Scena I

THEZEU, HIPPOLYTA, CURTENI ȘI SUITA.

VIN DIN DREAPTA ȘI STÂNGA PE SCĂRI, ÎN FUND. ÎN FRUNTE, PURTĂTORI DE TORȚE ȘI MUZICANȚI, CU FLUTE, CLARINETE ȘI TROMPETE. MUZICANȚII RĂMÂN SUS, PURTĂTORII DE TORȚE SE ÎMPART ÎN SPAȚIUL CE-L AU DE LUMINAT.

HIPPOLYTA:

Ce povestesc aceștia e ciudat…

THEZEU:

Mai mult ciudat decât adevărat.

N-am pus vreodată, orice-ar spune ei,

Pe basmele cu zâne vreun temei.

În mintea lor, ades’ îndrăgostiții

Pot judeca întocmai ca smintiții

Și făuresc povești de bună știre,

Mult mai presus ca orice-nchipuire.

Poeții și lunaticii, răsad

De draci mai mulți decât încap în iad;

Și-închipuie c-ar fi. Cel ce iubește

Iubita lui, adesea, socotește,

Că și țigancă dacă-ar fi, ea, Helena

El tot i-ar închina o cantilena.

Închipuirea lui e un mister

Suit de el de la pământ la cer

Și-în mintea-i de poet întruchipează

Minuni la care neîncetat visează.

Iar pana lui dă suflet și dă nume,

Unor nimicuri care nu-s pe lume.

Închipuirea lui e-atât de mare

Că-i gata, numai dacă i se năzare

Vreo bucurie, să-i urzească trainic

Ca sol al bucuriei lui, un crainic…

Iar noaptea, dacă bezna-l înfioară,

Ia un tufiș drept urs sau altă fiară.

HIPPOLYTA:

Dar cele ce s-au petrecut azi-noapte

Par să fi fost adevărate fapte.

Oricât ni s-ar părea de minunate,

Au fost, fără-îndoială, întâmplate.

THEZEU:

Vin logodiții, sprinteni și vioi!

INTRE LYSANDER, HERMIA, DEMETRIUS ȘI HELENA.

Bine-ați venit! Vă așteptam pe voi,

Să mergem, împreună, la altar.

LYSANDER:

Pe toți ne-așteaptă-al fericirii har,

La drum, la masă și la așternut.

THEZEU:

Trei ceasuri mai avem de petrecut

De la ospățul nunții la culcare.

S-a pregătit aleasa sărbătoare.

Cel care pregătește desfătări,

Sau comedii, sau altfel de serbări

Ce-a pus la cale vrem să ne vestească

Punând actorii să se pregătească.

PHILOSTRAT:

Să-ajung să vă desfăt în astă-seară

Am pus la cale o istorioară.

THEZEU:

Cu muzică, cu dansuri și cu măști,

Cu sulițe, cu arcuri și cu căști,

Greoiul pas al vremii să-nșelăm,

Și ca la nuntă să ne desfătăm.

PHILOSTRAT:

Măria Ta-i rugată să aleagă

Ce piesă vrea de pe-o hârtie-întreagă.

ÎI ÎNMÂNEAZĂ O LISTĂ.

THEZEU (CITEȘTE):

A! ,,Lupta cu centaurii“, poveste…

I-am povestit-o vrednicei neveste.

Cu Hercules, cum știți, mă înrudesc.

A! ,,Ceata de bacante îmbătate,

Pe cântărețul trac înverșunate“.

E-o piesă… s-a jucat cu-un bun decor,

Din Theba când veneam biruitor.

,,Acele muze, de trei ori trei,

Se dau de ceasul morții, cu temei“.

Ca știința să cerșească a ajuns.

Vreo satiră… așteaptă un răspuns.

Nu cred c-ar fi vreo piesă potrivită

Cu sărbătoarea noastră fericită.

(Citește) ,,O scenă scurtă și cam plicticoasă

Cu Pyram și Thisbeea cea frumoasă.

O comedie plină de amar.“

N-am mai văzut un lucru-atât de rar:

E deci o comedie dureroasă,

Și scurtă, și nespus de plicticoasă!

Ciudată-împerechere de cuvinte:

O gheață caldă și-un omăt fierbinte!

PHILOSTRAT:

Măria Ta, e-un fel de pantomimă,

Cu stihuri proaste, toate sunt cu rimă.

Îmi pare plicticoasă, cam hai-hui:

Nici un cuvânt nu e la locul lui,

Și nici vreun actor în rolul său.

E-o fată îndrăgostită de-un flăcău.

Cu sabia flăcăul se străpunge

Și fata după el în iad ajunge.

Am râs cu lacrimi când am auzit-o

Gândindu-mă la cel ce-a întocmit-o.

THEZEU:

Și cine joacă piesa? Ce actori?

PHILOSTRAT:

Flăcăi cu palma groasă, muncitori.

Sunt din Atena toți, și pân’acuma

Nu cred că s-au mai întrecut cu gluma,

Jucând vreo piesă proastă, pentru care

Au vrut să-și pună mintea la-încercare.

La nunta-Alteței Voastre vor s-o joace,

Nădăjduind că piesa vă va place.

THEZEU:

S-o auzim!

PHILOSTRAT:

Nu cred că se cuvine

Să-îngăduim să joace orișicine.

Nu face nici o ceapă degerată,

Așa precum de ei va fi jucată.

Deși meșteșugarii s-au trudit,

Alteța Ta să fie mulțumit.

THEZEU:

Ca să le fac pe plac, vreau s-o ascult.

Eu la supușii mei țin foarte mult.

Cu zel curat ei vor să ne desfete,

Chiar dacă-or spune stihuri deșuchiete.

Iubite Philostrat, să-ți chemi actorii,

Și-în sală să se-așeze spectatorii.

IESE PHILOSTRAT.

HIPPOLYTA:

Nu-mi place să privesc cum neputința

Se zbuciumă-n zadar, când sârguința

Nu-i ajutată de-nsușiri firești.

THEZEU:

Dar, Hippolyta mea, n-o să privești

Așa ceva.

HIPPOLYTA:

Dar nu ne-a spus pe șleau

Că-i o prostie, chiar de se trudeau?

THEZEU:

Cu-atât mai mult li se cuvine lor

Să ne purtăm mai îngăduitor.

Orice greșeli vor face, de tot felul

În tot ce fac acum își pun tot zelul.

Vor să ne-arate marea lor iubire

Și-a lor nemărginită prețuire.

Pe unde-am fost, mari cărturari, în timp,

M-au înălțat cu slavă în Olimp,

Dar palizi i-am văzut, înfrigurați,

Și i-am simțit că sunt îngrijorați

Că nu le-a dat atâta minte-un zeu

Să se înalțe pân’ la rangul meu!

Se poticneau în stihurile lor

Și se strâmbau adesea-îngrozitor.

În toate-acestea eu mă pricepeam

Să-aleg ce-alege un erou de neam.

Muțenia, sfiala, stângăcia,

La ei se împletea cu datoria.

Nu-încap prea multe vorbe sclipitoare:

Tăcerea-și ia o altă-înfățișare,

Mai sinceră și mai adevărată

Decât poezia cea mai înălțată.

INTRĂ PHILOSTRAT.

PHILOSTRAT:

Slăviți ascultători, pe toți vă rog,

Să ascultați în tihnă un prolog.

THEZEU:

Prologului să-i spui să intre-în scenă.

TRÂMBIȚE.

INTRĂ PETER QUINCE, CARE REPREZINTĂ PROLOGUL.

PROLOGUL:

De v-aducem supărare, ne veți crede, așa sperăm,

Că nu vrem nicicum prin jocul nostru să vă supărăm.

Ci ca să vă dăm dovadă de ce știm și ce putem

Asta e și cel din urmă și întâiul scop ce-avem.

De veneam spre-a vă displace, n-am mai fi venit defel;

De-a vă place ni-i unicul și adevăratul țel.

Nu pentru plăcerea voastră suntem noi aci veniți,

Spre-a vă face ca să plângeți sunt actorii pregătiți.

Dar vedeți-i și pe urmă, după ce-i veți fi văzut,

Veți putea atunci cunoaște tot ce e de cunoscut.

THEZEU:

Grămătic nu mi se pare că-i acest meșteșugar.

LYSANDER:

O cam ia la sănătoasa, ca un aprig armăsar.

Spune vorbe încâlcite, neștiind să se oprească.

Nu se cade ca actorul doar să știe să vorbească,

Orișice cuvânt se cade să-l rostească cu măsură.

HIPPOLYTA:

Și-un copil ar fi în stare multe vorbe de strânsură

Tot la fel să le rostească, sau la flaut să le cânte.

Să vedem ce mai urmează, cred că vor să ne-înspăimânte.

THEZEU:

Vorbe goale,— înșiruite pe un lanț cam încurcat.

Toții actorii-acum pe scenă pare că s-au adunat.

INTRĂ PYRAM, THISBEEA, ZIDUL, LUCIU-DE-LUNĂ ȘI LEUL.

PROLOGUL:

Poate-această povestire să vă mire, n-am ce zice,

Spectatori, pân’ ce-adevărul vine totul să explice.

Omul ăsta e Pyramus, dacă vreți cumva să știți,

Iar Thisbeea este fata cea frumoasă ce-o priviți.

Omul plin de tencuială și cu var mânjit pe-o parte

Este Zidul, ticălosul zid ce pe iubiți desparte.

Fericiți când pot, sărmanii, prin a zidului spărtură

Pe furiș și-n mare taină să-și șoptească gură-n gură.

Omul ăsta cu fanarul, cu cățel și mărăcine

Reprezintă Luciul Lunii: căci, băgați de seamă bine,

Noaptea numai când din ceruri luna lumina de sus,

Pyram cu Thisbeea vin la mormântul lui Ninus.

Fiara asta cruntă, căreia Leu îi place să se cheme,

Într-o noapte, când Thisbeea ajunsese prea devreme,

A făcut-o ca să fugă și-n acea sperietură

Ea, fugind, lăsă să-i cadă-n drum mantaua ei pe care

Leul o mânji pe urmă cu însângerata-i gură.

Tot atunci, Pyram, un tânăr alb și-mbujorat apare;

Găsind mantia Thisbeei de Leoaică însângerată

El pe loc și-înfipse vârful blestemat al spadei sale

Drept în inima-i în care sângele fierbea de jale.

Iar Thisbeea se oprise sub un pom, i-a scos îndată

Junghiul și-a murit. Și Leul, Zidul, Luciu-de-Lună

Și iubiții-n mândre stihuri ce-a urmat au să vă spună.

PROLOGUL, PYRAMUS, THISBEEA, LEUL ȘI LUCIU-DE-LUNĂ IES PRIN DREAPTA.

THEZEU:

Ce minune ca pe scenă să auzi vorbind un leu!

DEMETRIUS:

Nu-i nicio minune, Alteță, căci, așa precum știu eu,

Când măgarii stau la sfadă uneori în sfatul țării

Leul poate rage-în vorbe dinspre marginile zării.

ZIDUL:

În această comedie s-a-întâmplat să mă decid

Ca eu, Snout, căldărarul, să joc rolul unui zid.

Zidu-i vechi și are multe crăpături ce pot lăsa

Pe Pyram să schimbe vorbe cu Thisbeea scumpă-a sa.

Tencuiala, piatra, varul ce-l vedeți, vădesc curat

Că sunt zid în toată legea, că sunt zid adevărat.

Iar la dreapta și la stânga prin spărturile aceste

Își șoptesc fricos iubiții amoroasa lor poveste.

THEZEU:

Cum se poate cere oare de la var și tencuială

Să vorbească-în stihuri spuse cu asemenea migală!

DEMETRIUS:

Cred, Măria Ta, poetul că aici s-a depășit:

N-am mai auzit vreodată zid atât de mucalit!

INTRĂ DIN NOU PYRAMUS.

THEZEU:

Stați! Acum de zid Pyramus s-apropie-în tăcere.

PYRAM:

Noapte neagră-întunecată, noapte plină de mistere,

Noapte tristă, blestemată. Noapte groaznică! Mă tem

Că Thisbeea n-o să vină la-ntâlnirea ce-o avem.

Zidule bătrân și șubred ce desparți din vremuri vechi

Două neamuri, dând prilejul iubitoarelor urechi

Să se-asculte tot rostindu-și vorbele îndrăgostite,

Cum aș vrea să văd prin tine cea mai dulce din iubite.

ZIDUL ÎȘI RĂSFIRĂ DEGETELE, PYRAM PRIVEȘTE.

Mulțumesc, o, Zid prieten! Jupiter te-aibă-n pază!

Dar Thisbeea mea iubită nu e nimenea s-o vază!

Zid afurisit, tu, care-mi ascunzi comoara mea,

Blestemată-ți fie piatra, de te porți cu mine așa!

THEZEU:

Mi se pare că și zidul, fiind ființă însuflețită,

S-ar cădea să-i zvârle-o vorbă tot la fel de ascuțită!

PYRAM:

Nu, Alteță! Nu se poate! Căci Thisbeea va veni.

Da, a și venit. Și-acuma tot prin zid vom glăsui.

REINTRĂ THISBEEA.

THISBEEA:

Zidule, ce-atât de-adesea în amara clipă când

Mă despart de mândrul Pyram, tu m-auzi cum gem plângând,

Gura-mi de cireașă-adesea se apleacă să-ți sărute

Pietrele cu tencuială și cu var și-n veci tăcute!

PYRAM:

Pare că zăresc o voce: la spărtură mă reped

Să ascult icoana celei mult iubite…

THISBEEA:

Ah, tu ești, Pyram? Mă încred

În spărtura unde-i Pyram, mult duiosul meu iubit.

PYRAM:

Da, mă vezi că sunt Pyramus, și la zid te-am întâlnit.

Ca Limander, credinciosul tău iubit voi fi mereu,

Până mi-or vesti sfârșitul Parcele și-un tainic zeu.

THISBEEA:

Credincioasă ca Helena îți voi fi cât voi trăi.

PYRAM:

Ca Saphala pentru Procrus, scumpa mea, așa-mi vei fi!

THISBEEA:

Eu, ca Procrus, pe Saphala, știu că fără de măsură,

Te-oi iubi.

PYRAM:

Să-mi dai, iubito, sărutare prin spărtură.

THISBEEA:

Vai, simt zidul doar pe buze, nu și buzele-ți, să știi

PYRAM:

Vin’ să ne-întâlnim la noapte la mormântul lui Nini. (Peter QUINCE: AL LUI NINUS…)

THISBEEA:

Vin, Pyrame, chiar de-ar trebui să mor!

PYRAM ȘI THISBEEA IES DIN SCENĂ.

ZIDUL:

Mi-am jucat acuma rolul. Nu-s de niciun ajutor.

Pot să plec și eu din scenă. Zidul nu mai are rost.

IESE ZIDUL.

THEZEU:

Dărâmat e-acuma zidul care-între vecini a fost.

DEMETRIUS:

Cred că este foarte bine, pentru că, din vremuri vechi,

Știe bine orișicine: zidurile au urechi!

HIPPOLYTA:

Nu cred că-am văzut vreodată o mai mare nerozie!

THEZEU:

Totul este închipuirea, dacă muza o îmbie.

Restu-s numai biete umbre. Dacă mintea nu te-ajută,

Orice piesă-ar fi mai bine să rămână veșnic mută.

HIPPOLYTA:

Deci închipuirea-i totul, nu talentul de poet!

THEZEU:

Nu, talentul se strecoară în subiect, încet-încet.

Iată că vin două nobile dobitoace: o lună și un leu.

REINTRĂ LUCIU-DE-LUNĂ ȘI LEUL.

LEUL:

Doamne-ale căror inimi se fac foarte mititele

Chiar de frica unui șoarec care fuge pe podele,

Veți sări în sus de spaimă, tremurând ca varga, poate,

Când un răcnet groaznic leul din gâtlejul lui va scoate.

Deci aflați că eu sunt leul, Snug, de felul meu tâmplar,

Și că nu-s, ferească Domnul, leu și nici leoaică chiar.

Căci e fără de-îndoială: de-aș fi leu, și de-aș intra

În mijlocul dumneavoastră, ar fi vai de pielea mea!

THEZEU:

Cumsecade fiară, n-am ce zice! Și pare bine-crescută.

DEMETRIUS:

Cea mai desăvârșită vietate pe care mi-a fost dat s-o văd vreodată, Măria Ta.

LYSANDER:

Pare mai degrabă o vulpe decât un leu!

THEZEU:

Ba vrea să fie tot atât la locul lui pe cât e un gâscan.

DEMETRIUS:

Sau vulpe, sau gâscan. Vulpea tot duce în colții ei gâscanul, chiar dacă ar da vreo dovadă de înțelepciune.

THEZEU:

Nici gâscanul nu s-ar putea asemui cu un asemenea leu, căci doar vulpea nu s-ar dovedi vrednică să-l înfrunte. Destul cu asta. Ia să auzim ce are să ne spună Luna.

LUCIU-DE-LUNĂ:

În fanaru-acesta este luna albă-încornorată.

DEMETRIUS:

Însă coarnele pe fruntea lunii s-au văzut vreodată?

THEZEU:

Nu e Craiul-Nou. Și coarne poartă numai luna plină.

LUCIU-DE-LUNĂ:

Ăst fanar înfățișează-a lunii galbenă lumină.

Are coarne felinarul, taina lunii să ne-o spună

Iar eu, Starveling, sunt masca sfântă-a omului din lună.

THEZEU:

Asta este o greșeală. Totul ar fi bine, dar

Omul care stă în lună cum nu intră-în felinar?

DEMETRIUS:

I-ar aprinde lumânarea hainele. Nici n-ar putea,

Dacă este om, să poată în fanar nici încăpea.

HIPPOLYTA:

De-astă lună sunt sătulă. N-ați găsit alta mai bună?

THEZEU:

Ai răbdare, mi se pare că e gata să apună?

Să-așteptăm, să-avem răbdare, cine știe ce-o să iasă.

LYSANDER:

Spune mai departe, Lună, sfânta stelelor crăiasă!

LUCIU-DE-LUNĂ:

Luna este tot fanarul, eu sunt omul cel din lună.

Mărăcinele, cățelul, vin cu toții împreună.

DEMETRIUS:

Toate-acestea se cuvine în fanar să se cuprindă,

Dar tăcere, căci Thisbeea aripi-a-început să prindă.

INTRĂ THISBEEA.

THISBEEA:

Vreau iubitul să mi-l caut la mormântul lui Nini.

Poate am venit devreme. Ce să fac spre a-l găsi?

LEUL (SCOATE UN RĂGET ÎNGROZITOR):

O! (THISBEEA O IA LA FUGĂ.)

DEMETRIUS:

Bine ai răgit, leule!

THEZEU:

Bine te pricepi să fugi, Thisbeea!

HIPPOLYTA:

Bine te-ai mai priceput să luminezi, Lună! Ah! Cu câtă duioșie scânteiază luna.

LEUL SFÂȘIE ÎNTRE COLȚI MANTIA THISBEEI ȘI IESE DIN SCENĂ.

THEZEU:

Bine ai sfâșiat, leule!

LYSANDER:

Și acuma, leul s-a făcut nevăzut.

DEMETRIUS:

Dar iată-l pe Pyram că vine și el…

REINTRĂ PYRAM.

PYRAM:

Mulțumesc, divină lună, pentru razele-ți solare,

Ca să-mi pot vedea iubita, pe Thisbeea, pe cărare.

Mulțumesc din suflet pentru razele de aur

La lumina lor văzându-mi scumpul dragostei tezaur.

Însă vai, nenorocire!

Blestemata mea privire

Vede mantia-ți pătată

De o fiară-însângerată.

Furii crunte, apăreți,

Smulgeți, rupeți și tăieți

Firul tristei mele vieți!

THEZEU:

O! Durerea-i e cumplită:

De-un omor pricinuită!

HIPPOLYTA:

De bietul Pyram zău că-mi pare rău:

Mă mișcă jalea sufletului său.

PYRAM:

Pentru ce, cumplită fire, ai adus pe lume lei,

Pentru ca un leu să-mi frângă a vieții mele floare?

Ea, Thisbeea, n-a fost oare cea mai mândră din femei,

Care-a strălucit vreodată pe acest pământ, sub soare?

Lacrime, porniți la vale,

Cu-un potop cumplit de jale.

Vino, spada mea săracă,

Ieși mai repede din teacă,

Lasă-mi vârful să ți-l frâng

Uite-aici, sub sânul stâng. (SE STRĂPUNGE ȘI CADE.)

Unde-mi este inima!

Mori, Pyram! Așa, așa!

Moartea simt cum mă cuprinde

Trupul meu îl simt că moare,

Vrea spre glie să coboare,

Sufletul îmi este-în rai,

Lună, rost tu nu mai ai. (LUCIU-DE-LUNĂ DISPARE.)

Viața eu mi-o joc la zar… (MOARE.)

DEMETRIUS:

Pun prinsoare pe-un măgar…

LYSANDER:

Nici măgar, nici zar, nici as.

THEZEU:

Cred că-atât i-a mai rămas:

Ca un felcer să-l învie

Și măgar din nou să fie.

HIPPOLYTA:

Încă nu am mai văzut-o

Pe Thisbeea, și-am pierdut-o,

Fiindcă luna a plecat

Fără să fi așteptat

Să-l găsească pe Pyram

Și să moară, cum știam.

THEZEU:

Stelele vor lumina-o

Și tot ele-or îngropa-o.

REINTRĂ THISBEEA.

HIPPOLYTA:

Pentru-un astfel de iubit

N-ai prea mult pentru bocit.

DEMETRIUS:

Și Thisbeea, și Pyram

Sunt dintr-un același neam,

Între ei, să nu vă mire,

Nu-i nicio deosebire.

Nici o molie nu știe

Care dintre ei să fie

Un erou, o eroină,

Un flăcău sau o virgină.

LYSANDER:

L-a privit cu ochii dulcii.

DEMETRIUS:

Vin’, Thisbeio, să te culci!

THISBEEA:

Dormi, frumosul meu iubit?

Cum? Pyramus! Ai murit?

O! Deșteaptă-te din somn,

Dulce-al vieții mele domn.

Spune-o vorbă! Cum? Ești mut?

Zeilor! Cum s-a făcut?

Înveli-va un mormânt

Chipul tău frumos și sfânt?

Ochii tăi dulci și senini

Și sprâncenele de crini?

Gura-ți scumpă, drăgălașă,

Nasul tău ca o cireașă?

Cele trei surori cumplite

Care-s morții zălogite,

Moartea-îndată-mi pregătiți,

Nu vreau să mă zălogiți

Pe pământul blestemat.

Pyram, spada mi-ai lăsat

Vezi cum mi-o împlânt în piept,

SE ÎNJUNGHIE.

Nu mai pot să mai aștept.

Soarta mi-o voi împlini-o:

Mor! Adio! Mor! Adio! (MOARE.)

THEZEU:

Luciu-de-Lună și Leul au rămas teferi să-i înmormânteze pe cei morți.

DEMETRIUS:

Da, dar și Zidul le poate da o mână de ajutor.

BOTTOM (ÎNVIE):

Ba câtuși de puțin! Vă înșelați! Zidul care despărțea cele două neamuri s-a dărâmat! Acum, dacă ați pofti să mai vedeți un epilog, sau să ascultați un dans bergamasc dansat de către doi actori din breasla noastră?

THEZEU:

Nu! Nici un epilog. Te rog. Piesa jucată de voi nu are nevoie să fie lămurită spectatorilor. Și cum actorii sunt acum aproape cu toții morți, nici de fluierat nu s-ar mai încumeta să-i fluiere cineva. Dacă actorul care a jucat rolul lui Pyram s-ar fi spânzurat de calțaveta Thisbeei, strașnică tragedie ar mai fi fost! Dar și așa cum a fost, tot ne-a plăcut. Ia să urmărim danțul vostru bergamasc. Epilogul să-l lăsăm pentru mai târziu.

PE SCENĂ SE DANSEAZĂ UN DANS BERGAMASC.

Cu glas de-aramă miezul nopții sună,

E ora când stafiile se-adună.

Prieteni, la culcare! Căci mă tem

Că toată vremea care o veghem

În noaptea-aceasta, mâine o vom dormi…

La revedere! Somn ușor, copii!

De-aci-nainte-încă cincisprezece

Voioase zile-n șir vom tot petrece.

TOȚI INTRĂ ÎN PALAT. LYSANDER, HERMIA, DEMETRIUS ȘI HELENA IES PRIN DREAPTA.

Scena II

INTRĂ PUCK.

PUCK:

Rage-acuma hămesit

Leul! Urlă-n lună lupul,

Și plugarul obosit

Își redă odihnei trupul.

Leneș pâlpâie văpaia

Pe tăciuni, cobind a moarte,

Țipă-n turnuri cucuvaia.

Ceasul tainic nu-i departe

Când strigoii-n țintirim

Ies din gropi întredeschise;

Iară noi, silfi ce-nsoțim

Carul Hecatei, cu vise

Pe furiș goniți de soare

Și ne-mprăștiem ca vise

După umbrele fugare.

Niciun șoricel nu strică

Pacea-acestei case sfinte.

Sunt trimis cu-o măturică

Vreau să mătur dinainte.

N-am să las nicio pisică.

INTRĂ OBERON, TITANIA ȘI IELELE.

OBERON:

Răspândiți ca o lucuare

Dulce-a unui foc ce moare,

Iele, și porniți în zbor

Și dansați apoi ușor!

TITANIA:

Câte-o notă-ngâne-n cor

Fiecare vorbă-a mea,

Până ce n-o rămânea

Nesfințit niciun locșor. (CÂNTECE ȘI DANȚ.)

OBERON:

Mergeți pân’ la revărsatul

Zorilor prin tot palatul. (IELELE INTRĂ ÎN PALAT.)

Iară noi vom cerceta

Cel mai mândru pat de nuntă,

Ca feriți de soartă cruntă

Fericiți să viețuiască

Cei ce-n el au să se nască.

Iar perechile frumoase

Să rămână credincioase

Și să aibă-n toate spor

Și noroc cu pruncii lor.

Ielele, până se face

Zi, cu roua de pe văi

Să sfințească-aceste-odăi

Răspândind o dulce pace,

Ca-n aceste săli mărețe,

Gloria să strălucească

Și-o eternă tinerețe

Pe stăpâni să-i fericească! (IELELE SE ÎNTORC ÎN PALAT.)

Și acum,

În zbor, la drum!

Ne-ntâlnim iar în amurg!

OBERON, TITANIA ȘI IELELE IES.

PUCK:

Dacă umbre ce suntem

V-am adus vreo supărare,

Credeți (și atunci avem

Un cuvânt de apărare)

Că în somn v-au apărut

Toate câte le-ați văzut.

Și atunci povestea noastră

Nu-i decât un vis ciudat:

Nu va fi înlăturat

De bunăvoința voastră.

Dar pe numele meu bun

Și cinstit mă jur eu, Puck,

În curând am să v-aduc

Ceva nou și mult mai bun.

De n-o fi așa cum spun,

Puck rămână de minciună.

Puck e hotărât să facă

Tot ce poate să vă placă.

Și acuma, noapte bună

Tuturor și nu plecați

Până ce n-aplaudați!

IESE.

– SFÂRȘIT –