Scena I

ÎN PĂDURE. TITANIA DOARME.

INTRĂ QUINCE, SNUG, BOTTOM, FLUTE, SNOUT ȘI STARVELIG.

BOTTOM:

Ei,suntem toți în păr?

QUINCE:

Suntem în păr, suntem în păr! Și iată un loc minunat pentru sindrofia noastră! Luminișul acesta verde va fi scena, iar în dosul mărăcinilor de colo, culisele – și o să repetăm piesa înainte întocmai cum vom face-o în fața ducelui!

BOTTOM:

Peter Quince!

QUINCE:

Ce e, zurbagiule?

BOTTOM:

Vezi că-n comedia aceasta a lui Pyram și a Thisbeei sunt niște lucruri care n-au să fie pe placul tuturor. Mai întâi, Pyram ăsta vrea să tragă spada și să ucidă, ceea ce n-are să facă plăcere damelor, ce zici de asta?

SNOUT:

Pe legea mea, au să se sperie cumplit.

STARVELING:

Eu cred că am putea să tăiem măcelul de la urmă.

BOTTOM:

Ba nicidecum. Am aflat eu tertipul ca toate să meargă strună. Scrieți-mi un prolog în care să se spună publicului că nu ne pricinuim nicio meteahnă lovindu-ne cu săbiile și că Pyram nu se ucide cu adevăratelea. Și ca toată lumea să fie împăcată, mai spuneți acolo că eu, Pyram, nu sunt Pyram, ci Bottom, țesătorul! Și așa scutim publicul de orice neplăcere!

QUINCE:

Bine, vom avea un prolog de felul ăsta! Și va fi scris în stihuri de câte opt și șase picioare.

BOTTOM:

Mai pune două, să fie opt și opt.

SNOUT:

Dar nu credeți că s-ar speria damele de leu?

STARVELING:

Ba se vor speria, de bună seamă.

BOTTOM:

Scumpi maeștri, gândiți-vă bine. Să aduci, Doamne ferește, un leu printre femei, e ceva grozav! Nu e pe lume fiară mai înfricoșată ca leul viu, și cată să ținem sama de asta.

SNOUT:

Să se scrie un alt prolog ca să se arate că nu e leu adevărat.

BOTTOM:

Da, și cel care-l joacă să-și spună numele și să facă așa ca să i se vadă fața prin gura leului. Prin coama leului să vorbească. Să spună, de pildă: ,,DOAMNELOR!“ sau ,,FRUMOASELOR DOAMNE“ , sau ,,V-AȘ RECOMANDA“, sau ,,V-AȘ RUGA SĂ NU VĂ SPĂRIAȚI“, ,,SĂ NU TREMURAȚI. DACĂ V-AȚI ÎNCHIPUI CĂ SUNT LEU ÎN CARNE ȘI-N OASE, AȘ MURI DE NECAZ. NU SUNT AȘA CEVA. SUNT OM CA TOȚI OAMENII“. Și aci să-și dea pe față numele. Să spună răspicat: ,,SUNT SNUG, TÂMPLARUL!“

QUINCE:

Bun. Așa să fie. Dar mai sunt două lucruri grele de făcut. Mai întâi, cum aduci, mă rog, luna-n casă? Știți doar că Pyram și Thisbeea se-întâlnesc noaptea pe lună?

SNOUT:

Dar va străluci luna în noaptea în care vom juca?

BOTTOM:

Un calendar! Un calendar! Căutați în almanah! Căutați luna! Găsiți lumina lunei!

QUINCE:

Da, e lună mâine-seară.

BOTTOM:

Atunci n-aveți decât să lăsați o fereastră deschisă în odaia în care jucăm. Luna va bate prin fereastră.

QUINCE:

Da. Sau unul din noi ar putea să intre în scenă cu o povară de mărăcini și un felinar și să spună că el desfigurează și reprezintă Luciul Lunei. Alta la rând. Ne trebuie un zid în odaia cea mare, deoarece, după cum spune istoria, Pyram și Thisbeea își vorbesc prin crăpătura unui zid.

SNOUT:

Nu vom putea nicicum să aducem co-geamite zid pe scenă. Ce zici de asta, Bottom?

BOTTOM:

Se poate prea bine ca cineva să facă Zidul. N-are decât să se mânjească cu puțin moloz și tencuială, și să-și răsfire degetele uite așa; prin deschizătura acestora vor șopti Pyram cu Thisbeea.

QUINCE:

Atunci, toate merg strună. Haideți, stați

jos, copii ai mamelor voastre, și începeți repetiția. Pyrame, dumneata începi. După ce-ți sfârșești tirada, treci după tufiș și așa fiecare la rândul său.

APARE PUCK ÎN FUND, LA STÂNGA.

PUCK:

Ce nătărăi! Să facă-atâta larmă!

De-abia a prins Crăiasa să adoarmă!

A! Teatru! Ia să-l fac pe spectatorul,

Și de-oi avea prilejul, pe actorul!

QUINCE:

Hai Pyram! Tu, Thisbeea, înaintează.

BOTTOM:

Aceste flori atâta de grețoase…

QUINCE:

Grațioase! Grațioase…

BOTTOM:

Cu miresme grațioase,

Ca răsufletul tău, Thisbeea, dulce și frumos miroase.

Dar auzi! Un glas acolo! Ce să însemneze oare? Stai! Oprește-te o clipă. În curând voi reapare.

IESE.

PUCK (APARTE):

Un Pyram mai ciudat ca orișicare!

IESE.

FLUTE:

E rândul meu acuma? Să vorbesc?

QUINCE:

Firește. Ai priceput bine? El s-a dus numai să vadă ce zgomot a auzit și se întoarce numaidecât.

FLUTE:

,,O, preastrălucita Pyram, ca un crin de alb și pal,

Și mai roșu decât roza pe cotorul triumfal,

Cel mai falnic dintre tineri, mai drăguț dintre evrei,

Și fidel ca cel mai sprinten cal ce-n veci nu obosește,

Vin, Pyrame, la mormântul lui Nini de mă găsește.“

QUINCE:

Mormântul lui Ninus, omule! Dar nu trebuie să spui asta acum. E un răspuns al lui Pyram. Dumneata recitezi tot rolul dintr-o bucată, cu replici cu tot. Intră iar, Pyrame, dumneata începi la: … ,,cal ce-n veci nu obosește…“.

FLUTE:

Uf! ,,… Și credincios ca cel mai sprinten cal ce-n veci nu obosește…“

PUCK SE-NTOARCE. BOTTOM VINE CU EL, PURTÂND PE UMERI UN CAP DE MĂGAR.

BOTTOM:

,,Dac-aș fi frumos, Thisbeo, aș fi tot numai al tău…“

QUINCE:

Grozăvie! Minune! Drace, suntem toți fermecați! Scumpi maeștri, să fugim! Ajutor!

IES TOȚI, AFARĂ DE BOTTOM.

PUCK:

Acum vă iau la goană și la joc!

Prin tufe, bălți, la vale și la deal,

Prin bunget și prăpăstii, și în orice loc

M-oi face când un câine, când un cal,

Când porc, când urs fără de cap, când foc,

Și mormăi, grohăi, rânchez, ard

Ca urșii, porcii, câinii, caii, focul!

IESE.

BOTTOM:

Oare de ce fug ei de mine? Au pus la cale vreo păcăleală ca să mă sperie?

SNOUT SE ÎNTOARCE.

SNOUT:

Vai, Bottom, ești preschimbat de tot. Ce văd pe gâtul tău?

BOTTOM:

Ce să vezi? Ia, un cap de măgar! Pe-al dumitale, nu-i așa?

QUINCE SE ÎNTOARCE.

QUINCE:

Zeii cu tine, Bottom. Zeii cu tine! Te-au preschimbat!

PLEACĂ.

BOTTOM:

Acum înțeleg eu șiretenia lor. Vor să facă din mine un măgar, ca să mă sperie, dacă s-ar putea. Dar n-am să plec de-aici, uite-așa. Am să mă plimb în sus și-n jos, ca să vadă ei că nu mi-e frică.

CÂNTĂ.

Mierloiu-n negru înveșmântat,

Portocaliu la cioc,

Și sturzul meșter la cântat,

Vrăbioiul la joc…

TITANIA (DEȘTEPTÂNDU-SE):

Ce înger mă deșteaptă dintre flori?

BOTTOM (CÂNTÂND):

Vrăbietele și cinteza,

Cristeiul, cucul sur…

Ce bărbățel ar cuteza

Să-i afle vreun cusur

Și-ntr-adevăr, cine-ar putea să-și pună mintea cu o pasăre așa de smintită, când îți strigă în față: cucu!

TITANIA:

Mai cântă, muritor frumos, mai cântă

Cântarea ta auzul mi-l încântă

Și ochii mi-s orbiți de-a ta făptură!

M-ai cucerit la cea dintâi vedere

Și inima mea dornică îmi cere

Să-ți jur că te iubesc peste măsură!

BOTTOM:

Pare-mi-se, doamnă, că nu prea ai cuvânt

să-mi vorbești astfel; dar la drept vorbind, mintea și dragostea nu prea fac tovărășie-n ziua de astăzi. Vedeți că mă pricep la glume când vreau.

TITANIA:

Ești înțelept pe cât ești de frumos!

BOTTOM:

Asta nu. Nu-s nici una, nici alta. Dar de-aș avea destulă înțelepciune să pot ieși din pădurea aceasta, aș fi destul de înțelept ca să mă folosesc de ea!

TITANIA:

O, nu dori să pleci de lângă mine,

Chiar fără voia ta, să știi, te voi reține.

Eu sunt din altă lume, sunt din țara

În care înflorește primăvara,

Și uite! Te iubesc! Cu mine vei rămâne…

Vei fi slujit de ceata mea de zâne

Ce-ți vor aduce perle din abisuri,

Și-ți vor cânta când, desfătat de visuri,

Vei adormi pe așternut de flori

Și te voi face apoi să nu mai mori,

Asemenea cu duhul din văzduh.

Să vină-ncoace fiecare duh!

Veniți, Măzăriche, Tort-de-Păianjen, Molie și Bob-de-Muștar!

MĂZĂRICHE, TORT-DE-PĂIANJEN, MOLIE ȘI BOB-DE-MUȘTAR INTRĂ PE LA MIJLOC ÎN STÂNGA.

MĂZĂRICHE:

Și eu!

Tort-de-Păianjen:

Și eu!

MOLIE:

Și eu!

BOB-DE-MUȘTAR:

Și eu!

TOȚI:

Ce vrea stăpâna?

TITANIA:

Purtați-vă frumos cu-acest străin,

Jucați sub ochii lui și faceți tumbe

De stă pe loc sau vrea să se preumble;

Aduce-ți-i smochine din pădure,

Căpșuni și struguri purpurii și mure,

Prădați de miere harnicele-albine,

Alcătuiți lumânărele mici

Din ceara care-o poartă prin stupine

Și-aprindeți-le de la licurici

Spre-a-i lumina când doarme ori se scoală.

Umbriți-i ochii cu albe-aripi de fluturi,

Ferindu-i de-ale lunii reci săruturi,

Și fiecare-n față-i să se închine

Cu toată cinstea ce i se cuvine!

MĂZĂRICHE:

Slavă ție, muritorule!

Tort-de-Păianjen:

Slavă!

MOLIE:

Slavă!

BOB-DE-MUȘTAR:

Slavă!

BOTTOM:

Din toată inima vă mulțumesc, domnișorii mei, binevoiți, vă rog, să-mi spuneți cum vă cheamă?

ÎNTÂIUL SPIRIDUȘ:

Tort-de-Păianjen!

BOTTOM:

Aș dori să fac cunoștință mai de aproape, musiu Tort-de-Păianjen! Dacă m-oi tăia cumva la deget, am să apelez la mata. Numele matale, cinstite domnișorule?

AL DOILEA SPIRIDUȘ:

Măzăriche!

BOTTOM:

Spune-i, mă rog matale, salutări din parte-mi doamnei Păstaie, mama mătăluță, și lui co-nu’ Vrej, tatăl mătăluță. Acum scarpină-mă puțin la ceafă, musiu Măzăriche! Aș dori să facem cunoștință mai de-aproape. Numele dumitale, domnișorule?

AL TREILEA SPIRIDUȘ:

Bob-de-Muștar!

BOTTOM:

Scumpe Bob-de-Muștar, cunosc răbdarea matale. Uriașul Roastbeaf a-nghițit ca un mișel o sumedenie din fameliunea dumitale. Amabilitatea matale, te asigur, mi-aduce lacrimi în ochi. Doresc să facem cunoștință mai de-aproape și cu mătăluță, scumpe Bob-de-Muștar!

TITANIA:

Veniți acum și-l duceți la culcare!

Scăldată-n lacrimi însă luna-mi pare,

Și când ea plânge, florile plâng toate

De jalea vreunei fete înșelate!

Un farmec lege-i limba și-l adoarmă!

Purtați-l lin de tot și fără larmă!

IES TOȚI.

(TOȚI INTRĂ SUB UMBRARUL CE SE DESCHIDE ÎN FUNDAL. RAZE DE LUNĂ VERZI, ROȘII ȘI VIORII SE AMESTECĂ-NTRE ELE. CÂND AU INTRAT CU TOȚII, UMBRARUL SE ÎNCHIDE.)

Scena II

ÎN ALTĂ PARTE A PĂDURII.

INTRĂ OBERON.

OBERON:

Ce dornic sunt să știu cum s-a trezit

Titania din somn; și ce făptură

Privirea ei întâi și-întâi i-o fură,

Și ea pe loc de ea s-a-îndrăgostit.

PUCK VINE DIN FUND.

Zburdalnicul meu crainic iscusit

Sosește-n zbor, să spună ce ispravă

A potrivit, cu duhu-i ascuțit,

Și ce s-a petrecut aci-în dumbravă.

PUCK:

Stăpâne, preafrumoasa ta Titanie

S-a-îndrăgostit, iertați, de o dihanie.

Pe când dormea-n culcușul ei aici,

O șleahtă de meșteșugari calici,

Bieți derbedei ce-abia câștig-o pâine,

Prin cârciumile Atenei, de-azi pe mâine,

S-au adunat, vezi Doamne, să repete

O comedie ce-au de gând s-o joace

În seara nunții ducelui Atenei.

Cel mai nerod, podoaba astei cete

De nătărăi, acela care face

Pe Pyram, intră la sfârșitul scenei

Aci-n tufiș, pe câteva minute…

Eu prind prilejul și pe umeri, iute,

I-aplic un drăgălaș cap de măgar…

Nu peste mult, comediantul meu,

Vrând să răspundă Thisbeei, intră iar.

Dar când îl văd cum îl schimbasem eu,

Ca lișiți când presimt un păsărar

În ascunzișul lui, mai bine-aș spune

Că-s ciori ce umplu de croncănituri

Și mătură văzduhu-n zbor, nebune

La zgomotul unei detunături,

Așa o iau înspăimântați la goană,

Mâncând pământul bunii mei prieteni.

Eu, după ei, și-i fugăresc o toană

Prin mărăcini, ciulini, hățișuri, cetini

Și-n spaima lor îi fac să vadă-n toate

Și pretutindeni duhuri necurate.

Să dea din colț în colț și-n crengi să-și lase

Fâșii întregi din straiele soioase,

Pe când iubitul Thisbeei îl așteaptă

Pe tânărul acela cu dispreț,

Nebănuind ce s-a-întâmplat cu ei.

Titania atunci se redeșteaptă

(Precum era de așteptat) și-astfel

Zări și îndrăgi pe-acest măgar.

OBERON:

E mai frumos de cum crezusem, dar

Pe tânărul acela din Atena

L-ai fermecat cu sucul, cum ți-am spus?

PUCK:

O, da, pe când dormea în iarbă dus

Alăturea de el dormea și fata,

Când s-o trezi o va vedea –, și gata!

ÎN VREME CE INTRĂ HERMIA URMATĂ DE DEMETRIUS, OBERON A INTRAT, ÎMPREUNĂ CU PUCK, DUPĂ UN TUFIȘ, ÎN STÂNGA, ȘI OBSERVĂ TOTUL.

OBERON:

Taci! Uite-l pe-atenian. El vine-acu’.

PUCK:

Pe fată-o recunosc, pe tânăr, nu!

DEMETRIUS:

De ce m-alungi cu-atâta dușmănie?

HERMIA:

Îți voi păstra o aprigă mânie.

Ar trebui să fiu mai rea: mă tem

Că voi avea prilej să te blestem.

O, dacă l-ai ucis pe când dormea

Pe scumpul meu Lysander, nu-ți rămâne

Decât să stingi acum și viața mea!

Căci soarele la scumpa-i zi nu ține

Mai mult ca el la Hermia-i iubită!

Putea el să mă lase adormită?

Nu, niciodată! Tu mi l-ai răpus.

Cum mă privești așa răpus și dus

Îmi pari un ucigaș.

DEMETRIUS:

Ba un ucis,

Că tu, neîndurato, mi-ai trimis

Săgeata morții-n inima-mi zdrobită!

Și totuși, ucigașa mea iubită,

Cum strălucești ca falnica Cytheră

Acolo sus, în luminoasa-i sferă!

HERMIA:

Ce-i cu Lysander? Unde e? Răspunde!

O, bunule Demetrius, spune-mi, unde?

DEMETRIUS:

La câini l-aș azvârli, cu mulțumire!

HERMIA:

În lături, câine, căci mă scoți din fire!

Și feciorescu-mi cumpăt. L-ai răpus?

Atunci te blestem: te urăsc nespus.

Și tu din lumea omului, de-a pururi.

De mi-ai ucis iubitul adorat

Pe veci de veci tu fi-vei blestemat!

Oh, spune-odată, fără înconjururi,

De dragul meu curatul adevăr!

I-ai fi atins măcar un fir de păr

De nu-l găseai dormind! Nu, tâlhărește,

L-ai omorât în somn. Ce mai ispravă!

Năpârca n-are colți mai plini de-otravă

Ca tine, șarpe târâtor!

DEMETRIUS:

Oprește!

De unde poți avea așa prepus?

Că pe Lysander eu l-aș fi răpus?

El, pe cât știu, întreg și teafăr este!

HERMIA:

E teafăr, zici? Ah, poți să-mi dai vreo veste?

DEMETRIUS:

Și de-aș putea, m-aleg cu vreo răsplată?

HERMIA:

Cu-aceea ca de-acuma niciodată

Să nu ne mai vedem, și de-i în viață

Sau mort Lysander, să-mi lipsești din față!

IESE PRIN FUND, LA STÂNGA.

DEMETRIUS:

S-o urmăresc ar fi zadarnic chin,

Mai bine stau și m-odihnesc puțin.

Povara suferinței e mai grea,

Când somnul uită vama să și-o ia,

Dar poate, de-l aștept, tot va să vină

Să-mi împrumute-o clipă de hodină.

SE CULCĂ ÎN DREAPTA ȘI ADOARME.

OBERON (INTRĂ DIN NOU):

Puck, ce-ai făcut?

Ai încurcat-o, Puck.

Ai folosit greșit vrăjitul suc,

Schimbând prin lipsa ta de chibzuință

Iubirea-adevărată-n necredință.

PUCK:

Așa stă scris, ca pentr-un credincios

Să-și calce mii de alții jurământul!

OBERON:

Mergi în hățiș, mai repede ca vântul,

Cutreieră-l și află pe Helena.

Pe-aceea frumoasă fată din Atena

Ce plânge și se zbuciumă amar,

De tânărul acela înșelată…

Mergi și ad-o printr-o vrajă-aci la mine.

Eu-l voi vrăji pe dânsul, până vine.

PUCK:

Plec, zbor mai abitir ca o săgeată

Din arcul celui mai dibaci tătar!

IESE.

OBERON:

Floare, care-ai sângerat,

Amor când te-a săgetat,

Sucul tău pe ochi i-l pui

Să-i apară draga lui

Cum străluce sus, în cer,

Venus plină de mister!

Când te vei redeștepta

Și la ea te vei uita

S-o implori, s-o rogi, s-o ceri

Și să mori de dragul ei!

PUCK SE REÎNTOARCE.

PUCK:

Crai al zânelor, privește

Pe Helena cum sosește!

Tânărul de mine uns

Îi cerșește un răspuns.

Ce nebuni, ah, uneori

Sunt sărmanii muritori!

OBERON:

Larma lor l-o deștepta,

Dragostea-i se va schimba.

PUCK:

Și-amândoi o vor peți

Până când vor ameți.

Când se-ntâmplă vreun bucluc,

Bine mai petrece Puck!

MERGE ÎN STÂNGA. INTRĂ LYSANDER ȘI HELENA.

LYSANDER:

Poți crede că batjocura se-mbracă

În lacrimi? O, de ce n-asculți ce spun!

Nu vezi că plânsul glasul mi-l îneacă,

Azi, când îți jur că te iubesc nebun?

Așa rostite-asemeni jurăminte

Sunt sincere. Cum poți să crezi că minte

Acela care-n fața ta se-nchină

Ca robul care-ntâmpină-o regină?

HELENA:

Din ce te-ascult, te cred tot mai puțin.

Nu pot să cred aceste jurăminte,

Căci Hermiei i le spuneai ’nainte

Nu mie, jurămintele aceste?

Ce vrei să fac, la rândul meu, cu ele,

Când văd că sunt atât de ușurele,

Mai mincinoase chiar ca o poveste?

LYSANDER:

Când o-îndrăgeam pe ea, am fost smintit.

HELENA:

Erai smintit, și-acuma ești orbit!

LYSANDER:

Demetrius e-ndrăgostit de ea

Și nu de tine; poți să fii a mea!

DEMETRIUS (DEȘTEPTÂNDU-SE):

Helenă! Zână! Nimfă! Vis! Minune!

Cu ce s-asemui ochii-ți limpezi, spune!

Pe lângă ei e tulbure cristalul

Și buzele ce-ar rușina coralul

Par două gemene cireșe coapte!

Omătul de pe Taurus în zare

Mai negru decât corbul mi se pare,

Când brațul tău cel alb se-nalță-n noapte!

Îngăduie-mi să pun pe alba-ți mână

Acest sigil al fericirii, zână.

HELENA:

Vai! Ce ispravă! Ce frumos vă șade

Să râdeți, să vă bateți joc de mine!

O, de-ați avea cât de puțin simțire

M-ați fi cruțat de-această umilire!

Nu vi-i de-ajuns că mă urâți și vreți

Să-adăugați la ură și dispreț?

O, dac-ați fi voi oameni, v-ar fi milă

De-o inimă sărmană de copilă

Și n-ați glumi cu-asemeni jurăminte

Și vorbe seci, când știu de mai-nainte

Cât mă urâți,

De dragul Hermiei vă înfruntați

Și haz de mine-a face v-ați prins frați.

Halal ispravă! Prea frumos vă șade

Că mă urâți! Frumos de tot vă șade.

E faptă demnă de-oameni cumsecade

Să-și bată joc de-o fată și s-o facă

Să plângă-amar, doar ei ca să petreacă?

LYSANDER:

Demetrius, fii sincer, tu iubeai

Pe Hermia: ți-o dau, poți să ți-o iei,

În schimb, îmi lasă mie pe Helena;

Nicio fecioară nu-i atât de dragă

Și nu va fi un om pe lumea-ntreagă

Mai fericit ca mine la Atena!

HELENA:

O, ticăloșii! Cum îi rabdă firea?

DEMETRIUS:

Voi fi, iubito, dar s-a dus iubirea

Ca un pribeag ce-și vede rătăcirea

Și se întoarce iar la scumpa-i țară,

Așa mă-ntorc eu la Helena iară,

Spre-a rămânea la ea de-aci-nainte.

LYSANDER:

O, nu-i adevărat! Heleno! Minte!

DEMETRIUS:

Ia seama la ce spui, să nu plătești

Prea scump aceste vorbe nebunești.

La Hermia privește! Mergi la ea!

INTRĂ HERMIA PRIN STÂNGA.

HERMIA:

O noapte-în codru! Fericirea mea!

Prin beznă, noapte, ne-agerești urechea,

Chiar dacă ochii își slăbesc perechea.

Urechea mea ți-a prins, Lysander, glasul

Și-i mulțumesc… Cum te-ai făcut, Lysander, nevăzut?

LYSANDER:

N-am mai rămas, fiindcă n-am mai vrut.

HERMIA:

Lysander totuși cred că trebuia

Să mai rămână.

LYSANDER:

Nu-i îngăduia

Iubirea să rămână. Da, iubirea

Helenei care-întrece-n strălucirea

Acestei mândre nopți de stele plină

Și-ntunecă toți ochii de lumină.

De ce mă cauți dar, când vezi prea bine

Că ura m-a făcut să fug de tine?

HERMIA:

O, nu se poate să gândești așa!

(De-aceasta are Hermia de știre.)

HELENA:

Și ea-i amestecată-n uneltire!

Pricep acuma. S-a-învoit și ea,

Să facă haz pe socoteala mea!

O, Hermia, te-ai înțeles cu ei,

Ingrato! Asta nu-i prietenie!

Nu-i demn de-o fată! Este-o mișelie!

Când stam de taină oare ai uitat

Și ne legam surori, cu gând curat?

Când clipele erau nesuferite

Căci ne păreau că zboară prea zorite?

Și ne despart? Frumoase școlărițe,

Ne giugiuleam ca niște porumbițe

Și la gherghef brodam aceeași floare,

Iar cântecele noastre răpitoare

Ne înfrățeau mai mult… și se părea

Un singur glas că, dulce, le rostea.

Și mâinile, și cântul, se-mpleteau,

Și, cu iubire, se împerecheau,

Ca două dulci cireșe pe-o codiță

Ca două boabe pe-un lăstar de viță.

O inimă în două trupuri doar,

Și două scuturi doar pe un pieptar:

Deasupra lor, o singură coroană.

Cum ne jucam, voioase, în poiană?

Prietenia noastră s-a-încheiat?

Ce ne-a unit e astăzi spulberat?

Vrei să-ți bați joc de mine, surioară?

Ceea ce faci nu-i vrednic de-o fecioară!

Și nici prietenos. Orice copilă

Ar osândi ceea ce faci, în silă,

Văzând cum cu flăcăii împreună

Îți faci de râs prietena mai bună.

HERMIA:

Ce pătimașe vorbe: în necaz

Le spui când crezi că fac de tine haz.

HELENA:

N-ai pus tu pe Lysander să se-nchine

În fața mea, ca rob, unei regine?

Și lui Demetrius, care mă privea

De sus, și-mi răspundea cu vorbă rea,

Să-mi spună nimfă, și să mă numească

Divină, zână, rază și cerească?

De ce vorbești așa unei femei

Pe care o urăști? Pentru ce-i

Lysander dârz cu tine, dacă nu

L-ai pus la cale dinainte tu?

N-am haruri, cum ai tu, și nici noroc,

Și nimenea nu m-a iubit cu foc

Cum ești iubită tu. Și-mi este silă

Că, dacă sunt iubită, sunt de milă.

HERMIA:

Stau și te-ascult tot mai nedumerită.

HELENA:

Ah, da! Prefă-te! Arată-te smerită!

Așa! La spate, faceți-vă semne!

Disprețul împotriva-mi să vă-îndemne.

Ați pus la cale-un joc mârșav, dar jocul,

Îmi pare rău, dar nu-și prea află locul.

Pe socoteala mea vă faceți semne!

Dacă-ați avea în voi simțiri mai demne

De cinste, și o umbră de rușine,

N-ați face-o țintă-a glumelor din mine.

Vă las! Greșeala tot a mea-i, în parte;

Prin depărtare, dacă nu prin moarte,

Am s-o răscumpăr…

LYSANDER:

Draga mea Helenă!

Îmi pari frumoasă cum e o sirenă!

Icoana ta în inimă-mi lucește

Și inima-mi năprasnic te iubește!

HELENA:

Frumos!

HERMIA:

Lysander, dragă, las-o-n pace!

DEMETRIUS:

Și dacă rugămințile n-ajută,

O voi sili.

LYSANDER:

Cu sila n-o vei face

Să te asculte, și de-o ameninți

N-obții mai mult decât prin rugăminți!

Pe tine te iubesc, Helena mea!

Din minți mă scoate frumusețea ta.

Îți dăruiesc viața mea întreagă,

Pe-acel ce-ar spune cum că nu-mi ești dragă

Cu sabia sunt gata să-l silesc

Și dragostea să mi-o adeveresc.

DEMETRIUS:

Îți jur că te iubesc ca el mai mult!

LYSANDER:

Cu sabia s-o juri, ca să te-ascult!

DEMETRIUS:

Sunt gata!

HERMIA:

Cum? Lysander, sunt uimită!

LYSANDER:

Să pleci de-aici, țigancă afurisită!

DEMETRIUS:

A! Face pe grozavul! Să mă-înfrunte

El nu va cuteza, în lupte crunte.

Doar face pe viteazul! E fricos!

Doar față de fecioare e fălos!

LYSANDER (HERMIEI):

Mai du-te și te spânzură, pisică!

Nu te măsori și tu cât ești de mică?

Hai, du-te și aruncă-te în gârlă,

Să nu mă scutur ca de o șopârlă!

HERMIA:

Ce ți-a venit într-astfel, dintr-odată?

Îți e, desigur, mintea tulburată,

Iubirea mea!

LYSANDER:

Iubirea ta! Țiganco! Haide, piei!

Iubirea ta o vei primi, cât vrei!

O vei sorbi, bezmetică licoare!

HERMIA:

Glumești, dar gluma ți-e îngrozitoare!

HELENA:

Îngrozitoare ca și gluma ta!

LYSANDER:

Cu sabia acum ne vom lupta, Demetrius…

DEMETRIUS:

Să-mi dai în scris, pecete,

Căci văd că te-ai legat de două fete…

LYSANDER:

Ce vrei? Pe asta chiar vrei s-o omor,

S-o bat, s-o schilodesc îngrozitor?

Chiar de-o urăsc, nu pot să-i fac vreun rău.

HERMIA:

Mai rău decât să mor de dorul tău

Nu poți să-mi faci! Nu-s Hermia? Nu ești

Lysander? Nu spuneai că mă iubești?

Spuneai că sunt frumoasă… Și acum

Mă părăsești la mijlocul de drum!

Mă faci să cred – ferească Dumnezeu –

Că numai te-ai jucat cu dorul meu!

Că dragostea ți s-a împletit cu gluma!

LYSANDER:

Nu vreau să te mai văd în veci,

de-acuma.

Poți să te-întorci pe ulițele Atenei:

Eu te urăsc și mă închin Helenei.

HERMIA (HELENEI):

A! Prefăcuto! Vierme-ascuns în floare!

Ai vrut să-mi furi norocul, vrăjitoare,

Și ai venit în noaptea-aceasta-anume

Să mă lipsești de ce-am mai scump pe lume?

HELENA:

Frumos de tot îți stă! Nu ți-e rușine?

Silești tu astfel buzele-mi blajine

Să-ți zvârle vorbe aspre și amare?

Tu, păpușico…

HERMIA:

Vrei să mor de ciudă?

Pricep acum: ești ’naltă, eu sunt mică.

În ochii lui ești o prăjină lungă.

Numai să știi că nu-s așa pitică

Și unghiile mele pot să-ajungă

Să-ți scoată ochii…

HELENA:

Haide, încetați

Cu glumele. Mai bine mă-apărați,

Căci eu nu sunt și nici nu pot fi rea:

Eu n-am o fire aprigă ca ea.

Sunt gingașă și n-am puterea-n brațe.

Vă rog să n-o lăsați să mă înhațe,

Deși, precum vedeți, ea e mai mică.

HERMIA:

A! Iar mă faci, Heleno, mititică!

HELENA:

Nu, Hermio, cu mine nu fi rea,

Eu te-am iubit mereu, iubita mea.

Și singura mea vină-i că prin mine,

Demetrius aflat-a despre tine

C-ai părăsit Atena; și astfel

În codru, din iubire pentru el,

L-am urmărit și eu. El m-a certat,

Cu vorbe grele-apoi m-a alungat,

Cu pumnii lui a vrut să mă măsoare,

Și pân’ la urmă, chiar să mă omoare!

Ah! Patima iubirii, nebunească,

Aș vrea s-o duc la casa părintească.

Nici n-am să vă urmez, de-acum ’nainte:

Vedeți cu toții că-s copil cuminte.

HERMIA:

Hai, pleacă-odată! Cine te oprește?

HELENA:

Iubirea doar aici mă pironește.

HERMIA:

Lysander ți-e iubit, de bună seamă!

HELENA:

Demetrius!…

LYSANDER:

Nu cumva să-ți fie teamă,

De Hermia, Heleno!

DEMETRIUS:

Niciun rău

Nu-ți poate face. Și sub scutul tău

O iei, Lysander…

HELENA:

Vrea să mă sfâșie!

Doar are-o fire iute la mânie.

La școală toate o știam de frică.

E fioroasă, cât o fi de mică.

HERMIA:

Își bate joc de mine că sunt mică,

Iar voi răbdați ca tot așa să-mi zică!?

Lăsați-mă, vreau s-o învăț eu minte!

LYSANDER:

Pitico! Stârpitură! Fii cuminte!

Un fir de iarbă ești! O biată ghindă!

DEMETRIUS:

Mânia prea o lași să te cuprindă.

Doar te iubește! Dacă te gândești

Helenei dragostea să-i dovedești,

Bătându-ți joc de Hermia, să știi

Că neghiobia greu ți-o vei plăti.

Nu te mai face-apărătorul ei

Căci te voi pedepsi cu mult temei.

LYSANDER:

Acuma că de Hermia am-scăpat

Sunt gata să te-nfrunt ca un bărbat,

Ca să vedem Helena a cui este.

DEMETRIUS:

Urmează-mă acolo, sus, pe creste.

LYSANDER ȘI DEMETRIUS IES.

HERMIA:

Din vina ta se bat.

Stai! De ce pleci?

HELENA:

Nu! Nu! Mă tem de tine. Tu mă-ntreci

La mâini, eu însă am picioare lungi.

Încearcă, dacă poți, să mă-ajungi!

IESE ALERGÂND SPRE DREAPTA.

HERMIA:

Mă minunez și nu știu ce să spun!

O URMEAZĂ PE HELENA.

OBERON (ÎNAINTEAZĂ):

Vezi, Puck, că te-ai purtat ca un nebun!

Sau poate că-ai făcut-o dinadins?

Cu-încurcături de-acestea ești deprins…

PUCK:

Mă iartă, Crai al umbrelor, dar poate

Că gândurile mele-au fost curate.

Am căutat să-ți împlinesc cuvântul

Și că-am să-l recunosc după veșmântul

De atenian. Purta acest veșmânt

Și sta culcat, azi-noapte, la pământ.

Acuma vine-un alt atenian

Și-al celui uns la ochi e-un crunt dușman.

Sunt gata acuma să se ia de păr!

Mă-încântă ce-am făcut, într-adevăr!

OBERON:

Se poate! Dar se iau la luptă cruntă:

Un atenian pe altul îl înfruntă.

Hai, du-te fuga: bolta înstelată

S-o faci să fie-acum întunecată

Cu-o ceață neagră, Aheron cumplit.

Dușmanul să le fie-nvăluit

Cu-o mantie de negură. Rostește

Cu glasul lor, blesteme, și-i gonește

Pe unul după altul, făr’ să poată

Să se-ntâlnească-n goana lor turbată.

Cu glasul lui Lysander, plin de ură,

Mereu ațâță-l, fără de măsură,

Pe celălalt, Lysander va socoate

Demetrius că-l pândește pe la spate.

Îi poartă pe-amândoi în jos și-n sus,

Și fă-i să se înfrunte, cum ți-am spus,

Dar pe-amândoi îi fă să stea departe,

Și fă-i apoi să-i prindă-un somn de moarte

Și să se culce amândoi, sleiți.

Tu picură pe ochii osteniți

Ai lui Lysander, sub stufoasa-i geană,

Această fermecată buruiană

A Cynthiei, ce-ascunde în ea puterea

De-a limpezi de năluciri vederea;

Când s-or trezi cu toții, tot ce-a fost

Le va părea un vis fără de rost

Și s-or întoarce veseli la Atena,

Cu Hermia Lysander, cu Helena

Demetrius –, și vor trăi în pace.

În timpu-acesta vreau să văd ce face

Regina mea, și farmecul avan

L-oi risipi, iar pajul meu indian;

Îl voi recăpăta, slăvitu-mi har.

Să-i smulgi lui Bottom capul de măgar

Și să-l arăți, râzând, soției mele.

PUCK:

O, rege al zburdalnicelor iele,

Porunca iute am să ți-o-mplinesc!

Căci zmeii iuți ai nopții se grăbesc

Spre răsărit să spargă-n două norii,

Prilejuind mijirea Aurorii.

Când ea se-nalță, tristele năluci

Oprindu-și hora de pe la răscruci

În gropile din negre cimitire

Își caută odihna-în adormire,

În lutul plin de viermi, de șerpi, de groază,

Să nu apuce lumea să le vază.

OBERON:

Ci noi nu suntem duhuri chiar de rând…

Eu sunt cu favoritul Aurorii

Prieten bun, și pot, ca vânătorii

Să vântur văi și codri până când

Din ale răsăritului portaluri,

Deschise-asupra lui Neptun, mijește

Strălucitoarea zi și poleiește

Cu aur galben verzile lui valuri.

Oricum dă-i zor, până se face zi

Să descurcăm ce-ai încurcat aci.

IESE ÎN DREAPTA.

PUCK:

Puck aici și Puck colea,

Puck îi duce-așa cum vrea.

Peste munți și văi, hai-hui,

Știu cu toți de frica lui!

Unul, iată-l, se ivește!

REINTRĂ LYSANDER.

LYSANDER:

Hei, Demetrius, unde ești?

PUCK:

Îți răspund prietenește:

Doar la luptă mă găsești.

Unde ești? Unde-ai fugit?

LYSANDER:

Te ajung numaidecât!

PUCK:

La un loc mai potrivit!

ÎN VREME CE LYSANDER IESE URMĂRIND GLASUL LUI PUCK, INTRĂ DEMETRIUS.

DEMETRIUS:

Aș voi să te-întărât,

Căci ești laș și nu-mi răspunzi!

În ce tufă te ascunzi?

PUCK:

Iei de martor stelele

Să-ți ascunzi belelele.

Prin tufișuri te ascunzi

Și în codru te ascunzi.

Hai, viteaz copilăresc,

Iute să te biciuiesc.

Spada-ncrucișând cu tine

Eu m-aș face de rușine.

DEMETRIUS:

Cum? Pe-acolo ești?

PUCK:

Răbdare! Ia-te după glasul meu:

Vreau să pun la încercare

Chiar acum curajul tău.

ÎN VREME CE DEMETRIUS IESE URMÂNDU-L PE PUCK, REINTRĂ LYSANDER.

LYSANDER:

Mereu mă strigă, merg pe urma lui,

Și când îl caut, ia-l de unde nu-i.

Mișelul e mai iute de picioare:

Am alergat, dar fuge el mai tare.

Alerg mereu pe căi necunoscute,

Dar e mereu pe drumuri nevăzute;

Simt că un somn de neînvins mă fură,

Îmi copleșește-în suflet orice ură.

SE ÎNTINDE LA PĂMÂNT.

O, vino mai degrabă, dulce zi!

Îndată ce lumina ta zglobie,

Căzând pe ochii mei, mă va trezi,

Demetrius s-o lovi de spada mea

Și pentru Helena îl voi înfrunta.

ADOARME. REVINE PUCK, CHEMÂNDU-L PE DEMETRIUS.

PUCK:

Hai, lașule, pe unde rătăcești?

DEMETRIUS:

Cu mine de-ai curaj să te-ntâlnești,

Înfruntă-mă! Dar fugi pe unde-ți place:

Te-aud chemând încolo și încoace.

Să stai pe loc, să lupți, nici nu-îndrăznești.

Poftim la luptă-odată! Unde ești?

PUCK:

Eu sunt aici! Poftim!

DEMETRIUS:

Îți râzi de mine,

Dar mâine dimineață, știi prea bine,

Că-mi vei plăti batjocura cumplită,

Cu sabia în luptă mânuită.

Acuma poți să pleci pe drumul mare,

Căci oboseala-a prins să mă doboare.

Mă culc aici, pe roua de pe flori,

Dar pân’ la moarte ne-om lupta în zori!

SE ÎNTINDE LA UMBRA UNUI TUFIȘ ȘI ADOARME.

INTRĂ HELENA.

HELENA:

Cumplită noapte, fără de sfârșit!

O, de s-ar scurge ceasurile tale!

Să văd lucind o rază-în răsărit,

Și la Atena să mă-ntorc cu jale.

Să-ncep acolo-o viață nouă, iarăși,

Departe de mișeii mei tovarăși.

Un somn ușor adeseori alină

Dureri ce par fără de leac. O! Vină,

Și până ce lumina va să vie

O! Fură-mă pe mine însămi, mie!

SE ÎNTINDE ÎN PARTEA OPUSĂ LUI DEMETRIUS.

PUCK:

Pân’ acum nu-s decât trei.

Mai lipsește una. Dar

Iat-o! Vai de capul ei!

Cupidon, ești un ștrengar!

Cum prostești tu pe femei!

REINTRĂ HERMIA.

HERMIA:

Nicicând n-am fost așa nenorocită,

Și nici, cum sunt acuma, obosită,

Abia mă mișc, prin ghimpi și rădăcini.

Zeiță a iubirii, nu m-alini?

Abia mai pot să merg, însângerată

De mărăcini. Mă culc aici pe dată.

De-ajung la luptă mâine dimineață,

Păzească ceru-a lui Lysander viață!

SE TRAGE LA O PARTE ȘI ADOARME LA UMBRA UNUI TUFIȘ.

PUCK:

Te-întinde pe pământ,

Dormi, frumoaso, dormi visând.

Somnul e mântuitor:

Am să-ți fac

Eu de leac

Cu-acest suc mântuitor!

APASĂ O BURUIANĂ PE OCHII LUI LYSANDER.

Când te vei trezi în zori,

Fermecatele comori

Vor fi iarăși dăruite

Oropsitei de iubite

S-o-împlini zicala veche:

„Fiecare-ntr-o ureche

Și-oricine-și va găsi

Ceea ce i s-ar cuveni.

Jack o va avea pe Jill,

Nu va mai cerși umil“.

Fiecare-și vede visul împlinindu-se tiptil!

IES.