— Oamenii de omenie trebuie să se învoiască! vorbi preotul frecându-și mâinile. Să căutăm și noi, cu toții dimpreună, o învoială omenească! Așa-i bine și așa-i frumos!

Ion, liniștit, ridică glasul: — Eu nu-s nici câine, nici fără suflet, domnule părinte... Nu-s, martor mi-e Dumnezeu! În casă îl las să șadă cât o trăi, măcar că-i a mea după lege și poate mi-ar face trebuință. Dar îl las că-s om și nu strâng pe nimeni de gât... Trei locuri a vrut, trei le-a arat, le-a semănat, le-a cules. Puteam să i le iau că-s ale mele. Nevoie de ele n-are că bucatele în loc să le mănânce, le vinde și le bea... Dar zic, lasă-l să aibă și să bea, c-a muncit destul și supărări l-au ars destule... Apoi amu, vedeți și dumneavoastră, oameni buni, dacă-l las eu să trăiască, dumnealui nu vrea să mă lase pe mine să trăiesc!

Vasile Baciu, aprins ca omul fără dreptatea legii, sări cu răspunsul:

— Adică cu ce drept să-mi iei tu averea mea? Cum să-ți rămâie ție pământurile mele!... Că fata mi-ai omorât-o, copilul ți l-ai omorât!... Cu ce drept?

Vinele i se umflau pe tâmple ca niște râme. Dar vremea trecea, vorbele cădeau și învoiala nu se apropia. Atunci Belciug găsi clipa binevenită să intervie. Își drese glasul și rosti grav, ca la predică:

— Oameni buni și drept-credincioși, dreptatea-i veșnic cu două tăișuri, ca paloșul în mâna ostașului viteaz... Dreptate are Ion, căci legile lumii spun că averea copilului se cuvine părintelui care l-a zămislit și l-a crescut. Dreptate are și Vasile, căci după moartea fetei lui și a copilului ei, cuveni-s-ar ca moșia să se întoarcă la cel care a agonisit-o... Acuma mie, paznicul sufletesc al vostru, dragi îmi sunteți amândoi deopotrivă și dornic aș fi să dobândiți deopotrivă fericirea pe pământ ca și în ceruri, dimpreună cu fețele luminate cu care ne-am silit, cât am putut, să vă împăcăm cum e mai bine. Dârzi și neînduplecați sunteți însă ca două săbii ce nu încap într-o teacă. De aceea iată ce-am socotit eu ascultându-vă: stăpâniți amândoi ce cuprindeți în ziua de azi, tu, Vasile, casa și locurile pe care ți le lasă, iar tu, Ioane, averea care ți-a hărăzit-o mila cerească. Dar iarăși socot că drept n-ar fi să ajungă moșia în mâini străine. Viața omului e ca floarea câmpului. Azi e, mâine nu-i... Poate că azi-mâine, Ioane, ai să te însori, să ai copii, dar poate, Doamne ferește, să și închizi ochii când ai crede că ești mai voinic... Apoi, așa, n-ar fi păcat de Dumnezeu să rămână averea ta cui nici nu te-ai aștepta?... Ș-atunci aș crede c-ar fi înțelept și frumos să vă legătuiți amândoi să lăsați ce stăpâniți sfintei biserici în cazul când, Doamne păzește, v-ați prăpădi fără moștenitori direcți, adică fără copii... Făcând astfel, întăriți puterea Domnului pe pământ ca și Domnul să vă primească sufletele în vecii vecilor!

Preotul tăcu brusc, coborând ochii în jos, așteptând parcă efectul cuvântării sale asupra celor de față. Apoi când înțelese că toți sunt de părerea lui, se retrase în odăița de culcare, lăsându-i să convingă și pe cei doi pricinași. După multă vorbărie fruntașii izbutiră să-i facă să-și dea mâna... Belciug reveni atunci cu o declarație scrisă. Văzând hârtia, Ion mai șovăi o clipă, dar totuși iscăli, gândindu-se că asta-i un moft fără valoare, deoarece dânsul are să se însoare curând și să facă copii care să-l moștenească. Vasile se bucură că, dacă nu se întoarce la dânsul, moșia barem nu se va risipi nici printre neamurile Glanetașului.

— Așa! zise preotul împăturind frumos actul. De pe amvon am să dau de știre satului întreg hotărârea voastră creștinească... Dumnezeu să vă binecuvânteze!

Vasile Baciu pe urmă se opri la cârciumă, se îmbătă și se bătu cu straja Cosma Ciocănaș. Ion însă se duse la George, să-i povestească ce-a făcut. Și pe urmă se gândi numai la viitoarea lui nevastă.

Titu socotea să treacă granița cu trei sute de coroane. Suma aceasta o avea, dar îi mai trebuia și ceva mărunțiș care să-i ajungă până la trecere. Până ce nu cunoscuse rudele din România, se înfuriase gândindu-se că pornește în lume cu trei sute de coroane; acuma mergea la sigur, ca și când ar fi plecat din Pripas în Lușca, ori în Măgura... Mărunțișul însă îl încurca, fiindcă oricum se silea, nu sporea, și-i amenința rotunjimea celor trei sutare.

Salvarea îi veni sub forma unei idei, citind într-un ziar că „Asociația pentru cultura și literatura poporului român” va ține adunarea generală la Sibiu în luna septembrie... Deoarece, pe când citea, văzu pe masă Tribuna Bistriței, un ziar săptămânal local, se gândi deodată: ce-ar fi să se ducă dânsul ca reprezentant al ziarului la serbările Astrei? Ar fi mai întâi că ar face economii de cheltuieli, și al doilea că ar cunoaște dintr-o dată toată „inteligența” românească din Ardeal, înainte de a-l părăsi, cine știe pentru câtă vreme... Tribuna Bistriței de altfel îi reprodusese poezii din Familia, cu osanalele cuvenite despre „distinsul poet al Văii Someșului”... Se așeză îndată și scrise câteva rânduri bine simțite directorului gazetei, un avocat fără clientelă și mare naționalist, cerându-i un bilet de legitimație și banii de cheltuială trebuincioși. Răspunsul directorului sosi peste trei zile, aducându-i biletul de legitimație, dar și vestea tristă că ziarul de-abia-și târăște viața de la o săptămână la alta și că prin urmare „distinsul poet” ar face o faptă nobilă românească reprezentându-l, dacă se poate, pe propria-i chel tuială... Între timp, Titu, închipuindu-și cum va fi înconjurat și răsfățat dânsul la Sibiu, ca omul care e glasul unui întreg ținut de români, se însuflețise atât de mult de ideea de a reprezenta Tribuna Bistriței, încât nici nu se mai sinchisi că nu a primit bani și că deci socotelile lui rămâneau tot încurcate cu mărunțișul.

Cu o săptămână înainte de plecare veni acasă spre a se pregăti în tihnă și a-și lua rămas bun de la toți cunoscuții, căci omul știe când pornește, dar numai Dumnezeu știe când se întoarce. Căldăraru, la despărțire, l-a îmbrățișat și n-a uitat să-i spuie că tot mai e timp să se răzgândească, și Titu i-a mulțumit zâmbind pentru povață.

În Armadia toată lumea știa că Titu vrea să plece în România și toți se mirau de îndrăzneala lui. Când se află însă că va lua parte și la serbările Astrei, la care singur profesorul Spătaru a putut merge odată, demult, și mai ales că se ducea ca reprezentant al Tribunei, mulți îl invidiară și-l felicitară.

Doamna Herdelea plângea spălându-i și călcându-i rufele, iar Ghighi îi făcea în fiecare zi geamantanul spre a-l desface a doua zi, ca să-l facă mai bine și mai frumos, să nu râdă de el frații din România. Seara, Herdelea tatăl și fiul se sfătuiau serios. Deoarece Titu, având încă încurcături cu recrutarea, nu putea obține pașaport pentru străinătate, Herdelea îi explică cum să-și facă rost la Sibiu de un simplu bilet de trecere; odată ajuns dincolo nu-i mai trebuie nici un pașaport... Între altele însă bătrânul îi mărturisi că a și expediat cererea de pensie, iar Titu îl aprobă din toată inima, ba se însărcină să comunice știrea și doamnei Herdelea; o făcu într-adevăr cu atâta iscusință că dăscălița mulțumi lui Dumnezeu că în sfârșit Zaharia a ascultat povețele ei înțelepte. Drept recunoștință că l-a scăpat astfel dintr-un impas greu, Herdelea duse a doua seară pe Titu la berăria Rahova, ca să se întâlnească acolo cu toți domnii din Armadia și să-și ia adio cum se cuvine.

La berăria Rahova se improviză o adevărată serbare, cu chef și cu lacrimi. Întrebările, urările, felicitările zbârnâiau în urechile tânărului îndrăzneț. Herdelea îi ceru biletul de la gazetă, să-l arate tuturor și mai ales lui Ghiță Pop, copistul de la judecătorie, care nu voia să creadă că Titu este aievea reprezentantul Tribunei la adunarea Astrei. Profesorul Spătaru ținu și un discurs, culminând în fraza că Titu trebuie să fie „veriga de unire între frații de dincoace și de dincolo de Carpați”. La miezul nopții însuflețirea fu așa de mare încât toți cântară Deșteaptă-te, române. Solgăbirăul Chițu, fiind și el mișcat, închise ochii, nevrând să strice buna dispoziție a societății, mai ales că Titu nu trebuia să plece cu impresii urâte despre slujbașii Ungariei... Până la sfârșit se amețiră bine cu toții. Herdelea, de supărare, bău atâta că Titu abia îl duse acasă, unde dăscălița îl ocărî bine în gând, dar fără a deschide gura, spre a nu-și strica somnul.

Cu cât se apropia ziua, cu atât Titu era mai tulburat. Se simțea fericit și totuși glasul îi tremura. Niciodată casa părintească nu i se păruse mai caldă. I se strângea inima gândindu-se că de-acuma va trăi între oameni pe care nu i-a mai văzut, într-o lume necunoscută în care cine știe ce-l așteaptă?

Se duse pe la familiile prietene să le zică rămas bun. La Dragu găsi pe Lucreția împreună cu Oprea, azi soțul ei. Felicitându-l își aduse aminte de iubirea lui, versurile în care se chinuise să eternizeze ochii ei verzi. Acum iat-o așezată, cu viața croită drept, fără cotituri deosebite, ca a tuturor oamenilor cuminți... Pe când el se aruncă în valurile lumii, ca într-o mare fără margini...

În ajunul plecării, după-amiază, făcu o plimbare până-n Pripas, să mai vadă căsuța unde a copilărit și să se despartă de Belciug, care-i „cam acru și viclean, dar tot om de treabă”, cum îi spusese tatăl său, îndemnându-l să nu cumva să nu meargă pe la dânsul... Preotul îl sărută și-l blagoslovi cu lacrimi în ochi, făgăduindu-i că-l va cerceta negreșit la București, deoarece speră să meargă și el foarte curând, peste un an sau doi. Îl însoți apoi să-i arate biserica cea nouă, gata, bună de sfințit. Îl plimbă prin toate colțurile, se suiră împreună în turn, la ceas, și-i zise cu multă duioșie:

— Foarte rău îmi pare că nu ești aici la sfințirea care va fi peste vreo două săptămâni! Facem o sfințire minunată. Va veni și episcopul... O să fie o adevărată sărbătoare națională!

Titu îi promise că-i va trimite cărți poștale cu vederi din România și mai ales din București, „care trebuie să fie o minunăție”...

Belciug îl mai petrecu pe urmă până în dreptul cârciumii și-l mai îmbrățișă o dată ca un frate.

Casa lui Herdelea din Pripas era mereu goală și tristă. Titu o privi pe dinafară, amintindu-și fără să vrea crâmpeie din fericirea trăită aici și neprețuită la vremea ei. Urcând în pridvor, se pomeni cu Ion.

— Am auzit că vrei să pleci departe, domnișorule? — Mă duc și eu să-mi găsesc un rost în lume! răspunse Titu serios. Anii trec și omul trebuie să facă ceva în viață, altfel nu-i vrednic să trăiască... Nu-i așa?

— Așa-i, domnișorule, vezi bine că-i așa! zise Ion. Apoi să te ducă Dumnezeu sănătos și să-ți dăruiască noroc pe unde-i umbla, c-ai fost tare de omenie!

— Să trăiești și tu, Ioane! Ție de altminteri ți-a ajutat Dumnezeu și te-ai înstărit frumos... Păcat numai că n-ai avut parte de Ana și de copil...

— Apoi ce să facem? făcu țăranul rece. Așa a vrut Dumnezeu...

— Ei, ș-acuma, ce mai ai de gând, Ioane? Că doar n-ai să rămâi văduv toată viața, că doar ești tânăr...

— Așa-i, așa-i, vezi bine! mormăi Ion întunecându-se. Titu coborâse spre dânsul și se rezemă de stâlpul porții, cu pălăria pe ceafă. În asfințit soarele se mânia și împroșca cu raze aprinse. Umbra Măgurii Cocorilor se întindea peste sat până la picioarele crucii de la marginea drumului, pe care Hristos stătea neclintit ca un martor mut al tuturor tainelor. Ion se uită lung la domnișorul care i se părea că se schimbase mult de când nu l-a mai văzut. Voia să-i ceară o învățătură, ca și odinioară, și îi era frică să nu-l ocărască.

— M-am zbătut și m-am frământat să ies la liman, începu iar Ion după o tăcere apăsată. Și nu mi-a dat Dumnezeu nici o bucurie...

— Dar pământul? întrebă Titu privindu-l cercetător. — Pământul... de... pământul... Bun e pământul și drag mai ți-e când e al tău... Dar dacă n-ai pentru cine să-l muncești, parcă... zău așa...

— Trebuie să te însori, Ioane! — Așa-i, chiar așa-i, domnișorule, murmură țăranul cu ochii stinși. Dar decât să te însori cu oricine... Am pățit-o o dată, domnișorule...

Tăcu, așteptând parcă o întrebare sau o aprobare. Cum însă Titu nu zise nimic, urmă din ce în ce mai vioi:

— Amu dumitale pot să-ți spun, că mi-ești mai bun ca un părinte și m-ai învățat numai bine... Pot... Și nu știu cum să-ți spun, domnișorule? Că dumneata pleci departe și poate nici n-ai să mai auzi de mine și de necazurile noastre... O, Doamne... Mare-i lumea!... Când crede omul c-a nimerit mai bine, atunci ia seama că-i tot de unde a pornit... Uite-așa-i, domnișorule! Așa mă muncesc și mă căznesc, și nu știu ce să fac, cum să fac?

— Azi, când ai avere, ce-ți trebuie să te mai perpelești? Nici prea hapsân să nu fie omul, că lăcomia strică omenia. Pământ ai destul...

— Destul nu-i niciodată, domnișorule... Dar pe cine vreau eu să iau nu se poate. Și pe alta nu pot s-o iau...

— Pe cine vrei? — Pe Florica! zise Ion cu o lucire aspră în privire. — Care-i măritată cu George-a-Tomii? — Aia! — De, Ioane, se vede că Dumnezeu ți-a dat c-o mână moșia, și ți-a luat cu cealaltă mintea! vorbi Titu. Cât e satul de mare nu găsești tu decât pe nevasta lui George?

— Nu-mi trebuie alta, domnișorule! scrâșni Ion deodată furios și cu o hotărâre sălbatică în ochii sticlitori.

— Hm, făcu Titu aproape înfricoșat de glasul lui... De... Nu-ți trebuie...

— Dumneata ce mă înveți să fac? urmă Ion iară mai blând și rugător.

— Nimic... Să te astâmperi! — Dar dacă nu pot? — Atunci fă ce știi! — Nu știu nimic! bâlbâi Ion zvârcolindu-se între mânie și neputință.

— Nici eu... Dar atâta totuși pot să-ți spun: astâmpără-te! Pe Ion răspunsurile lui Titu îl umpleau de fiere. Destăinuia întâia oară frământarea lui cuiva și, în loc de încurajare, găsea împotrivire. Îl ustura inima că nu poate scăpa de nehotărâre. Și totuși patima lui crescuse atât de puternică, încât simțea bine că are să-l mistuie dacă nu va nimeri calea spre potolirea ei.

— Trebuie, domnișorule, trebuie! gemu dânsul stăpânindu-și focul.

Titu, spăimântat de îndârjirea ce i-o citea în față, tresări. Și repede îi dădu mâna zicându-i:

— Rămâi sănătos, Ionică!... Și astâmpără-te, ascultă-mă pe mine!...

Ion mormăi ceva și rămase în mijlocul drumului, uitându-se după el până coti la Râpile Dracului. Apoi scuipă cu scârbă, bâiguind:

— Lasă că știu eu ce-i de făcut... Titu petrecu seara la Grofșoru, împreună cu părinții și soră sa. Și a doua zi porni cu trăsura la Monor, de unde avea să ia trenul spre Sibiu.

Din clipa când Savista i-a deschis ochii, George parcă s-ar fi trezit dintr-un somn adânc. Acuma înțelegea de ce îi tot dă Ion târcoale, de ce-i cere sfaturi și-i vine mereu prin casă. Adică pentru Florica. Cu toate acestea și de atunci încolo l-a primit. Vorbea și râdea cu dânsul încât toată lumea ar fi jurat că sunt prietenii cei mai buni. Îl ura și râvnea să-l prindă, să se răfuiască. Îi era frică și lui de răfuiala dorită și totuși o căuta. Pleca liniștit de-acasă, căci Savista era o paznică neprețuită și-i raporta în fiecare seară fiece pas al nevestei...

Ion însuși simțise de mult vrăjmășia Savistei și deseori îi venea s-o sugrume, ca să-și deschidă drumul la Florica. Ura însă numai pe George, din ce în ce mai rău, fiindcă numai din pricina lui nu e slobodă femeia. Dacă n-ar fi luat-o el, poate că ea l-ar fi așteptat și azi n-ar mai trebui să se zbuciume și să nu știe cum să se apropie de dânsa.

Chiar în ziua când Titu plecă din Armadia Ion, aflând că George nu-i acasă, înspre amiază se repezi la Florica, nădăjduind să-i mai poată vorbi măcar o clipă între patru ochi. Savista, pe prispă, îl zări de departe și, nemaiputându-se târî la locul ei de pândă după grămada de coceni, se rezemă îndată de perete, închise ochii, deschise gura și începu să sforăie ușor, parcă ar dormi dusă. Ion intră în ogradă, o văzu și o strigă pe nume. Oloaga însă nu răspunse. Atunci Ion se apropie și-i zise iar, mai încet, cu inima tremurând de bucurie, vrând s-o încerce dacă doarme aievea:

— Savistă!... Oloaga însă sforăia nemișcată, deși vreo trei muște i se plimbau pe obrajii scofâlciți și asudați, pe gingiile alburii, pe dinții lungi și galbeni.