Volumul II: Glasul iubirii — partea 4

— Să te audă Dumnezeu, domnișorule! „Oportunismul și lașitatea ucid avânturile! se gândi Titu mulțumit. Cu jumătăți de idealuri nu poți lupta și nici nu poți fi înțeles de nimeni!”

Strădaniile lui Titu au rămas totuși zadarnice, deoarece întrunirea, îndată ce s-a anunțat oficial, a fost oprită de către prefectul județului în urma raportului solgăbirăului Chițu care se temea de tulburări.

Tocmai când Titu venea pleoștit, cu vestea aceasta din Armadia, bătrânul Herdelea a primit citație de la tribunal în procesul ce-l pornise judecătorul pentru ultragiu. Deși, între timp, ungurul se mutase din Armadia într-un orășel din Ungaria, fiindcă — cum spusese dânsul la plecare — nu se putea aclimatiza în atmosfera nepatriotică de-aici, sarcina lui Herdelea se agravase, căci acuzația judecătorului s-a părut atât de întemeiată procurorului, încât și-a însușit-o din oficiu și deci procesul trebuia să continue negreșit, chiar dacă partea civilă s-ar fi retras.

Herdelea strigă pe Ion, care de asemenea primise citație, vrând să se sfătuiască împreună cum să abată nenorocirea ce-i amenința de-aproape. Ion însă, în bobota necazurilor lui cu socru-său, căuta mereu să se plângă ce a pățit și cum a fost înșelat, iar de procesul care îl durea pe învățător, parcă nici nu-i păsa.

— Aveți să vedeți că becisnicul ăsta are să mă bage în temniță și să ne nenorocească pe toți! zise învățătorul pe urmă, doborât de îngrijorare. Țineți minte ce v-am spus eu azi! Ion e fatalitatea noastră... El se ciorovăiește cu Vasile Baciu pentru niște zdrențe de pământ și nici nu vrea să știe în ce poznă m-a înfundat!

Titu, văzând spaima bătrânului și ca să mai schimbe vorba, găsi înțelept să povestească pe un ton de glumă cum azi, întâlnindu-se în Armadia cu Belciug, i-a spus că e foarte supărat și că nu va lăsa fără răspuns insultele doamnei Herdelea, pentru care va trebui să dea seama în fața justiției... Efectul povestirii lui însă fu tocmai contrar celui așteptat de dânsul, stârnind o ceartă care nu se isprăvi până noaptea târziu.

— Apoi da, că atâta-mi mai lipsea, să umblu acuma pe la judecăți și pentru dumneaei, că n-am eu destule necazuri, zise învățătorul amărât. Mai bine-l lăsai dracului și tu, în loc să-mi mai aprinzi paie-n cap și cu el!

Doamna Herdelea se înfurie imediat, făcu pe soțul ei mămăligă nesărată, pentru că ar fi în stare să se lase călcat în picioare de toate nătăflețele din lume, și declară categoric că ea preferă să plătească orice amendă și chiar să stea la pușcărie, decât să rabde mojiciile „pămătufului”.

Ziua următoare aduse însă o nădejde bună, sub chipul unei scrisori de la subinspectorul Horvat, care-l invita colegial pe Herdelea să-și pună în cumpănă toată influența pentru alegerea desăvârșitului patriot ce este candidatul de deputat Beck. „Am toată încrederea în patriotismul dumitale încercat și să fii sigur că oboseala dumitale va fi apreciată cum se cuvine”, sfârșea subinspectorul. Mai ales sfârșitul i se părea învățătorului plin de mari făgăduințe.

— Uite ce om de treabă bietul subinspector! strigă dânsul înviorat. Ei, degeaba, să nu judeci niciodată pe nimeni după aparențe!... Iată bărbatul care-mi place și mie!... Bravo! Bravo!

Îndată își însemnă pe toți alegătorii din Pripas, în număr de unsprezece, și chibzui îndelung pe cei care ar vota cum îi va sfătui dânsul. Apoi își frecă mâinile cu încredere:

— Vezi, Dumnezeu îți trimite ajutorul când nici te aștepți! Titu, aflând seara planurile tatălui său, sări până în tavan de indignare și strigă de nenumărate ori „trădare” și „rușine”. Dar Herdelea rămase neclintit.

— Pentru mofturi n-am să-mi las eu bătrânețele pe drumuri... Ai văzut tu ce-mi scrie subinspectorul?... Citește bine! Poftim! zise aruncându-i mândru scrisoarea.

Tânărul nu vru să citească nimic și făcu jurământ că va lupta din răsputeri împotriva acestei trădări nemaiauzite. Herdelea se întristă că feciorul lui se gândește mai mult la străinii de la care nu va avea niciodată nimic, decât la dânsul, a cărui soartă atârnă de bunăvoința celor mari și puternici.

— Nu-ți închipui tu că Horvat, dacă-i vom împlini dorința, poate să-mi fie de mult folos? N-ai văzut citația de ieri și nu știi că mă paște afurisitul de judecător? O vorbă a subinspectorului cântărește greu la tribunal. Când va spune subinspectorul prezidentului că uite-așa și așa, Herdelea e omul meu, adică al nostru, crezi că prezidentul are să mai crâcnească? Așa se lucrează în lume, băiete... Înțelegi, ori nu înțelegi?

— Nu vreau să înțeleg nimic! răspunse Titu cu atât mai îndârjit cu cât socotelile acestea i se păreau și lui cuminți.

— Atunci să-ți fie rușine obrazului, că ești cal bătrân și ai putea înțelege atâta lucru! strigă Herdelea adânc mâhnit. Rușine să-ți fie, măgarule!

În seara zilei când Ion bătuse întâia oară pe Ana, pică în casă, de-abia târându-se, Dumitru Moarcăș, o rudă îndepărtată de-a Zenobiei, cerând adăpost până s-o îndura Dumnezeu să-l strângă din lume. Zenobia, aflându-se în toane bune, pentru că feciorul și-a muștruluit nevasta, îl primi fără a se burzului, mulțumindu-se doar să-l descoase puțin:

— Da ce-ai pățit, bade Dumitre? De ce nu stai la Paraschiva, că-i bine acolo?

— Parcă de bine fuge omul? murmură Moarcăș, mototolindu-se pe vatră.

Era un moșneag trecut de șaizeci, pipernicit și prăpădit de să-l sufli de pe picioare. Nu mai avea nici un dinte în gură și vorbea greu, scuipând în toate părțile. În tinerețe a fost bărbat frumos și cu stare și se băteau fetele după dânsul, dar în loc să se însoare și să se potolească, i-a plăcut să zboare ca albina din floare-n floare, încât mulți oameni și-au ciomăgit muierile din pricina lui, căci de el nu îndrăzneau să se lege, fiind voinic și iute ca un lup. Cărăușia i-a fost mai dragă decât pământul și tot cărăușia i-a mâncat capul. Într-o noapte, venind de la Dej, o ceată de țigani lăieși au tăbărât pe dânsul, l-au stâlcit și i-au furat caii. A zăcut vreo doi ani și a rămas beteag de picioare. Boala i-a înghițit averea. Rămas numai cu căsuța și grădina, s-a aciuat pe lângă Paraschiva, care era văduvă tânără și râvnea mai mult la casa lui, crezând că nu mai are de trăit cine știe cât. Dumitru însă se încăpățâna să nu moară și o duse douăzeci și doi de ani așa, prăpădit cum a scăpat, încât Paraschiva a avut vreme să se obișnuiască cu slăbiciunile lui. S-au înțeles ei totuși destul de bine până acum câteva luni, când Dumitru s-a apucat și a vândut lui Avrum casa și grădina fără știrea Paraschivei. Degeaba i-a dat o sută de zloți de argint, femeia nu s-a mulțumit. Ea era convinsă că a luat mai mult și a ascuns banii undeva sau la cineva. Și cum Dumitru nu mai putea să aibă zile multe, Paraschiva se înfuria că banii vor ajunge pe mâna altora, iar ea, care l-a îngrijit atâția ani, se va alege cu nimica. Fiindcă nici Avrum nu voia să-i spuie lămurit cât i-a dat, Paraschiva s-a pus pe moșneag, mai întâi cu sudălmile, apoi cu bătaia, până ce în sfârșit azi l-a izgonit să nici nu-l mai vadă.

Bătrânul povesti ce-a pățit cu Paraschiva, dar fără s-o ocărască, ba chiar cu o mare părere de rău că a fost nevoit să plece de la ea și să moară poate prin case străine.

— Apoi lasă c-ai trăit destul, îi zise Zenobia drept mângâiere.

Ion, îmbufnat cum rămăsese toată ziua după ce plesnise pe Ana, nu zise nimic, ci se uita doar uneori cu ură la noul mâncău care-i cade în spinare din senin. Credea totuși că Dumitru se va întoarce acasă mâine-poimâine, știindu-se că nu poate trăi fără Paraschiva, singura femeie — se zice — pe care a iubit-o el cu adevărat și care, de aceea l-a și învârtit cum i-a plăcut. De altfel gândurile lui erau atât de fripte de grija pământurilor, încât tot restul lumii i se părea că nu face un ban găurit. Se înfuria când vedea pe Ana care, pe cât îi îngăduia pântecele țuguiat, se sprintenea pe lângă vatră să gătească cina, și era din ce în ce mai convins că femeia e înțeleasă cu Vasile Baciu să-l tragă pe sfoară.

Se perpeli câteva zile fără să știe ce să mai facă. Apoi îi veni în minte Herdelea și se bucură ca și când ar fi găsit scăparea. Chipul învățătorului îi juca înaintea ochilor, strălucitor de speranțe. Îl căută îndată și, nimerindu-l la școală, îl chemă afară. Herdelea era supărat și-i impută că e nerecunoscător și că, prin nepăsarea lui criminală, îi primejduiește slujba și cinstea. Ion ascultă nerăbdător, ca și deunăzi când încercase învățătorul să se sfătuiască cu dânsul. Ce-i păsa lui de grijile altora? Pe el numai necazul lui cel mare îl rodea și-l chinuia, și, după ce îmblânzi pe Herdelea cu făgăduințe, i se plânse ca un copil nepriceput, zicând mereu mai rugător și mai stăruitor:

— Învață-mă, nașule, că altminteri ori fac moarte de om și ajung la pușcărie, ori mi-oi pune singur ștreangul de grumaz!

Se uita în ochii învățătorului, sorbindu-i răspunsul, din care însă i se întipări în creieri numai atâta: „Fii liniștit, finule, că ce ți-a făgăduit trebuie să-ți dea... Duminică tu să vii la mine cu Ana... Am să chem și pe Vasile ș-aveți să vă înțelegeți, fii liniștit!”

Zilele până duminică trecură ca ceasurile. Nădejdea îi îmbrăca toate gândurile în trandafiriu. Se simțea iar stăpânul pământurilor și de-abia aștepta să poată ieși la lucru pe moșia lui.

Herdelea, iubitor de învoieli unde fiecare parte să-și scadă cerințele spre mulțumirea amândurora, povățui pe Vasile Baciu să dea acuma jumătate din locuri, care să fie scrise pe numele lui Ion, iar cealaltă jumătate să i-o făgăduiască în scris pentru după moarte. Povața lui însă îi nemulțumi pe amândoi. Toate nădejdile lui Ion se prăbușiră auzind ce spune învățătorul. Apoi dacă ar fi fost vorba să lase dânsul din drepturile lui, ce nevoie de sfaturile nașului? Lui nu-i trebuiau sfaturi, ci pământurile, toate pământurile... Îl cuprinse o mânie sălbatică împotriva lui Herdelea, care astfel vrea să-l înșele, în loc să-l ajute... Vasile, cu o lucire șireată în privire, zise tacticos că el nu-și ia vorba înapoi și dă bucuros cele cinci locuri, pe ales. În sinea lui însă era sigur și el că Herdelea s-a înțeles cu Ion să-i fure averea... Pentru că nu îndrăzneau să se certe cu învățătorul, potrivnicii schimbară între dânșii câteva sudălmi și apoi, uitând orice omenie, se luară de piept și începură să-și care la pumni peste cap, cu sete, grohăind ca niște mistreți prinși în capcană... Herdelea și Titu de-abia izbutiră să-i scoată din odaie, în vreme ce dăscălița, nespus de indignată că nerușinații s-au încăierat în casa ei, îi ocăra cu înverșunare, iar Ghighi țipa speriată. Ana încremenise pe un scaun, în dosul ușii, încât doamna Herdelea o dojeni și pe ea bine și apoi o dădu afară.

Vasile și Ion se mai zgâlțâiră puțin în pridvor, se mai ghiontiră până-n poartă, dar în uliță se descotorosiră și-și așezară hainele boțite, înjurându-se din ce în ce mai potoliți. În clipa însă când să pornească spre sat, în ușa casei învățătorului se ivi Ana, topită de rușine și de spaimă, ca o arătare urzitoare a tuturor relelor. O zăriră amândoi deodată și furia lor se înteți iar, pumnii se amenințară în aer și privirile roșii se loveau ca două săbii. Ajuns în dreptul casei, Ion intră în ogradă urlând cu o spumă subțire albă între buze, care se muta și se lipea când pe cea de sus, când pe cea de jos:

— Să-ți mănânci friptă odrasla, tâlhar bătrân ce ești! Ana dădu să intre și ea, dar Ion se repezi ca uliul și răcni, răgușit, scăpărând scântei din ochi și scoțând cuțitul din șerpar:

— Fugi, fleandură, fugi de-aici că uite-acu te trimit pe lumea cealaltă!... Și să nu te mai prind prin ograda mea că te spintec!... Hoață!... Hoți și tâlhari care umblă să mă mai și batjocorească!

Femeia vru să ridice mâinile să-l roage, dar privirea lui o îngrozi, spunându-i că într-adevăr e hotărât s-o omoare acuma. Șovăi o clipă și apoi porni după tatăl său care făcea câte doi trei pași, se oprea, se întorcea, zvârlea ginerelui câte-o înjurătură, iar se urnea și iar se oprea... Când însă Vasile o văzu apropiindu-se, își îndreptă toată mânia asupra ei și, amenințând-o cu amândoi pumnii, strigă clămpănind din dinți ca o fiară:

— Să nu vii la mine, rapandulă, că-ți zdrobesc ciolanele!... Sărăntoc ți-a trebuit, de sărăntoc să ai parte!... Uite-l! Uite-l ce mândru-i!... Amu să-ți fie de cap! De cap! De cap! De cap!

Păși mai iute, dar răcnind întruna „de cap”, ca și când n-ar fi fost în stare să găsească o ocară mai grea...

Ana rămase în mijlocul drumului, nemaiștiind încotro s-o apuce. Ion tot mai înjura și blestema în ogradă, iar Vasile Baciu, depărtându-se, țipa mai tare, parcă să-l audă tot satul. Vecinii ieșiseră în uliță și priveau, care mirați, care râzând, toți dor nici să urmărească desfășurarea poznei... Nemișcată, cu brațele moarte, cu ochii rătăcitori și cu sufletul crâmpoțit de înfricoșare, femeia se uita împrejur, fără să mai știe ce să facă. „Acu unde să mă duc?” se întreba și în minte îi răsăreau numai răspunsuri negre care o pironeau pe loc, sleindu-i voința și ispitind-o să-și curme singură toate suferințele, fiindcă viața ei e zadarnică.

Tot Floarea, nevasta lui Macedon, sări iar, o luă de mână, o duse acasă la ea, o îmbărbătă până seara și o culcă după cuptor, lăcrimând de milă:

— Vai, sărăcuța de ea, sărăcuța!... În noaptea aceea își dădu seama întâia oară Ana de prăpastia în care-și zvârcolește ea viața. Și atunci gândul morții i se coborî în suflet ca o scăpare fericită. Îl alintă atât de stăruitor că, în cele din urmă, se minună cât de blândă și ademenitoare i se înfățișează, ca un liman unde nu mai sunt nici dureri și nici nădejdi... Deodată însă simți o zvâcnire în pântece, trezind-o din aiurare. „Cum se mișcă, sărmanul!” își zise dânsa uitându-și toate necazurile și înțelegând că trebuie să trăiască, fiindcă într-însa o ființă nouă bate la poarta vieții.

A doua zi Ion se mulcomi. Îi păru rău că s-a făcut de râsul lumii și că s-a hărțuit cu socrul său tocmai în casa învățătorului, deși era convins că Herdelea s-a dat de partea dușmanilor lui. Trecu drumul la Macedon Cercetașu și aduse acasă pe Ana, dar fără să audă măcar povețele Floarei că să fie mai milos cu biata femeie că mâine-poimâine îi sosește ceasul și cine știe ce se poate întâmpla dacă o huiduiesc toți și n-o cruță nimeni.

Apoi fu cuprins de desperare. Simțea un gol dureros în cap, care voia neîncetat parcă să-i spargă țeasta. Numai buzele îi șovăiau întruna:

— Nu-i bine așa... Nu-i bine... nu-i bine... Se ducea prin Jidovița, se îmbăta și se întorcea mai posomorât.

După o săptămână ploioasă și murdară, care-l ținuse mai mult în casă, răsări o zi aurită, caldă, strălucitoare, cum nu se mai pomenesc decât în ținuturile muntoase în dricul primăverii. Ieșind în ogradă, Ion se opri ca trăsnit și, fără să vrea, sorbi lacom mirosul de verdeață, sălbatic și umed, ce plutea în văzduh. Ca și când peste noapte tot pământul s-ar fi spălat cu apa fermecată, atât se înfățișa de mândru în verdele deschis pe care stropii de rouă licăreau în toate culorile curcubeului, ca niște diamante presărate înadins de o mână nevăzută. Priveliștea aceasta îl zgudui ca dintr-un somn greu și-i umplu deodată creierii de gânduri... Și porni, luminat, spre casa preotului Belciug, împins de o încredere mare. Numai popa poate să-i arate calea, precum tot dânsul l-a dat pe brazdă odinioară. Dar acest „odinioară” era așa de depărtat, parcă ar fi trecut ani și ani de zile, deși abia ieri se împliniseră cinci săptămâni de la nuntă.

Belciug privea din cerdac cum adapă caii vizitiul, un țăran somnoros și plin de baligă pe haine.

— Ce mai veste-poveste, Ioane? zise dânsul văzându-l intrând pe portiță, cu pălăria în mână.

— Apoi mai mult rău decât bine, domnule părinte, răspunse Ion vrând să zâmbească, dar izbutind numai să se strâmbe și să-și arate dinții galbeni, ca un câine care mârâie neputincios.

— Am auzit... De, băiete, dacă uitați pe Dumnezeu, cum să nu vă pedepsească? mormăi Belciug puțin înnourat și intrând în casă urmat de Ion.

Dumnezeu însemna acum în Pripas biserica cea nouă și preotul simțea mâna Cerului în neînțelegerile dintre ginerele și socrul care nici nu s-au gândit măcar să dăruiască ceva pentru locașul Domnului.

Milostivenia cerească i se arăta de altminteri preotului în toate chipurile. Buclucul lui Herdelea cu judecătorul era o pedeapsă grabnică și cuvenită pentru că a uneltit împotriva slujitorului lui Dumnezeu. Mai aștepta doar manifestarea mâniei divine față de doamna Herdelea, care l-a ocărât pe dânsul, și apoi o lovitură deosebită pentru Herdelea fiindcă chiar ieri a aflat că umblă să-i smulgă câțiva alegători în favoarea candidatului de deputat ungur, deși știe bine că el dorește să arunce un bloc — mic, dar solid — în cumpăna reprezentantului român. Răsplata tuturor neplăcerilor o găsea totuși mai ales în hotărârea de a începe încă în vara aceasta lucrările noii biserici. Căzuse la învoială cu un arhitect din Bistrița, care avea gata un plan foarte frumos. Arhitectul trebuia să sosească în curând și, cu materialul adunat, să așeze temelia. Până la toamnă zidurile vor fi ridicate, iar în toamna viitoare noul locaș va putea fi sfințit cu toată solemnitatea. Belciug se gândea de pe acuma la programul sfințirii și inima lui bolnăvicioasă tremura de bucurie. Dar, deoarece tot mai lipsea puțin din suma prevăzută la cheltuielile clădirii, strădaniile lui nu erau sfârșite. De aceea nu pierdea credința că, până la urmă, și Ion va deschide punga și deci se sili să-l câștige prin bunăvoință.

— Acuma spune, Ioane, ce te doare! murmură dânsul așezându-se, bătându-și genunchii cu palmele și privind drept în ochii lui Ion, pe care-l lăsase în picioare.

Ion se spovedi prelung, cu glas înfundat, cu ochii în pământ, iar preotul îl ascultă cu băgare de seamă și fără să-l întrerupă. Apoi când isprăvi, Belciug se sculă, se plimbă de câteva ori de ici-colo cu pași mari, uitându-se o dată cu mirare în odăița de culcare unde patul era încă tot nefăcut, și în sfârșit se opri lângă masă, se rezemă de dungă cu palmele încrucișate la spate și vorbi privind mereu într-un colț al tavanului:

Text din domeniul public, după Wikisource.