Volumul I: Glasul pământului — partea 18

— Aș, agitații, mormăi silvicultorul. Mai dă-le încolo de agitații! Parcă statul are să se prăbușească din pricina unui cântec... Îmi pare rău că nu-l știu, că l-aș cânta și eu, iată!

— Ascultă-l, domnule, și rușinează-te! răcni Spătaru. Dumnealui e ungur, iar dumneata ai obrazul să te numești român! Pfui!... Domnule, dă-mi voie să te pup! Ești un om admirabil! adăugă apoi repezindu-se la Madarasy și sărutându-l zgomotos. Știam noi bine că renegații poartă vina tuturor persecuțiilor noastre... Renegații, jidanii și ceilalți ticăloși!

Discuția se aprindea din ce în ce, făgăduind să nu se isprăvească niciodată, spre bucuria lui Lang care simțea că astfel cheful va ține până-n dalba ziuă. Titu tăcea mereu, frământat de nerăbdare, pândind clipa priincioasă când să se facă nevăzut. Spătaru își puse în cap să convingă cu orice preț pe Chițu că e mișel împreună cu toți cei de teapa lui și începu să-i înșire nedreptățile și mizeriile pe care le suferă românii în Ungaria.

— Suntem mai oropsiți ca robii din vechime! întrerupea deseori Belciug foarte grav și posomorât.

Avocatul Damian, spân, cu ochii foarte mari și foarte albaștri, completa pe Spătaru adresându-se mai ales silvicultorului Madarasy, care aproba din cap cu o figură potrivită împrejurărilor. Din când în când se întorcea spre colțul perceptorului, căutând să-i explice și lui pe ungurește; dar îndată ce perceptorul voia să-l contrazică, se reîntorcea la Madarasy în românește.

Solgăbirăul nu era tare în replici și, la toate dovezile profesorului, răspundea cu un zâmbet de superioritate:

— Născociri tendențioase!... Dați-mi argumente serioase, nu flecării iredentiste!

Maiereanu se chercheli repede și se simți obligat să contrazică pe toți. Respingea cu mândrie învinuirile lui Spătaru și combătea vehement pe solgăbirău, căutând să arate ambelor tabere că iredentismul românesc nu există decât în închipuirea șoviniștilor. Fiindcă ceilalți nu-l lăsau niciodată să-și isprăvească cuvântările, Maiereanu se roșea, bufnea și ridica ochii în tavan de supărare.

— Vrem să fim liberi și independenți, domnilor! urlă Spătaru în cele din urmă. Vrem să ne unim cu frații noștri de pretutindeni!

Damian dovedi îndată perceptorului, cu date din istoria tuturor popoarelor, că dorința de unire cu frații de același sânge e o pornire firească pe care n-o poate împiedica nici o putere omenească, iar Madarasy, însuflețit deodată de băutură, se ridică și strigă:

— Eu admit, domnilor! Frații să fie frați! Dreptatea să triumfe! Solgăbirăul Chițu, desperat, se sculă iar să plece. Își îmbrăcă încet paltonul și se duse până la ușă, mormăind furios și așteptând să sară cineva să-l oprească. Negăsindu-se însă acuma nimeni să-l cheme înapoi, se întoarse singur, mai cu seamă că-i veni în minte un răspuns zdrobitor:

— Dacă n-ar fi libertate în țara asta, ați putea dumneavoastră vorbi astfel și încă în fața mea? răcni dânsul scoțându-și haina și așezându-se iar la loc.

Spătaru, Damian și chiar doctorul Filipoiu, care de obicei tăcea ca mutul la beție, îi răspunseră deodată, cu aceeași vorbă:

— Renegatule, să taci! Atunci însă interveni Maiereanu, declarând sentențios, că nu îngăduie nimănui să terorizeze pe Chițu și adăugând că el, ca cetățean cinstit, nu vrea să audă de himere șoviniste. Popa din Vărarea, beat-leucă, cu capul pe masă, bolborosi:

— Eu nu vreau nimic... Nu vreau... Jos!... Nu vreau!... Herdelea vorbea încet, ungurește, cu perceptorul și dezaproba cu un zâmbet încurcat pe Spătaru, deși în sufletul lui admira îndrăzneala cu care profesorul ocărăște pe solgăbirău și pe unguri. Perceptorul, secondat de Lang, explica lui Herdelea cu multe argumente că nicăieri nu sunt românii mai fericiți ca în țara ungurească, iar învățătorul asculta cu același zâmbet nedumerit, înfricoșat să nu intre cumva și el în gura lui Spătaru.

Pe la miezul nopții Belciug refuză să mai bea, spunând că a doua zi trebuie să slujească în biserică și deci, după regulile canonice, are nevoie de reculegere trupească și sufletească. Se stârni o furtună de protestări, iar popa din Vărarea dădu îndată de dușcă un pahar, spre a-i servi drept pildă, și zise că ceea ce face Belciug e un dogmatism nevrednic de vremurile noastre moderne.

Vijelia fu mulcomită de întrebarea bruscă, pusă de Madarasy: — Dar poetul nostru? Atunci băgară de seamă toți că Titu lipsește. Chemată, crâșmărița îi lămuri, trăgând șiret cu ochiul, că domnișorul a șters-o mai bine de două ceasuri. Herdelea simți un fior de spaimă. Se temea că Titu va fi plecat acasă și, gândindu-se la scandalul pe care i-l va face dăscălița, își ticlui un plan cum s-o tulească și el mai repede. Lang însă răspunse silvicultorului, clipind înțelegător:

— Ei, ce vreți, tinerețea, sânge fierbinte! Cine știe în ce brațe se odihnește acuma poetul nostru!

Vâlvătaia chefului izbucni mai neastâmpărată, mai amețitoare...

Titu stătuse pe ghimpi. Îl rodea o emoție ca în preajma unui examen greu. Își zicea mereu „în sfârșit” și i se părea că fiece minut de întârziere e o pierdere ireparabilă. Băuse numai atâta cât să-i întărească îndrăzneala și cu gândul mereu să dispară neobservat de nimeni. Cârciumăreasa, care-l simpatiza fiindcă-i făcea complimente, îi dădu o mână de ajutor, scoțându-i pe furiș paltonul din odaia unde chefuiau domnii.

Până în uliță a avut o clipă de teamă: ce-ar fi dacă s-ar strica petrecerea din cauza discuțiilor și s-ar pomeni cu Lang? Vântul aspru, care bătea dinspre Someș, îi alungă însă din minte orice grijă și-i vrăji în suflet odăița caldă, împodobită cu chipul alb al femeii dorite.

Satul dormea într-o beznă adâncă. Numai în fereastra casei lui Lang licărea o închipuire de lumină, de-abia strecurată prin perdelele lăsate.

Titu se apropie cu pași de lup. Ușa tinzii nu era încuiată. Trase mai tare din țigara aprinsă spre a dibui mai ușor odaia din stânga și ca să nu se împiedice de ceva prin întuneric. Avu însă grija să învârtească de două ori, foarte încet, cheia în broasca antreului. Apoi deschise ca un hoț ușa dormitorului și se furișă în vârful picioarelor.

Pe noptiera de lângă patul larg, lampa, cu abajurul de hârtie roșie, cu flacăra scăzută, lumina slab odaia. Abajurul stătea strâmb, ca o pălărie pe capul unui bețiv, așa încât aproape toată lumina cădea asupra patului dându-i o înfățișare pompoasă și trandafirie. În pat, Roza Lang, cu spatele spre ușă, dormea ușor, parcă somnul ar fi surprins-o într-o așteptare plăcută. Părul ei, desprins, se împrăștiase pe perna moale, numai câteva șuvițe se odihneau pe spinarea-i albă și plină. Umerii cămășii alunecaseră până aproape de mijloc, iar poalele i se urcaseră mai sus de șoldurile rotunde. Brațul stâng, întins leneș, își rezema degetele subțiri pe dunga patului. Picioarele goale, răzvrătite, erau unul ascuns până-n genunchi, iar celalt îndoit puțin și aruncat peste plapuma mototolită.

Titu privi zăpăcit corpul femeii și ochii i se opriră pe șoldurile care parcă-l îndemnau să le îmbrățișeze. Nu mai știa ce să facă. Carnea i se înfățișa în toată ademenirea ei, tulburându-i simțurile. Goliciunea îl chema și în același timp îl și înspăimânta. Mai mult în neștire își lepădă paltonul. Își simțea sângele clocotind. Inima îi bătea în piept ca un ciocan vrăjmaș, încât se temea ca nu cumva bătăile acestea s-o deștepte pe Roza din somn. Se bucura c-a găsit-o dormind și apoi îndată își zicea că ar fi fost poate mai bine s-o fi nimerit trează și îmbrăcată.

Căldura din odaie îl înăbușea... Se apropie tiptil de pat, se plecă și-și lipi gura pe ceafa catifelată a femeii, printre șuvițele de păr care miroseau îmbătător. Carnea se înfioră puțin sub buzele lui tremurătoare. Atingerea corpului însă îi aprinse deodată toate simțurile. Nu mai văzu decât carnea trandafirie și ispititoare. Fără să-și mai dea seama, palmele lui mângâiau pătimaș brațele, șoldurile, picioarele femeii, iar buzele lui nu se mai săturau sărutând. Roza se trezi alene, ca și când ar fi așteptat sărutările, se întoarse încetișor spre dânsul cu ochii pe jumătate închiși și șopti galeș:

— Ai venit, micule?... Mi-ești drag... te... Titu îi închise repede buzele, apoi îi acoperi obrajii cu sărutări, iar ea îi cuprinse gâtul cu brațele care parcă-l frigeau. Tânărul o săruta neîncetat, bâlbâind vorbe fără șir, și doar ca prin vis vedea privirile moi ale femeii, buzele ei roșii și umede ce se întindeau spre gura lui, mereu însetate. Corpul Rozei se răsuci și se lipi de Titu care, simțindu-i căldura, îl încolăci cu amândouă brațele și-l strânse sălbatic parcă să-i sfărâme oasele. Sânii plini, cu sfârcurile roze, îi ardeau pieptul. În îmbrățișarea aprinsă femeia se zvârcolea gemând cu ochii închiși...

Pe urmă Titu sări jos din pat rușinat, neîndrăznind să se uite la Roza care stătea nemișcată, cu fața în sus, cu brațele moarte, cu pieptul umflat. I se părea acuma că în odaie e lumină ca ziua și lumina parcă-l înfricoșa. Se gândi că femeia are să creadă că-i un bădăran rău crescut pentru că s-a urcat în pat cu ghetele. Apoi își aduse aminte de Lang și îndată îi năvăliră în minte sumedenie de scene cumplite în care bărbatul înșelat lua înfățișarea unui cavaler răzbunător din vremurile eroice. Dădu să-și ia paltonul, hotărât să plece înapoi la cârciumă, ca să fie feriți de orice întâmplare. Roza însă îi surprinse gestul și, sculându-se repede, îi zise cu o imputare dulce:

— Cum, micule drag? Vrei să pleci?... Ți s-a și urât cu mine? — Mi-e să nu se întâmple să plece Lang, murmură Titu fără să o privească în ochi.

— O, ce copil ești, drăguțule!... Dar Lang nici nu se gândește să vie până mâine la amiază. Nu lasă el un chef pentru nimic în lume și cu atât mai puțin pentru sărmana nevastă-sa. În privința aceasta poți fi absolut sigur... Și chiar presupunând imposibilul, dacă ar veni, ar veni beat. Ei, și atunci noi trecem în cealaltă odaie, pe canapea, iar pe dânsul îl lăsăm să sforăie aici ca un nemernic... Pe urmă, în zori, ai vreme să pleci și tu...

Femeia vorbea cu o mulțumire copilărească. Sfiala lui Titu îi ațâța poftele. Tânărul stângaci, uluit de iubire, era pentru ea ceva fermecător. Și cum Titu tăcea mai zăpăcit, Roza se ridică în genunchi și-l chemă drăgălaș, întinzând brațele goale:

— Vino, sărută-mă, puiule mic și drag! Titu o privi printre gene. Prin cămașa subțire formele femeii se întrezăreau mai ademenitoare. Patima îi goni într-o clipă toate șovăielile. Din doi pași o luă în brațe și o doborî. Roza însă îi alunecă din mâini și se ascunse sub plapumă de nu i se mai vedea decât vârful nasului. Scoase limba ștrengărește și apoi îi porunci cochet:

— Ori te dezbraci, ori dacă nu... nimic!... Tânărului îi trecu prin creieri, ca o străfulgerare, că rufele lui nu sunt tocmai potrivite pentru aventuri galante. Dar sângele îi fierbea în vine...

Adormiră târziu, îmbrățișați... Îi trezi însă pe urmă un ciocănit aspru în geam. Titu tresări îngrozit, sigur că a sosit ceasul răfuielii. Într-un minut încercă nenumărate hotărâri: ce să zică ori să facă, cum să se apere, mai bine să fugă, sau să se ascundă... Vru să se dea jos din pat, dar Roza îl opri liniștită, punându-i mâna pe gură ca să nu răspundă și șoptindu-i:

— Stai frumos!... Nu mișca!... N-avea frică! În șira spinării, Titu simțea totuși o furnicare rece. Ciocănitul în geam se repetă mai amenințător. Îi răspunse glasul Rozei, mai mult prefăcut decât supărat:

— Cine-i? — Eu, eu, dragă, nu te supăra! mormăi afară vocea lui Lang, răgușită de băutură. Rozica dragă, noi mergem în Armadia, auzi tu? Ne ducem toată banda... Tu să ai grijă mâine dimineață, dacă cumva nu viu până-n vremea școalei, să dai drumul copiilor, auzi?... Ei, noapte bună, Rozico! Somn ușor!

Pașii bărbatului se îndepărtară șovăitori. Titu își aruncă ochii la ceasornicul de pe noptieră. Era trei și jumătate. Femeia se lipi lângă dânsul, îl sărută lung și-i zise:

— Mai avem un ceas, două până să pleci... Dar nu mai dormim... Așa-i, urâtule?

Din clipa când a pus jalba la poștă în Armadia, Ion s-a simțit iar liniștit, parcă ar fi scăpat de toate grijile. Se ducea seara pe la Ana și pândea neîncetat prilejul când să-și izbândească planul care-i fierbea în minte și-i umplea sufletul de nădejdi bune.

Știa bine că George nu încetează de-a merge pe la Vasile Baciu. Deseori a trebuit să aștepte până-l vedea plecând și apoi până se culca Baciu și stingea lumina, ca să poată ieși afară Ana. Dar nu-i mai păsa de nimeni și de nimic, atât era de sigur de biruință. Numai prilejul să-i sosească...

Sufletul Anei se scălda într-o bucurie nemărginită. Uitase toate suferințele și îndoielile ce i le pricinuise Ion. Vedea numai că acum vine mereu și-l aștepta mereu mai drăgăstoasă. Stăruințele flăcăului erau dovada unei iubiri stăpânite și reizbucnite care o umplea de mândrie. De cum se însera o cuprindea nerăbdarea și, gătind cina sau așezând prin casă, inima ei îl simțea întruna pe-afară, dosit după vreo claie, sub un gard, în vreun șanț, tăcut și neclintit. Îi era milă de dânsul și ochii i se umezeau de lacrimi. Își ascundea însă fericirea față de tatăl ei, zâmbind mult, arătându-se voioasă. Când pica George, îl primea fără sfială ca pe un vrăjmaș de care nu mai ți-e teamă. Se uita drept în ochii lui iscoditori, zăpăcindu-l și prostindu-l. Mulțumirea sufletească parcă deșteptase într-însa dibăciile femeii care iubește și-și apără dragostea.

Din zi în zi George pricepea mai lămurit că Ion i se pune de-a curmezișul. De aceea se încăpățâna mai rău. Voia să-i prindă și-și zicea că atunci se va potoli. Ieșind din ograda lui Vasile Baciu, se uita în toate părțile să-l descopere. Și fiindcă vremea trecea tot mai chinuitoare, se hotărî să sfârșească cu orice preț... Peste vreo săptămână se făcu că cotește pe Ulița din dos, dar se întoarse ca un hoț și se așeză la pândă. Atunci văzu pe Ion intrând...

Siguranța nu-l mulcomi decât o clipă. Fățărnicia Anei îl biciuia. Se gândi întâi să-i întoarcă spatele. Gândul acesta însă fu repede strivit de dorința ce i se învâltora mai puternică în suflet, de-a rămâne în preajma fetei, de a mai nădăjdui. De acuma începu să meargă și mai des pe la Baciu, iar când nu se ducea, dădea târcoale casei, privind cum se apropie celalt, holbând ochii să vadă cum se sărută sau se îmbrățișează în poartă, necăjindu-se chiar că nu le aude vorbele...

Ion însă vorbea puțin. Prin tăcere urmărea să deștepte mai multă iubire în inima Anei, să se facă mai dorit. Voia să-l cheme ea tot mai înăuntru. Astfel ajunsese din uliță în poartă, apoi în ogradă, pe urmă pe prispă... Acuma mai trebuia să pătrundă în casă. Fata privea apropierile acestea ca niște izbânzi ale ei asupra lui și simțea în fiecare seară tot mai nebună o pornire de a se topi în brațele flăcăului, de a-i da dovada întreagă a iubirii. Deseori îi zicea cu sfială feciorelnică în glas:

— De ce nu vii în casă, Ionică? Flăcăul însă îi închidea gura veșnic cu întrebarea plină de imputare:

— Dar tatăl tău? În sfârșit se apropia Crăciunul. O iarnă urâcioasă se zbătea să coboare pe pământ, dar parcă nu avea încă destulă putere. Văzduhul cernea mereu fulgi leneși care se topeau până să ajungă jos și se prăpădeau în băltoacele de noroi. Ion sosea totuși în toate nopțile, nesmintit. Apoi, într-o seară răscolită de zăpadă măruntă, veni mai devreme puțin. Casa zăcea în întuneric, neagră ca un bivol adormit. Intră în ogradă și se așeză pe prispă, mai închis și mai hotărât ca altă dată. Așteptă fără nici un gând în minte. Doar inima îi bătea mai aspru, muncită poate de o presimțire. Primprejur tăcerea era așa de mare că flăcăul auzea cum cad în noroi fulgii și chiar cum se ciocnesc în văzduh ca niște fâlfâiri de aripi mici. Într-un târziu ușa tinzii se deschise scârțâind și Ana se ascunse repede în sumanul lui, zicându-i îndată rugătoare și alinătoare:

— Astă-seară trebuie să vii în casă, Ionică!... Nu te las până nu vii... Tata doarme dus. A venit beat din Jidovița și acu sforăie de hurducă pereții!...

Ion îi cuprinse mijlocul și-i mângâie sânii peste cămașa lungă. Apoi se sculă fără o vorbă și porni după ea. În tindă se opriră. Fata trase zăvorul, pe urmă îl luă de mână și-l duse în casă.

În odaie era parcă mai întuneric. Numai ferestrele se deslușeau puțin ca niște găuri cenușii. Ion cunoștea încăperea. Auzea din pat sforăitul înecăcios al lui Baciu atât de aproape că i se părea prefăcut. Un junghi rece îi cutremura inima. Știa că, de s-ar trezi bătrânul și l-ar simți aici, ar fi în stare să-i crape capul fără vorbă cu securea de sub pat al cărei tăiș parcă-l zărea lucind amenințător.

Stătură câteva clipe nemișcați, ascultând horcăielile. Își auzeau bătăile inimilor, îndurerate de încordare. Sforăitul se încurcă deodată într-o tuse groasă. Vasile Baciu se urni în așternut ca și când ar fi dat să se scoale. Ion îngheță. Fata îi strânse mâna cu desperare. Bătrânul însă se învârti puțin, se întoarse iar cu fața în sus și sforăitul reîncepu, mai năprasnic.

Text din domeniul public, după Wikisource.