O ce vesel în Roma mă simt ! de gândesc iar la vremea

Când neguroasa mea zi Nordului mâ’ncătușa,

Turbure cerul și greu se apleca peste fruntea-mi,

Fără colori, fără chip, lumea-mi zăcea împrejur.

Și peste mine tot eu, al ne’mpăcatului Spirit

Drum de asprime pândind, în cugetare cădeam.

Acum luminează lucind Eterul aprins a mea frunte ;

Febus le chiamă, el zeu : forme, colori se ivesc.

Noaptea scânteie de sori, răsună de dulce cântare,

Luna-mi străluce mai clară ca ziua de Nord.

Ce fericire mi-e dată ! Visez eu ? Primește

Ambrozianu-ți palat, Jupiter tată, pe oaspe ?

Ah, aici zac și întind brațele către genunchii

Tăi sa te rog. Mă ascultă, tu, Jupiter, Xenius!

Cum am pătruns ? Eu nu știu singur s’o spun. Îl cuprinse

Pe călător zâna Hebe și’n curți mă aduse ?

I-a poruncit un erou sus să-l călăuzească ?

Mândra greșit-a ? S’o ierți ! Lasă-mi nedreptul câștig !

Fiică îți e și Fortuna; minune de daruri

Ca și o fată le dă, după toanele ei.

Zeu, bucuros ești de oaspeți ? O nu respinge pe-acela

Ce-l găzduești in Olimp, svârlindu-l jos la pământ.

Cum de’ndrăsnești, tu poete? Mă iartă, înaltul.

Capitolinul tău deal e un al doilea Olimp.

Jupiter mă’ngăduiască, iar Hermes târziu să mă ducă

Drumul lui Cestius, încet până în Orkusul scund.