Îmi strigă dorul meu : călare !

În șea am fost cât ai gândi.

Pe câmp amurg în legănare,

Pe munți a nopților stihii ;

În ceață învelit stejarul,

Uriaș năprasnic se clădea

Și umbră rea din tot frunzarul

Cu mii de negri ochi pândea.

Din dealul unui nor alene

Sta jalnic luna’n colbul sur

Și vânturi fâlfâind din pene

Îmi viforau jur împrejur ;

Din noapte se nășteau strigoaie,

Dar viu și vesel eram chiar :

În vinele-mi, ce de văpaie!

În inima-mi, ce joc de jar !

Mi te zăream, și raze pline

De har curgeau în pieptul meu,

Tot sufletu-mi ținea de tine,

Orice răsuflet dam — al tău.

Timp roz de primăvară’n toane

Înconjura obrazul drag.

Ce gingășii, ce farmec, Doamne !

De-așa nădejdi am fost sărac !

Vai, inimă, te strângi pustie

Când zorii despărțirii vin :

În sărutarea-ți, ce beție !

În ochii tăi uimiți, ce chin !

M’am dus, stătea și-a ta privire

Plângând mă urmărea din loc :

Să fii iubit, ce fericire !

Și să iubești, Zei, ce noroc!