Toată firea se îmbrăcase în haine de sărbătoare parcă înadins pentru a prăznui biruința lui. O primăvară frumoasă ca totdeauna se statorea pe hotare. Copacii înmuguriți, verdeața ce răsărea zi cu zi mai vie, ca un veșmânt fermecat coborât să acopere goliciunea neagră și gălbuie a pământului bătrân, pădurile care se încoronau cu frunzișuri noi, mirosul aspru, îmbătător și înviorător de glie, plutind mereu în văzduh ca respirația sănătoasă a unui uriaș deșteptat dintr-un somn greu — toate împrăștiau vioiciune în suflete, tinerețe nouă și nouă poftă de viață. Dimineața plugurile scârțâiau trecând pe uliță, urcând coastele năclăite și apoi brăzdau ziua întreagă ogoarele bătute de rugina iernii. Pe-alocuri vitele se căzneau să pască întâile firicele de iarbă și, mâncându-le, le curgeau balele de plăcere...

Ion ieșea deseori în hotar să-și desfete sufletul în priveliștea pământurilor lui. I se umflau nările sorbind aburii primăverii și privea brazdele lucitoare cu dragoste pătimașă, mormăind mândru de mulțumire:

— Acum avem și noi pământ, slavă Domnului, numai sănătos să fiu să-l muncesc!

Nu se grăbea însă cu aratul și semănatul de primăvară... Își făcuse socoteala că nu va putea lucra singur atâtea locuri, ci va trebui să tocmească ajutoare, iar oamenii sunt mai ieftini pe la sfârșitul muncilor. Fiindcă mai avea răgaz o săptămână, două, se gândi să isprăvească mai întâi cu socrul său, să facă hârtiile de întabulare pe numele lui, cum se învoiseră... Îi spuse și Anei că sâmbătă seara vor merge împreună la Vasile Baciu ca să ia înțelegere pentru duminică. Femeia aproba mai dinainte tot ce zicea el. Nu pricepea dânsa planurile lui și nici nu căuta să le priceapă. Era mulțumită că poate trăi lângă omul iubit și numai nălucirea îmbrățișării cu Florica, la nuntă, o rodea în fundul inimii, fără însă a îndrăzni să-și mărturisească temerea.

Văzând-o plecată și supusă, Ion se mira cum poate fi așa și-i era parcă mai urâtă ca înainte. Noaptea, în pat, simțea o răceală alături de ea, iar șoaptele ei drăgăstoase îl supărau ca și respirația ei obosită de femeie însărcinată. O răbda totuși și nici n-o bruftuluia, dându-și seama că numai printr-însa s-a ridicat din sărăcie. În inimă îi răsărea însă deseori Florica, înnebunindu-i sângele...

Joi se duseră cu toții la bâlci în Armadia să cumpere juncanul, iar vineri horobăi pe-acasă, mai mult ca să piardă vremea.

Vasile Baciu îi primi nepăsător, știind bine de ce vine Ion. Îl lăsă să vorbească și numai când Ion pomeni de intabulare, sări fript, se înfurie, scuipă și apoi strigă:

— Cum, ginere, apoi tu vrei înadins să mă lași pe mine pe drumuri?

— Pe care drumuri, socrule? Nu ne-am tocmit așa? întrebă Ion cu ochii cât pumnul, simțind deodată ca o izbitură drept în frunte.

— Ne-am tocmit, vezi bine, dacă mi-ai pus mâna-n beregată. Dar tu nu te gândești că nu-i drept? Apoi dacă ți-oi da eu ție și pământurile și casele amândouă, mie ce-mi mai rămâne și din ce să trăiesc? Ori ai poftă să mă vezi intrând slugă la bătrânețe?

— Ba să stai la noi fără muncă și caznă, să-ți mai odihnești ciolanele, că te-ai trudit destul, bâlbâi ginerele înăbușit. C-așa ne-a și fost vorba...

— Adică să-ți fiu eu slugă ție? Ai? răcni iar Baciu sculându-se cu o privire vicleană și batjocoritoare.

— De ce slugă? — Măi Ioane, eu știu una și bună, că ce-i în mână nu-i minciună! făcu Vasile Baciu apăsat. Nu zic că nu-ți dau. Îți dau, după moartea mea. Atunci o să faceți voi ce știți. Că nici în groapă nu mi-oi duce averea și nici altora n-oi lăsă-o... Cât trăiesc însă nu scriu nimic pe numele vostru! Așa!...

— Nimic, nimic? șopti Ion spăimântat. — Nimic, băiete. Ori tu n-auzi bine?... Dar, ca să nu zici că-mi hrănești tu fata ori că ți-am dat-o goală pușcă, măcar că nu ți-am dat-o eu, ci ai luat-o cu vicleșug, te las să-ți alegi cinci locuri care-ți plac, și să bagi plugul în ele chiar mâine dacă vrei. Luați-le, munciți-le, sunt ale voastre. De scris însă nu le scriu. Lasă să rămână pe numele meu, că nu cer de mâncare. Eu unul n-am să vă scot din folosința lor, cum te-ai fălit tu că ai să mă scoți pe mine... Alege-le! Cinci!... Am trei holde cu grâu de toamnă. Poți să le alegi semănate gata. Nu mă supăr. Ori altele... Cum îți place ție... Cinci! Să nu zică nimeni că fata lui Vasile Baciu s-a măritat ca o țigancă...

— Dacă ți-i așa vorba, socrule, bine... Să vedem ce-or mai zice și alții, răspunse acum Ion mai liniștit și cu amenințare în glas.

— Să vedem, cum nu... Dar să vedem ce-ar zice oamenii de mine, dacă mi-aș lăsa eu bătrânețele pe mâna ta!... Ș-apoi cine mă poate sili să-ți dau, dacă nu vreau, ori să mă scoată din averea mea?... Hehe, Ionică! Credeai c-ai să mă învârtești tu pe mine! Nu te-ai găsit, copile, hehe!

— Bine, socrule, bine!... Noroc bun! zise Ion strângând din umeri prostit.

— Noroc, noroc, ginere!... Și rămânem așa: cinci, auzi? strigă Baciu batjocoritor. Mi-a venit și mie rândul, că tu m-ai frecat destul...

Ion ieși, urmat de Ana, care nu rostise nici o vorba și pe care nici n-o luaseră în seamă potrivnicii. Bărbatul pășea greu, tăcut, încât femeia nu îndrăznea să se apropie.

Roza Lang lăsase o dâră de tristețe în sufletul lui Titu. Încerca s-o ascundă sau s-o înăbușe, dar simțea că totuși se întinde mereu, stăruitor, ca apa în pământul nisipos. Nu se dumerea cum a putut o iubire atât de furtunoasă să sfârșească atât de neașteptat și de urât. „Aventura” aceasta, cum îi zicea dânsul cu mândria tânărului care începe să aibă un trecut, parcă-i rupsese un văl de pe ochi. Un crâmpei de realitate crudă pătrundea în inima lui plină de închipuiri trandafirii. Îl cuprinse încetul cu încetul un dezgust de viață, ca și când nu i-ar mai putea suporta povara. Lumea i se părea lipsită de farmec. În minte îi încolțea din ce în ce mai des întrebarea: „Ce sunt eu?... De ce trăiesc?”

Și drept răspuns i se ivea în față o pânză nemărginită, înțesată de semne de întrebare ce nu găseau în sufletul lui decât un gol chinuitor.

Își dădea seama că trebuie să aibă o țintă hotărâtă în viață și se îngrozea neputând descoperi nici un sprijin în jurul lui. Se uita în urmă și nu vedea nimic, iar înaintea lui se înfățișa același nimic rece și înfiorător. „Așa să mi se depene oare toată viața?... Atunci ce rost mai am în lume?” își zicea deznădăjduit, seara mai ales, în patul din salon, unde se mutase el de când s-a măritat Laura, fiindcă Ghighi se temea să doarmă singură.

Toate zilele hoinărea prin Jidovița și prin Armadia, crezând să-și alunge din suflet neliniștea. Dar întrebările îl însoțeau pretutindeni, tot mai nesăturate. În fața lor i se păreau copilării și versurile lui, și pozele de poet, și iubirea lui ucisă de gelozie, și înflăcărarea lui națională... Peste acestea se ridicau mereu zbuciumările: „Unde merg? Unde vreau s-ajung și de unde vin?”

Ca să poată răspunde se gândi să citească, să învețe și să afle din cărți ce nu găsea singur. „În mintea mea e un haos... Numai haosul aruncă la suprafață întrebări dureroase...”

Câteva săptămâni se cufundă în cărți. Tatăl său avea, din vremurile de demult, o bibliotecă foarte mică, în care se rătăciseră câteva volume de știință, de teologie, de pedagogie. Titu se repezi la ele, cu atât mai multă lăcomie cu cât până acuma le ocolise. Mai adună și de prin Armadia, de pe la prieteni, ce se nimeri... Le sorbi grăbit, ca și când ar fi căutat leacul unei boli necunoscute, dar simți curând că haosul, în loc să se limpezească, creștea mai mare. În mijlocul frământărilor singura rază de mângâiere îi era credința că el este cel dintâi om chinuit de asemenea gânduri.

În cele din urmă însă o oboseală stranie îl luă în stăpânire. În inimă nu-i mai rămăsese decât o nemărginită părere de rău: „De ce nu-i aici Roza, indiferent dacă ar fi s-o împart cu practicantul de la Stoessel?”

Apoi parcă și creierii i se opriră în loc, copleșiți de o apă străvezie din care țâșneau răspunsuri ca niște flăcări mici, izbăvitoare: „Adică ce-mi pasă mie de unde vin și ce-o fi mâine? E nerozie să te perpelești cu întrebări fără sfârșit... Unde te duce viața, acolo trebuie să mergi, și ce-ți poruncește ea trebuie să faci! Numai nebunii umblă să-i stăvilească mersul, s-o abată din calea ei, să se împotrivească voinței celei mari care e una și milioane de milioane, care e oarbă și totuși urmărește o țintă sigură, necunoscută de infima pricepere omenească... Voința cea mare sunt eu, precum e și vaca lui Ion sau câinele nostru, ori viermele ce se așază singur sub talpa mea ca să-l strivesc, sau chiar bolovanul pe care-l izbești cu piciorul, precum tot ce este și cerul, și ceea ce este dincolo de cer și de stele, și dincolo de acest dincolo, mereu până-n nesfârșitul nesfârșitului... Atunci? Viața singură știe ce vrea, sau poate pentru că nu știe nici ea mi se pare că știe... Unde merge ea e bine, căci merge tot înainte, peste prăpăstii, peste munți, mereu înainte. Cine cade din carul vieții e pierdut... Înainte! Înainte! Înainte!”

Se bucură, parc-ar fi găsit piatra filozofală. Zâmbi de întristările lui zbuciumate. Acuma le înțelese obârșia. „Atâta neliniște pentru că Roza Lang a plecat și mai ales pentru că, în lipsa mea, s-a consolat cu cine a putut!... Și din pricina asta credeam că mi-am zdruncinat rostul vieții!”

În aceeași noapte scrise o poezie care i se păru cea mai frumoasă din tot ce-a făcut până atunci. O dragoste nouă de viață îi împodobea sufletul. Nu se mai plictisea prin Armadia. Îl interesau și-i plăceau toate, parcă s-ar fi sculat după o boală grea.

Schimba priviri amoroase cu „gâștele” de odinioară. Vorbea iar cu entuziasm de românii oropsiți, de planurile lui mărețe... Îndeosebi spunea deseori, cu superioritate, ca o sentință fără apel:

— Dacă n-ar fi necunoscutul în lume, viața omului n-ar mai avea nici un farmec!

De altfel, în vremea aceasta, în Armadia se întâmplase un eveniment extraordinar: murise Ion Ciocan, deputatul circumscripției. Ciocan fusese mulți ani directorul liceului românesc, cochetase cu ungurii, le făcuse concesii introducând, mai ales pe ușa din dos, limba ungurească în program, iar în schimb cârmuirea îl răsplătise cu un mandat de deputat. Se alegea totdeauna sub firma independentă, dar era dintre independenții care sunt cei mai vajnici sprijinitori ai tuturor guvernelor. Independența i-a mai câștigat pe urmă catedra de literatura română la Universitatea din Budapesta și i-a păstrat reprezentanța Armadiei în Parlament până a închis ochii.

Fusese om tăcut, ursuz și deci nu tulburase multă apă în Capitală. Răutăcioșii povesteau cu mare lux de amănunte cum, în cincisprezece ani, Ciocan o singură dată a căscat gura, când, rămânând deschise două uși, ar fi strigat nervos: „Ușa, domnilor, că trage îngrozitor aici!” pentru care improvizație oratorică toată Camera l-ar fi aplaudat frenetic. Prin testament întreaga avere și-a împărțit-o între liceul din Armadia și Astra din Sibiu, căci soția îi murise de câțiva ani, iar alte rude nu avusese, afară de doi frați țărani, morți și ei mai demult.

Pe scaunul lui Ciocan se încingea o luptă crâncenă între doi candidați: Victor Grofșoru, avocat foarte căutat din Armadia, susținut de toată românimea, și bancherul Bela Beck, șvab ungurizat din Budapesta, care se auzise că vrea să cheltuiască chiar o sută de mii de coroane și, fiind guvernamental, mai avea la dispoziție, cu o discreție eficace, concursul autorităților mari și mici.

În Armadia fierberea creștea zi cu zi. La berăria Rahova discuțiile și pronosticurile nu se mai sfârșeau. Grofșoru desfășura o activitate strașnică, secondat firește de toți intelectualii, care-și luaseră însărcinarea de agenți electorali. Izbânda ar fi fost asigurată dacă s-ar fi putut rupe voturile evreilor din Jidovița, presupunând că preoții și învățătorii își vor face cu toții datoria.

Titu, vindecat, se avântă cu trup și suflet în vălmășagul luptei. De dimineață până seara era în Armadia, agitându-se, discutând mereu, îmbujorat de entuziasm. Care nu-i fu însă mândria și mirarea când, într-o zi, la berărie, Victor Grofșoru veni glonț la dânsul, cu mâna întinsă:

— Poete, dragule, vreau să-ți cer un serviciu!... Pentru dumneata e nimic, pentru cauza noastră e colosal!

Fiindcă berăria era plină de lume ce-l privea ca pe un erou, Titu se simți în culmea fericirii și strigă înflăcărat:

— Domnule deputat, cere-mi orice! Pentru cauză îmi dau bucuros și viața!

— Bravo! Uite omul! zise candidatul, cuprinzându-l prietenește de mijloc. Dar ceea ce vreau nu-ți pot spune aici... Trebuie să vii pe la mine, să-mi faci onoarea și plăcerea!... Deci spune-mi repede: când? Nu-ți închipuiești cât îmi sunt de împărțite toate minutele!

— Imediat... sau după-prânz... E bine? făcu Titu, deodată grav, văzându-se parcă inițiat în secretele zeilor.

— Perfect! Atunci azi după-prânz, dragă poete! Grofșoru, ca toți care-l sprijineau, era convins că, îndată ce va ajunge el în parlamentul de pe malurile Dunării, poporul românesc va fi liber și scăpat de orice griji.

— Dacă mă aleg eu, vom putea respira toți, vom avea aer românesc! spusese dânsul din capul locului, încât fraza aceasta devenise lozinca lui electorală.

Titu se înființă exact la întâlnire și ascultă introducerea avocatului cu ochii lucitori de admirație, aruncând numai din când în când câte o aprobare întovărășită de: „domnule deputat”, care pe candidat îl măgulea.

— Ne lipsesc ovreii din Jidovița, poete! Fără de ei suntem pierduți! sfârși Grofșoru, oftând cu o figură întrebătoare și întristată brusc.

Tânărul nu vru să audă de asemenea oportunism. Succesul trebuie să fie curat românesc, nepătat de nici un ajutor străin:

— Vom goli satele de oameni și-i vom aduce pe toți la urnă, să dovedim lumii întregi voința noastră, porunca noastră!

— Da, da, dar în satele noastre sunt puțini cu drept de vot, pe când ovreii sunt toți alegători! observă avocatul care, chiar în vârtejul visurilor naționale, nu uita realitatea.

Apoi își completă gândul:

— Pentru a ne asigura voturile din Jidovița, e nevoie de concursul lui Herdelea, care e iubit de toți ovreii. Dacă Herdelea ar vrea să facă puțină propagandă ovreiască, ar fi imposibil să nu izbutim!