Ce strașnic sună, când poetul

Cu soarele, cu craiul s’a nrudit ;

Dar trist și-ascunde fața în regretu

Prin nopțile de jale prăbușit.

Sub nori fâșii, în noapte ’ntunecată

Albastrul pur al cerului pieri ;

Slăbiți obrajii mi se-arată

Și’n suflet lacrimi cenușii.

Nu mă lăsa în umbră, ’n suspinare,

Tu cea mai drag iubită, luna mea !

Tu fosfor, o, tu lumânare,

Tu soare, tu lumina mea !