mai vin cu două—trei perechi de cavaleri și dame, cununați totodată. Dacă am putea să dăm reprezentația, ne-ar bate fericirea!

FLUTE:

O, dragă Bottom! Ți-ai pierdut cele șase drahme pe zi, pe care puteai să le ai o viață-ntreagă! Că mai puțin de șase drahme nu putea să capete, și dacă ducele nu i-ar da șase drahme pe zi e nimica toată!

INTRĂ BOTTOM.

BOTTOM:

Unde-s flăcăii noștri? Unde-s scumpii noștri tovarăși?

QUINCE:

Bottom! Ce zi nemaipomenită! Ce zi plină de noroc!

BOTTOM:

Scumpi maeștri, aș putea să vă spun câte în lună și-n soare. Dar mai bine nu mă-ntrebați, căci dacă v-aș spune, n-aș mai fi atenian de omenie. Și cu toate astea, nu fac decât să vă povestesc ce-am pățit.

QUINCE:

S-auzim, dragă Bottom!

BOTTOM:

Pune-ți pofta-n cui! Atât vă spui, că ducele a cinat. Îmbrăcați-vă. Puneți-vă baieri bune la bărbi și nojițe bune la papuci! Ducele vine. Fiecare să-și repete rolul, căci, ca să nu mai lungim vorba, piesa noastră a fost aleasă! În orice caz, Thisbeea să se primenească; și cel care face pe Leul să nu-și roadă unghiile, care trebuie să-i atârne afară ca niște gheare de leu. Și, scumpii mei confrați, nu mâncați ceapă, nici usturoi; avem de spus lucruri frumoase și nu mă îndoiesc că ducele, auzindu-le, va spune că e o comedie foarte dulce… Nicio vorbă mai mult și… înainte! Vine ducele!

TOȚI IES PRIN DREAPTA.