Încarcă, Joe, cerul tău

Cu nouri în mânie!

Ș-asemenea unui copil,

Ce-abate scaiul pe poteci,

Deprinde-ți apriga mânie

Trăsnind stejari și piscuri reci!

Dar niciodată n-ai să potopești

Pământul meu iubit,

Coliba mea, la care n-ai clădit,

Și vatra mea,

Al cărei foc

Mi-l pizmuiești...

Eu nu cunosc, o, zei, în toată firea,

Neam mai sărman ca voi

Și nici va fi!

Voi vă cârpiți vieața zi cu zi,

Hrănindu-vă mărirea

Cu-al jertfei bir,

Cu fumul rugăciunii,

Și ați pieri de foame, de n-ar fi

Copiii, cerșetorii, toți nebunii

Îngenuncheați nădejdii și minciunii.

Pe când eram copil,

Și nu știam ce cale mi-e ursită,

Îmi îndreptam privirea rătăcită

Spre soare, ca și cum într-însul

E-un suflet ce mi-aude plânsul,

O inimă ce se îndură

De cel răpus de chin și ură.

Ce duh mă ajută-mpotriva

Titanilor trufie?

Și cine-mi mântui vieața

De moarte?

Din sclavie?

Nu le-ai făcut prin tine însăți, oare,

Tu inimă sfânt-arzătoare?

Și, înșelată, n-ai adus

Zadarnice cântări de mulțumire

Și jertfe

Adormitului de sus?

Să te ador pe tine, eu?

De ce? Ai alinat vrodată chinul

Celor îngenuncheați?

Ai șters vreodată ochi înlăcrimați?

Puternica Vecie și Destinul,

Stăpânii tăi ș-ai mei,

Nu m-au creat pe mine, ca pe zei?

Crezi tu că voi urî vieața, poate,

Și pribegi-voi prin pustiuri grele,

Fiindcă florile visării mele

Nu pot să lege toate?

Aici rămân și voi zidi mereu

Făpturi de oameni, după chipul meu

Un neam la fel cu mine:

Să sufere, să plângă, să muncească,

Și să se veselească,

Și să se uite cu dispreț la tine

Ca mine!