Atât de fragedă, te-asameniCu floarea albă de cireș,Și ca un înger dintre oameniÎn calea vieții mele ieși.

Abia atingi covorul moale,Mătasa sună sub picior,Și de la creștet pân-în poalePlutești ca visul de ușor.

Din încrețirea lungii rochiiRăsai ca marmura în loc -S-atârnă sufletu-mi de ochiiCei plini de lacrimi și noroc.

O, vis ferice de iubire,Mireasă blândă din povești,Nu mai zâmbi! A ta zâmbireMi-arată cât de dulce ești,

Cât poți cu-a farmecului noapteSă-ntuneci ochii mei pe veci,Cu-a gurii tale calde șoapte,Cu-mbrățișări de brațe reci.

Deodată trece-o cugetare,Un văl pe ochii tăi fierbinți:E-ntunecoasa renunțare,E umbra dulcilor dorinți.

Te duci, ș-am înțeles prea bineSă nu mă țin de pasul tău,Pierdută vecinic pentru mine,Mireasa sufletului meu!

Că te-am zărit e a mea vinăȘi vecinic n-o să mi-o mai iert,Spăși-voi visul de luminăTinzându-mi dreapta în deșert.

Ș-o să-mi răsai ca o icoanăA pururi verginei Marii,Pe fruntea ta purtând coroană -Unde te duci? Când o să vii?