Când moș-strămoșul

Sfântul Părinte

Cu darnică mână

Din nouri ce tună

Seamănă fulgere

În har peste pământ,

Îți sărut poala

Hainelor tale,

Fielnic, fiorul

Credinții în piept.

Căci vezi, cu zeii

Să nu se pună

Omul, niciunul.

Sus de se’nalță

De-atinge

Steaua cu fruntea sa,

Nicăieri talpa-i

Nu află reazăm,

Cu el se joacă

Nouri și vânturi.

Dar cu puterea

Măduvii’n oase,

Pe-adânc înfiptul,

Trainic pământ

Stă : de se ncumetă

Doar cu stejarul,

Sau doar cu vița

Să se măsoare.

Ce îi desparte

Pe zei de oameni ?

Că multe valuri

Le curg in fată,

Un fluviu etern :

Pe noi ne naltă,

Ne’nghite valul

Și ne scufundă.

Un cerc — ce strâmt e ! —

Ne strânge vieața,

Și multe neamuri

Veșnic se’nșiră

Pe al ființei

Lanț nesfârșit.