— Biserica este leagănul nostru, unde ne întoarcem când ne-a obosit viața, unde veșnic găsim mângâiere și înălțare, este scutul neamului nostru credincios și asuprit. Cine dăruiește bisericii, dăruiește poporului și cine dăruiește poporului, preaslăvește pe Dumnezeu. Câtă vreme biserica noastră va fi mare și statornică, toate vijeliile și urgiile lumii le vom înfrunta cu tărie...

Nici un ochi nu rămase însă uscat atunci când, prin gura preotului, Ion își luă rămas bun de la părinți, de la toți prietenii și cunoscuții. Iar când în sfârșit pomeni pe George care i-a curmat viața pământească, și-i zise „te iert, căci n-ai știut ce faci”, tot norodul izbucni într-un hohot de plâns și Zenobia, năucită de jale, se izbi cu capul de dunga coșciugului, încât de-abia o potoliră cei dimprejur.

Pe urmă Ion fu coborât în pământul care i-a fost prea drag, și oamenii au venit pe rând să-i arunce câte o mână de lut umed care răbufnea greu și trist pe scândurile odihnei de veci.

Glanetașu făcu pomeni bogate la care familia Herdelea, mai populară, trebui să ia parte și chiar să guste din toate mâncările „de sufletul lui Ion”. Preotul Belciug, bolnăvicios ca totdeauna, a venit doar spre a cinsti amintirea „mândrului creștin răposat”, dar n-a luat în gură nici măcar o picătură de rachiu îndulcit cu secărea.

După pomeni Belciug pofti acasă la dânsul pe Herdelea, împreună cu stimata doamnă și drăgălașa domnișoară, să se mai odihnească puțin înainte de-a pleca în Armadia care, oricum, e o plimbare zdravănă pentru niște „dame delicate”. Firește că familia primi invitația cu plăcere; doar doamna Herdelea, fiindcă nu uita așa de lesne uneltirile oamenilor răi, cam strângea din buze și răspundea cu monosilabe preotului, care-și înflorea cuvintele cu zâmbete bucuroase, parcă nici un nour n-ar fi întunecat vreodată prietenia dintre fruntașii Pripasului. Astfel îi veni ușor învățătorului să aducă vorba de locul cu pricina, iar răspunsul lui Belciug însenină deodată chiar și pe dăscăliță.

— Negreșit, frate Zaharie, zise popa frecându-și mâinile. Cum să nu ne iubim noi, românii, unul pe altul? Nu-i destul că ne mănâncă inspectorii afurisiți, să ne mai ciorovăim și noi pentru nimicuri? Facem, Zaharie, cum nu! Să știi că joia viitoare, când vin prin Armadia, trec pe la tine și mergem împreună să facem actele cum se cuvine între frați...

Când vorbeau însă mai în tihnă, se pomeniră cu Vasile Baciu, ciupit bine de la pomeni, reclamând preotului pământurile lui Ion, care i se cuvin lui acum după orice dreptate omenească. Belciug se supără:

— Ba să-ți fie rușine, măi omule, să mai umbli după avere, când văd că ai ajuns de râsul satului cu bețiile! Omul mai bea câteodată, nu zic, dar nu ca porcul, cum faci tu!... Folosința pământurilor, pe care ți le-a lăsat răposatul, fie iertat, am să ți-o las și eu, dacă-i fi om de treabă. Dar dacă n-ai să o slăbești cu cârciuma, apoi să știi că eu te scot și din casă, Vasile! Așa că, ori te faci om de omenie, ori de unde nu...

Vasile Baciu vru să-l întrerupă, ceea ce însă pe Belciug îl înfurie atât de rău, că îl luă de mână și-l scoase afară:

— Hait, hait... aici mie nu-mi trebuie bețivi nerușinați!... La cârciumă să fii obraznic, becisnicule!

Familia Herdelea îi împărtășea indignarea. — Ăsta-i cel mai ticălos din tot satul! zise doamna Herdelea, cea mai revoltată de îndrăzneala țăranului.

Câteva zile pe urmă în casa Herdelea numai de Ion și de Belciug se vorbea. Doamna Herdelea se înduioșa mai ales amintindu-și cu câtă sfințenie o asculta bietul Ion când cânta ea seara în pridvor, iar învățătorul nu mai era supărat de amărăciunea ce i-a pricinuit-o cu jalba răposatul, ba chiar spuse:

— Cine știe? Poate că ne-a fost spre bine, că de când ne-am mutat în Armadia parcă toate ne ies în plin!

Belciug devenise omul cel mai de treabă din lume. Dăscălița găsea că, orice s-ar zice, e un preot fără pereche, care nu umblă după blestemății, deși e încă destul de tânăr și văduv de atâția ani, și că pripăsenii nici nu merită asemenea popă, căci sunt criminali care se ucid unii pe alții ca sălbaticii. Iar când odată Ghighi, vorbind de dânsul, scăpă, fără să vrea, porecla „pămătuful”, care avusese atâta căutare până atunci, doamna Herdelea o dojeni că nu-i frumos să ocărască o fată cuminte pe un slujitor vrednic al lui Dumnezeu.

În același timp Herdelea aștepta vești de la Titu, care trebuia să fi sosit în România. Citise în Gazeta Transilvaniei, la Grofșoru, darea de seamă despre strălucitele serbări de la Sibiu și inima-i sărise din loc de bucurie văzând printre reprezentanții presei și pe Titu Herdelea („Tribuna Bistriței”). Umblă cu ziarul în buzunar două zile și-l arătă tuturor prietenilor, după ce avusese grija să sublinieze cu creion roșu numele fiului său. Totuși, fiindcă nu primise încă nici o știre de la el, îi era frică să nu fi pățit ceva la trecerea graniței.

— Doar l-o feri Dumnezeu de asemenea pacoste! zise dăscălița când află îngrijorarea soțului ei. Și apoi e dânsul isteț de ajuns...

— O, Titu e un băiat rar! De-ar fi și alții ca el...! murmură Ghighi oftând visătoare.

De altfel Ghighi, de o vreme încoace, era într-o stare sufletească ciudată. Aici îi venea să plângă, aici să râdă, fără nici un motiv aparent. Și deoarece mai târziu observă că mâhnirile ei sunt în strânsă legătură cu zilele când nu venea Zăgreanu să se consulte cu Herdelea asupra unor foarte însemnate și interminabile chestiuni pedagogice, fata se rușină că s-a îndrăgostit prea mult și începu să declare părinților ei tot mai deseori că nu-l poate suferi. Declarațiile acestea apoi fură punctul de plecare al unor controverse zgomotoase, mult asemănătoare celor ce au zguduit casa Herdelea în Pripas, pe timpul apariției lui George Pintea. Atâta doar că nici învățătorul și nici mai ales doamna Herdelea nu luau pe Ghighi în serios ca odinioară pe Laura... Deprecierea aceasta o enerva pe Ghighi și mai rău și o întărâta împotriva lui Zăgreanu, încât curând spuse că mai degrabă s-ar mărita cu un măturător de stradă decât cu dânsul. Degeaba îi reamintea Herdelea norocul Laurei. Dar unde scrie că și ea are să nimerească negreșit ca soră-sa? Cine poate să știe ce fel de caracter are Zăgreanu ? Sub masca lui de băiat model se poate prea bine să se ascundă un ipocrit, sau un bețiv, sau alt stricat. S-au mai văzut destule cazuri. Și barem de-ar fi din vreo familie de seamă, dar tatăl lui e un simplu cărăuș...

— Nu-s eu de nasul lui! striga Ghighi cu mândrie. Ș-apoi stați să vedem întâi când va fi numit undeva și pozna asta de Zăgreanu! Până atunci are să curgă apă multă pe Someș...

Singur argumentul cu numirea lui li se părea bătrânilor cumpănitor. Herdelea se mira că nu mai vine nici un răspuns la cererea lui de pensie și-i era chiar frică să nu se fi răzgândit inspectorul. De când se obișnuise cu gândul că e pensionar, era nerăbdător să-și aibă patalamaua la mână. Începutul anului școlar bătea la ușă și, dacă nu se rezolvă repede pensiona rea lui, înseamnă că iar să bată drumurile în fiecare zi până-n Pripas, în loc să-și vadă de slujba ce-o avea la Grofșoru și să-și încaseze în tihnă, lunar, pensioara cuvenită. Mereu întreba pe Zăgreanu ce mai știe, dar tânărul, mai îngrijorat, nu știa decât ceea ce-i făgăduise inspectorul: că locul din Pripas e al lui.

Deocamdată însă, fiindcă se apropia joia când Belciug avea să vie să sfârșească cu locul casei, soții Herdelea se sfătuiră și se învoiră să întabuleze averea lor din Pripas pe numele Ghighiței, pentru orice eventualitate. Nu-i amenința nici un sechestru sau vreo altă nenorocire, dar e bine ca fata să aibă oleacă de zestre, nu ca sărmana Laura. Ei înșiși vor trăi cu ce au, iar dacă Herdelea nu va mai putea munci la Grofșoru, nu-i nimic, se vor ajunge și din pensioară, că lor nu le mai trebuie nici fumuri, nici măriri, ci doar cât să bage în gură și să-și ție zilele bătrâne.

Preotul Belciug trase cu brișca chiar la dânșii. Era obosit de alergăturile pentru biserica cea nouă, dar totuși bucuria îi lucea în ochi că în sfârșit ținta vieții lui e înfăptuită. Povesti cu însuflețire ce pregătiri a făcut pentru sfințirea care va avea loc duminică, cum a invitat pe episcopul din Gherla și cum episcopul a răspuns că va veni negreșit, cum are siguranța că toți preoții din județ vor fi de față, împreună cu toată „inteligența” română din Armadia și împrejurimi, că va fi și o petrecere cu dans unde desigur domnișoara Ghighi va avea rolul principal și că în sfârșit Pripasul va deveni în ziua aceea un adevărat centru românesc de nădejdi frumoase.

În privința locului care-l interesa pe Herdelea preotul venise înarmat cu tot ce trebuia spre a se putea face repede toate formele. Plecară împreună la judecătorie, pe la notarul public, pe la cărțile funduare... Până la amiază isprăviră tot, ba avură vreme să treacă și la Grofșoru care se însărcină, gratuit, să transcrie grabnic averea răposatului Ion Glanetașu pe numele bisericii române din Pripas.

În aceeași seară și cu învoirea dăscăliței, Herdelea făcu o înștiințare episcopiei cum că își retrage plângerea împotriva preotului Belciug, declarând că eminentul părinte sufletesc al Pripasului numai dintr-o scăpare din vedere, iar nu din reavoință, n-a venit cu crucea la Bobotează.

Chiar a doua zi sosi apoi și comunicarea inspectorului că ministerul a binevoit să-i încuviințeze trecerea la pensie, mulțumindu-i pentru serviciile aduse statului. Herdelea tremură citind adresa și se îngâmfă de mulțumirile ministrului. Firește că, până seara, toată Armadia află regretele guvernului de-a fi pierdut un învățător atât de harnic ca Herdelea și toată lumea se minună de asemenea distincție rară. La berăria Grivița, unde intră să bea o bere, Herdelea întâlni pe Zăgreanu care tocmai primise și el numirea.

— Bravo, urmașule! strigă Herdelea arătându-i adresa inspectorului. Și-ți doresc să capeți și dumneata, peste treizeci de ani, o hârțoagă ca asta colea!

În cinstea acestor vești, Herdelea ciocni câteva pahare cu Zăgreanu, sperând în sinea lui că tânărul, având numirea în buzunar, va deschide vorba despre Ghighi. Zăgreanu însă se posomorî de tot, suspină foarte des și nici măcar nu se uită în ochii lui Herdelea.

— Mi se pare mie că Zăgreanu vostru e cam hoțoman! zise Herdelea acasă, povestind muțenia tânărului.

— Ei, acuma vedeți c-am avut dreptate! strigă Ghighi, căutând să pară triumfătoare, deși inima îi tremura ca varga.

Înainte de prânz, pe când Ghighi își potrivea rochia de bal în care voia să meargă, a doua zi, la sfințirea bisericii din Pripas, veni Zăgreanu, mai gătit ca de obicei și mai grav.

..Vrea să-mi ceară mâna”, se gândi Ghighi, speriată de rușine și reîndrăznind să sufle un cuvânt.

Zăgreanu întrebă pe doamna Herdelea dacă nu-i acasă cumva „domnul colega” și, aflând ceea ce știa, se uită la Ghighi, roși, vru să plece îndată și în sfârșit îi sărută mâna și-i zise:

— Domnișoară... cred că veniți la sfințire în Pripas?... — Da... tocmai mă pregătesc să... murmură fata. — Atunci... atunci la revedere în Pripas! bâlbâi Zăgreanu zăpăcit, ieșind repede fără a-și lua rămas bun de la doamna Herdelea.

„Ori e viclean, ori e fricos, își zise dăscălița, clătind din cap, fără însă a se supăra cum s-ar fi supărat altădată. Barem de-ar da Dumnezeu să fie bine...”

Îndată după masă Ghighi colindă toate prăvăliile ca să găsească niște pănglicuțe fără de care rochia ei n-ar fi avut nici un farmec. Voia să fie mâine cea mai drăguță din toate fetele, mai ales că-și zicea în gând melancolică: „Poate că e ultima mea petrecere de fată!...” Trecând pe la poștă, auzi o bătaie în geam. Era Bălan, care-i făcea semn să intre.

— Scrisori!... Și una chiar de la București! zise Bălan cu zâmbetul lui blajin pe o față rotundă și umedă de sudoare. Adineaori au sosit... Tocmai mă gândeam cum să vi le trimit mai repede, că știu cât trebuie s-o așteptați... Poftim, domnișoară, și iartă-mă că te-am oprit din drum!

— De la Titu! strigă Ghighi, apucând scrisorile și repezindu-se afară, zăpăcită.

Uită pănglicuțele și nu se opri până acasă, frământată de bucurie, învârtind în mâini scrisoarea de la Titu și totuși nedesfăcând-o.

— Titu! Scrisoare! țipă dânsa aprinsă. — Bravo! Bine c-a dat Dumnezeu! Mi s-a luat o piatră de pe suflet! zise Herdelea, punându-și ochelarii ca totdeauna când citea ceva deosebit. Ei, ia să vedem ce spune bucureșteanul nostru!

Citi: „Iubiții mei, sunt numai de două săptămâni în România și parc-aș fi de când lumea. O viață nouă s-a deschis în fața mea. O fi mai bună, o fi mai rea, cine ar putea spune? Deocamdată mă simt uluit și atât de mic că veșnic mi-e frică să nu fiu strivit de vârtejul ce mă înconjoară. Mulțumit aievea sunt numai când mă întorc cu gândul acasă, între d-voastră care-mi sunteți cei mai dragi! în lumea asta mare și străină...”

— Săracul! bolborosi dăscălița, cu gura pungă și ochii umezi. „Ce-a fost și ce-am făcut în Sibiu, ați citit desigur în gazete. Ar fi trebuit să scriu și eu ceva pentru Tribuna Bistriței, dar unde am avut răgaz de scris când mă frigeau grijile trecerii graniței?”

— Ba ar fi fost bine să fi scris, c-ar fi văzut și domnii de pe aici! se întrerupse Herdelea, privind peste ochelari la dăscălița, ca și când i-ar fi cerut părerea.

— Săracul! șopti doamna Herdelea. „Căci ușor n-a fost de trecut în Țară, fără pașaport, și dacă nu era Virgil Pintea, nu știu zău cum aș fi ajuns la București. Nu vă puteți închipui ce om de treabă e Virgil! Drăguț, săritor, energic — o adevărată comoară. Laura poate fi mândră cu asemenea cumnat...”

— Mi se pare că scrisoarea cealaltă e tocmai de la Laura, zise Ghighi.

— Lasă, c-o vedem pe urmă, și tăceți acuma! făcu Herdelea. „Virgil a fost salvarea mea. Eu, când am văzut câte greutăți și primejdii sunt de biruit, era să renunț de-a mai încerca. De altfel îndrăgisem Sibiul și mă gândeam să mă opresc acolo. Virgil însă nici n-a vrut s-audă de una ca asta. Cum să te împotmolești la jumătatea drumului?... Ne-am dus împreună la polițaiul orașului care a refuzat categoric. Același răspuns l-am primit și la comandantul poliției de frontieră... În sfârșit primarul, un sas bătrân, simpatic, prieten cu Virgil, s-a îndurat de mine, în urma spuselor lui Virgil că sunt ziarist, că aș vrea să profit de ocazie să văd Bucureștii și altele... M-am închinat când m-am văzut cu biletul de trecere în buzunar...

Până la Turnu-Roșu m-a însoțit și Virgil Pintea. Niciodată n-am fost mai mișcat ca în jumătatea de oră cât m-am plimbat acolo, pe prundișul gării care parcă plângea sub pașii noștri. Mă durea inima și-n gând îmi ziceam întruna că n-am să mai văd poate cât voi trăi pământul Ardealului care mi-e atât de drag, mai drag ca orice în lume. Apoi sirena locomotivei a șuierat prelung, duios, zguduindu-mi sufletul. M-am îmbrățișat cu Virgil și am plâns amândoi...”

— Săracul mamii înstrăinat! murmură doamna Herdelea, ștergându-și nasul.

„Pe urmă nici nu știu cum m-am pomenit în Câineni... România! Țara! Doamne-ajută!... Graiul unguresc dispăruse. Pretutindeni și toată lumea, românește: funcționarii gării, vameșii, conductorul trenului, călătorii, casele... tot și toți... Pentru mine, obișnuit cu străinii la toate autoritățile de seamă, schimbarea aceasta a fost o minune. Auzeam și nu credeam, și mă simțeam atât de fericit că-mi venea să îmbrățișez pe toți oamenii.

Dar fericirea nu e nicăieri statornică. Am sosit în București noaptea și am tras la hotel. Vroiam să mă duc a doua zi la rudele care m-au poftit la Sângeorz să viu la dânșii ca acasă. M-am dus și n-am găsit decât niște slugi obraznice. Boierii încă nu s-au întors de la băi. Se vede că de la Sângeorz au mai trecut și aiurea. A treia zi mi-am căutat o odaie mobilată, ieftină, căci hotelul mi-ar fi mâncat repede bănișorii cu care am ajuns în țara visurilor mele. Apoi din două în două zile am trecut pe la casa deputatului și voi mai trece. Speranțele se destramă însă mereu. Viața-i viață pretutindeni, cu aceleași deșertăciuni, cu aceleași așteptări și mai ales cu aceeași față spăimântătoare care retează scurt aripile avântului. Visurile sunt tot atât de fără preț aici, ca și dincolo. Numai cei ce nu le au sunt mulțumiți, căci numai ei știu să stoarcă plăcerile vieții.

Se poate totuși să fie din vina mea amărăciunea care mă chinuiește. Nici un paradis nu e frumos ca acela pe care și-l zugrăvește omul în sufletul său. Raiul unuia poate să fie iadul altuia. Fericirea e clădită de închipuirea fiecăruia și fiecare și-o potrivește ca o haină. Poate că eu sunt croitor prea neîndemânatic. Și poate că, din pricina aceasta, niciodată n-o să-mi găsesc haina râvnită... Dar, în locul nădejdilor stinse, răsar veșnic altele noi, mai ademenitoare, mai strălucitoare, deschizându-ți drumuri noi, năzuințe noi. Necunoscutul e singurul îndemn trainic în lume, fiindcă într-însul se ascund toate tainele ce dau preț vieții.