— Doarme, slavă Domnului! murmură Ion, trecând în vârful picioarelor în tindă.

Savista își ascuți urechile. N-auzi decât șoapte și apoi glasul Floricăi, îndemnându-l să plece.

— Savista doarme ca iepurele, ia seama. Oloaga fierbea de mulțumire c-a găsit, fără să vrea, mijlocul de a-i prinde de-a binelea. Dar, fiindcă de-afară nu auzea bine ce vorbesc ei înăuntru, nu mai ieși pe prispă, ci de azi înainte se ghemui într-un colț în tindă, păzind de-acolo să nu treacă găinile pragul. Moțăia toată ziua și deseori sforăia. Florica, cu grija casei, nici nu băgă de seamă că Savista și-a schimbat locul. Dar când a auzit-o horcăind, s-a gândit că poate să fie bolnavă și-a întrebat-o:

— Ce te doare pe tine, Savistă, de te-ai înmuiat așa? Oloaga se prefăcu. Se frecă la ochi cu pumnii, parcă de-abia s-ar trezi, și blodogori mohorâtă:

— Nimic... Somn, somn... Florica clătină din cap, dar n-o mai descusu, socotind c-o fi îmbătrânit și de aceea o apucă moleșeala mai des.

Trecură câteva zile. Ion nu se mai arătă. Savista clocotea de nerăbdare.

Apoi vineri seara George, sfătuindu-se cu Florica, îi spuse că duminică noaptea va pleca cu tatăl său la Pădurea Fulgerată, să aducă câte-un car de lemne înainte de a-i năpădi căratul bucatelor de pe hotar. Și tocmai a doua zi veni iar Ion. Savista sforăia dusă în ungherul ei. Ion, care n-o zărise în ogradă, se sperie văzând-o aici:

— Noroc, Florică... Dar ce-i cu Savista? zise dânsul încet, cu glasul tremurat.

— Apoi așa face de-o vreme încoace... O fi bolnavă... știe Dumnezeu... Da șezi, mai șezi la noi, Ioane!

— Mulțumesc, c-am tot șezut! răspunse Ion uitându-se la Savista și apoi adăugă: Da George nu-i pe-aici?

— Nu-i, că-i la porumb cu lucrătorii... — Mhhm... — Numai duminicile de-l mai prinzi pe-acasă acu, dacă ne-a îmbulzit munca... Da poate nici duminică să nu fie... că tocmai duminică seara vrea să plece la pădure...

Ion se cutremură, parcă l-ar fi zgâlțâit deodată o mână năprasnică. Sângele i se aprinse în inimă ca într-un ibric pus pe jăratic. O privi cu ochi atât de mari încât i se părea c-o vede sub mărul pădureț, în brațele lui, și-i simțea carnea fierbinte. Florica nu se uită la dânsul ca și când ar fi ghicit la ce se gândește. Și Ion șopti aspru, poruncitor:

— Duminică, după ce pleacă dânsul, să știi că vin!... Auzi tu? Femeia tăcu.

— Să ieși în ogradă! Auzi?... Negreșit să ieși, altfel... Florica tăcea mereu. — De-atunci n-am mai schimbat o vorbă ca oamenii... Și nu mai pot...

— Dacă află George, ne omoară! zise Florica foarte încet, fără a-l privi.

Ion scrâșni, încât pe femeie o trecu un fior. — Să ieși, Florică!... Să nu faci cumva să nu ieși, că... În clipa aceea amândoi întoarseră privirile deodată la Savista care horcăia cu gura căscată și înghițea din când în când. O priviră înfricoșați, cu o presimțire urâtă, care însă trecu repede ca o nălucire.

— Doarme, doarme, murmură Florica. Savista respira greu. Sudorile îi curgeau șiroaie pe tâmple, pe obraji. Roi de muște bâzâiau împrejurul ei...

Titu nu se mai sătura privind pământul Ardealului care fugea, se îndoia, rămânea în urmă, se întindea departe, se apropia iarăși... Și trenul trecea trufaș pe lângă satele românești, pe unele spintecându-le chiar ca un tiran neîndurător, și doar pe-alocuri se oprea câte-o clipă, însemnându-și oprirea cu vorbe aspre ungurești care zoreau sau huiduiau veșnic pe țăranii drumeți sau slujitori. Pretutindeni aceiași țărani, umili, voinici, răbdători: pe șoselele albe, alături de care silitoare, pe câmpiile galbene, răscolite de brațele lor și udate de sudoarea lor, prin satele sărace, stoarse de vlagă. Unde era munca, erau numai ei. Pe urmă veneau gările mari, anticamerele orașelor, și țăranii nu se mai zăreau. În schimb, apăreau surtucari grăbiți, gălăgioși, nerăbdători, vorbind poruncitor numai în grai străin.

„Noi muncim ca să benchetuiască ei! se gândea Titu înecat de o revoltă din ce în ce mai mare. Asta-i ilustrația nedreptății și oropsirii noastre!”

În Armadia străinii de-abia se observau în mulțimea mare românească. Dar orașele acestea parcă-i luau un văl de pe ochi, ca și odinioară în Gargalău cocioabele de pe la margini. I se păreau niște cuiburi uriașe de trântori dușmani care înghit, veșnic nesăturați, rodul muncii milioanelor de robi dimprejur.

La Cluj schimbă trenul. De-abia izbuti să se cațăre într-un vagon ticsit de oameni, să-și așeze geamantanul pe coridor. Atâta vorbă ungurească îi înnegrea sufletul. Se simțea parcă s-ar fi oprit deodată într-o mocirlă.

„O, ce bine-i că plec... Cel puțin nu voi fi nevoit să văd și să aud mereu lucrurile acestea revoltătoare!...” În aceeași vreme însă îi era rușine că fuge din luptă. Își zicea că cinstit ar fi să stea în vârtejul ciocnirii, iar nu să lase pe miile celea de umili în ghearele hrăpărețe, fără apărare și fără nădejde... Dar îndată ce se uita împrejur, curajul îi pierea și înțelegea că războiul acesta nesfârșit cere voinici vânjoși, dârzi, neîmpăcați, care luptă fără a-și da seama și fără încetare. Țăranii din Lușca... cei ce suferă bătăi, umilințe, temnițe, și nu se înmoaie...

Se înnopta. Trenul gonea uruind. Nouri de scântei se împrăștiau în răstimpuri peste ogoarele negre, licărind în văzduh ca o ploaie de stele căzătoare... Titu, pierdut în gânduri, privea în întuneric, rezemat cu fruntea de cerceveaua ferestrei deschise. Curentul amestecat cu fum îi vâlvoia părul... În vagon oamenii se liniștiseră. Rămăsese singur în coridor cu câteva cufere. Îl cuprinse foamea și-și aduse aminte c-ar fi trebuit să mănânce la Cluj, dar l-a zăpăcit vălmășagul de lume și de zgomot. Scoase din geamantan merindea ce i-o pusese acasă. Pe când se lupta cu un picior de găină friptă, conductorul, care isprăvise controlul biletelor, veni să se mai odihnească puțin și, văzându-l mâncând, îi zise „poftă bună” pe ungurește. Titu însă răspunse ursuz:

— Nu știu ungurește!... Atunci conductorul se uită împrejur și, nemaifiind nimeni, murmură:

— Și io-s român, domnule!

Titu se însenină deodată. Îi oferi o bucată de friptură, zicând întruna:

— Ești român... ești român... poftim... ești român!... Și conductorul îi povesti că se cheamă Ștefan Popa, dar că și-a schimbat numele în Pap Istvan, fiindcă așa i-au cerut când l-au pus în serviciu, că e însurat cu o unguroaică și are opt copii, că joacă și el cum cântă cei mari, altfel ar rămâne pe drumuri.

„Adică acela care vrea să iasă din robia de la țară, trebuie să-și robească sufletul la oraș, să devie la rândul lui o primejdie pentru robii care l-au născut!” se gândi Titu când rămase iar singur. Cel ce se depărtează de satul lui trebuie să cadă în mrejele lor...

Adormi pe geamantan, istovit mai mult de gânduri decât de oboseală... Îl deșteptă un junghi în spinare. Soarele tocmai strălucea întristat. Și trenul huruia mereu, mereu...

Pe peronul gării din Sibiu aștepta un grup de domni cu brățare tricolore, care se împrăștiară la ușile vagoanelor: erau organizatorii însărcinați cu primirea oaspeților din toate ținuturile românești... Titu sări jos și se cruci văzând câtă lume care vorbește românește cobora din trenul în care dânsul se simțise atât de străin. Și totuși în tren nu vorbiseră românește! De ce n-o fi vorbit nimeni în tren românește?... Acuma toți se îmbrățișau, se chemau, încât Titu se sfia că el, în mijlocul atâtor români, nu cunoaște pe nimeni. Vru să se apropie de un organizator, când deodată auzi un glas tare:

— Herdelea Titu!... Herdelea!... Se uită nedumerit și văzu pe cel care-i striga numele: un domn bine făcut, roșu la obraz, cu ochelari de aur, ras de mustăți.

— Aici! strigă Titu puțin răgușit de mirare. Eu sunt Titu Herdelea!

Domnul se repezi la dânsul foarte prietenos, întinzându-i amândouă mâinile.

— Bine că te găsii, domnule!... Nu mă cunoști... Pintea... Doctor Virgil Pintea!... Mi-a scris fratele meu că vii la Astra, dar nu mi-a scris când sosești. Ei bine, ca să nu te scap, de două zile pândesc toate trenurile, țipând ca un nebun: Titu Herdelea... În sfârșit, bine c-ai venit!

— Aa, fratele lui George? murmură Titu. Da, vezi, le scrisesem, dar nu m-am gândit că o să te înștiințeze. Nu-ți închipui ce bine-mi pare că...

— Da, fratele lui George... Suntem atâția frați că nu există colț de pământ românesc, unde să nu fie rătăcit unul-doi. Aici, de pildă, suntem chiar doi...

— Doi? — Doi, dragă. De astă-primăvară. E și Liviu, căpitanul. Militar teribil, de la statul-major. Mâine-poimâine îl vedem general... Da-i ciufut rău. Nu știu cui seamănă. Ne face neamul de râs. Nici nu s-arată printre noi. Veșnic numai cu militarii lui, cu nasul în cărți și hărți... Am să te duc totuși să-l cunoști. Dar să-l iei cum este...

Virgil Pintea era bun de gură și vesel și vioi ca un copil. Toată lumea din Sibiu îl cunoștea și-l iubea, fiind un medic priceput și dezinteresat și un român inimos. Găzdui pe Titu la dânsul. Avea un apartament plăcut, într-un cartier frumos. Dădu musafirului dormitorul, rămânând ca el să se culce în birou pe un divan.

După ce Titu se primeni, ieși împreună cu Pintea, care îl prezentă, la cafenea, tuturor, ca pe un poet plin de făgăduințe și reprezentant al Tribunei Bistriței. Îl primiră cu obișnuita simpatie ocazională. Unii își aduseră aminte de niște versuri ale lui Titu din Familia. Mai ales însă Barbu Luca, un tânăr slăbuț și mititel, el însuși poet și redactor la un ziar din Sibiu, se împrieteni cu Titu și se oferi să-i fie călăuză credincioasă și nepărtinitoare.

Mai târziu Titu legă cunoștință și cu căpitanul Pintea, care stătea într-o odaie simplă și aproape sărăcăcioasă, pe lângă comandamentul corpului de armată unde avea serviciu. Îl găsiră între hărți, săbii, tunici și cizme, în pijama scurtă, la birou, cu un teanc de acte în față, pe care le închise cu cheia în sertar, fiind secrete militare. Liviu Pintea era un om înalt, cu fruntea lată, cu părul rar, ochii albaștri-oțel și pielea bronzată.

— Îți aduc pe cumnatul nostru, zise Virgil, intrând. Te previn însă că Titu e poet român și deci să nu-i bați capul cu ideile tale renegate, să-l silești să se supere!

Căpitanul zâmbi și strânse englezește mâna lui Titu, zicând politicos:

— Dacă-i poet, înseamnă numaidecât că-i și iredentist!... De altfel să nu iei în seamă clevetirile fratelui meu... Sunt român și eu, dar mai-nainte de a fi român, sunt ofițer și servitor al maiestății sale împăratului. Ca atare, firește, nu pot admite năzuințele celor de teapa dumnealui, care trag mereu cu ochiul către București și spre România. În mintea mea așa ceva nu se cheamă politică națională, ci trădare de țară...

Vorbea foarte liniștit, având în voce energia omului care, după frământări grele, și-a stabilit o linie de conduită în viață și o apără cu o convingere rece, hotărâtă. Titu îl asculta uimit. El încă nu întâlnise până azi un adversar cumpătat, cu argumente sigure, care nu se speria de fraze. Se simți îndată într-o inferioritate supărătoare. Obișnuit să răspundă la contraziceri cu vorbe pe care, deși izvorau dintr-un sentiment înverșunat, nu le putea strânge într-o ordine de bătaie logică — nu îndrăzni multă vreme nici să deschidă gura. Din norocire Virgil cunoștea prea bine ideile fratelui său și le răsturna cu ușurință, doborându-i și acum dovezile cele mai grele prin câte o glumă aruncată ca o piedică grotească între picioarele unui luptător netemut.

Stătură împreună vreun ceas. La sfârșit și Titu se întremă și puse căpitanului întrebarea:

— Dumneata adică nu dorești unirea noastră a tuturor? — O, asta deocamdată e utopie! — Ce înseamnă la dumneata „deocamdată”? — Ei, câteva secole să zicem... În orice caz cât timp puterea noastră militară e vie și viguroasă, zvârcolirile iredentiste rămân simple visuri utopiste.

— Dar dacă ar veni un război? — Războiul n-ar putea realiza visurile dumneavoastră. Se știe doar că România e aliata noastră. Deci...

— Alianțele însă nu sunt eterne! — Vrei să zici că România s-ar putea întoarce împotriva noastră? zâmbi căpitanul. Greșită socoteală. Foarte greșită. Pe care România nici nu va face-o niciodată, căci toate interesele ei o silesc să fie alături de noi. O silesc! Accentuez special: o silesc!

— Dar dacă totuși n-ar fi cum crezi? Ce-ai face atunci dumneata?

— Curioasă întrebare! zise Liviu devenind grav. Mi-aș face, evident, datoria. Se mai poate discuta aceasta? Dar nici prin gând nu mi-ar trece vreodată să șovăiesc măcar o clipă în fața unui dușman al împăratului, oricine ar fi dușmanul!