„Ce ființă extraordinară! își zicea Titu întorcându-se acasă. Dacă năzuințele noastre au pătruns până în sufletul femeilor alese, înfăptuirea e aproape.”

Intra în casă cu pași de lup, ca să nu deștepte pe Cântareanu care dormea vara cu ferestrele deschise. În odăița lui apoi continua visurile cu ochii mari, lăcrimați. Pe geamurile date la perete luna argintie îl încuraja. Se zbuciuma ca și când chiar mâine ar aștepta izbândirea finală... O zugrăvea de pe acuma și închipuirea îl ducea pe aripi furtunoase... Iată-i în Cluj, unde a fost o singură dată cu câțiva ani în urmă. Pretutindeni numai grai românesc... și ce grai! Parcă toată lumea vorbește „ca-n țară”, mai dulce ca inginerul Vasile Popa din Vărarea, care a colindat România întreagă... Firmele magazinelor, străzile, școlile, autoritățile... tot, tot e românesc... Statuia lui Matei Corvinul zâmbește către trecători și le zice: „Așa-i c-a venit ceasul dreptății?...” și soldații... cu căciuli... întocmai cum auzise el că sunt dorobanții... Judecătorul care a fost atât de obraznic cu Herdelea în Armadia scoate pălăria până la pământ dinaintea lui. Titu vrea să fie mărinimos, să-i arate că stăpânii români sunt nobili și iertători... Îi întinde mâna... Dar valul îl gonește mereu înainte... Uite-l în Sibiu, în Brașov, în Oradea Mare, în Arad, în Timișoara!... Steaguri tricolore fâlfâie mărețe pe toate palatele din basmuri... Jandarmii cu penele de cocoș s-au topit... Dar ce-i asta? Plutonierul, șeful postului de jandarmi din Lușca, vine țanțoș spre dânsul, cu o căciulă neagră de dorobanț pe o ureche, cu cocardă tricoloră în frunte... Titu își aduce aminte cum umbla odinioară plutonierul să se împrietenească și cum s-a obrăznicit pe urmă când a văzut că un poet mic român nu se înjosește să dea mâna cu un jandarm ungur. „Unde-ți sunt penele de cocoș, cinstitule?” îl întreabă acuma cu mândrie. „Ce pene? Ce cocoș? se roșește plutonierul. Eu sunt român! Nu mă cunoști? Român am fost totdeauna, dar viața-i grea și slujba...” „Renegatule!” strigă Titu indignat. Atunci plutonierul se înfurie, începe să înjure pe ungurește și-i zvârle cocarda tricoloră în obraz. Tânărul, scandalizat, se repede orbește să-i pună mâna în gât... Piciorul însă îi alunecă și cade grămadă... „Ce-i cu mine? Aiurez?” se întrebă Titu scuturându-se deodată și sărind în picioare.

Luna râdea pe fereastra deschisă. Pe uliță glasuri aspre se apropiau trufașe. Titu pășește la geam. Razele îi albesc fața. Două siluete negre trec bocănind. Baionetele străfulgeră în lumină, penele de cocoș se clatină trufașe, cu sclipiri de argint.

— Oooh... patrula de jandarmi! bâlbâie Titu îndurerat, parcă i-ar fi rupt o bucată din inimă, și adaugă trântind fereastra: Visuri... visuri...

Totuși aceleași visuri îl cuprindeau îndată iar în mrejele lor, și dânsul nu li se mai putea împotrivi. Ele îl adormeau, ele îl deșteptau și-l dezmierdau apoi toată ziua, îndreptându-i pașii mereu spre Virginia Gherman, singura ființă care îi înțelegea deplin năzuințele și așteptările...

„Poate c-o iubesc?” se gândi dânsul într-o zi,când îl chinuia mai tare dorința de-a o vedea.

Întâi se spăimântă, parcă s-ar fi prins singur asupra unei fapte rele. Dar apoi se liniști. Iubirea are totdeauna un scop egoist. De aceea, la sfârșit, îți lasă un gol în suflet. Își reamintea pe Roza. De-abia acuma își dă seama bine cât de falși au fost amândoi. Râvneau îmbrățișări, numai îmbrățișări. Toate vorbele umflate, căutate, numai acolo ținteau... Pe când Virginia parcă nici n-ar fi femeie frumoasă. De-ar fi urâtă, sentimentele lui n-ar fi mai puțin vii. Asta este prietenia. Adevărata prietenie, întemeiată pe o comunitate de idealuri... Ca un doctor, care observă o boală asupra lui însuși, Titu își compara bătăile inimii de astăzi cu ceea ce a simțit când a fost îndrăgostit de Roza Lang sau de Lucreția Dragu. Și conchidea mândru că nici nu poate fi vorba de o iubire ca toate iubirile, ci de un sentiment mult superior, zicându-și încântat:

— Nu există pe lume nimic mai prețios ca prietenia adevărată între un bărbat și o femeie!

Astfel când într-o bună zi Eugenia, mâncată de o gelozie ascunsă, îl învinui c-a venit în Lușca numai pentru că iubește pe Virginia Gherman, Titu răspunse cu superioritate:

— O, nu... nu e iubire, domnișoară! E mai mult decât iubire... E prietenie izvorâtă din aceleași năzuințe altruiste!

Și se supără că Eugenia zâmbi mâhnită și necrezătoare.

În ziua de Sfântul Petru au botezat copilul și l-au numit Petre. Și au făcut veselie mare de s-a îmbătat până și Dumitru Moarcăș.

Pe urmă însă toate au reintrat în făgașul lor. Nici o săptămână n-apucă să treacă și Ion găsi pricină să-și snopească iar nevasta.

Fericirea ce umpluse sufletul Anei, durerile nașterii se stinseră repede ca aburii în vânt. Acum trebui să-și dea seama în sfârșit că Ion o urăște și deodată se miră cum n-a înțeles-o până azi? Dacă nici copilașul nu l-a îmbunat, ce să mai nădăjduiască? Se uită în urmă și se spăimântă cât a fost de oarbă. De ce s-a agățat de el, când el numai zestrea i-o cerea? A înșelat-o de cum s-a apropiat de ea. I-a simțit slăbiciunea și a urmărit-o ca un lup hain. Își aduse aminte cât îi vorbea de dulce la horă când umbla să-i sucească mintea... Prefăcătorie a fost dulceața, precum prefăcătorie a fost până și îmbrățișarea lui cea dintâi, în culcușul ei de pe cuptor, până ce a lăsat-o însărcinată... până ce i-a mâncat norocul și toată viața... Acuma degeaba s-ar mai căi. Acuma e prea târziu...

Simțământul că ea e de prisos în lume începea s-o urmărească pretutindeni. De mult o bătea capul c-ar fi fost mai bine să nu fie, dar speranța copilului îi oprise până azi pornirile îndemnând-o să rabde. Mai căuta azi mângâiere în dragostea de mamă, dar n-o găsea deplină nici aici. Când se întreba de ce mai trăiește, valuri-valuri de gânduri negre o copleșeau, din care numai gângăvelile blânde ale copilașului ce se adăpa la pieptul ei o mai smulgeau câte un răstimp. În curând însă și drăgălășiile lui i se părură un îndemn plin de durere, făcând-o să-și zică desperată: „Barem de ne-ar strânge Dumnezeu pe amândoi deodată!”

Totuși necunoscutul morții o îngrozea fără să-și dea seama. Priveliștea satului, cu hotarul încărcat de rod, cu pădurile tainice, cu căsuțele împrăștiate ca niște jucării printre pomii grădinilor, parcă-i spuneau că toate chinurile vieții sunt de o mie de ori mai ușor de îndurat ca taina înfricoșătoare a beznei în care te aruncă durerea morții. Voința ei șovăia în fața porții de aramă zăvorâtă cu mistere care a înghițit atâtea milioane de vieți, fără ca omul să fi izbutit a arunca dincolo măcar o privire fugară.

Vremea însă trecea nepăsătoare peste frământările ei. Vara se sfârșea și lucrul câmpului se îmbulzea. Cu leagănul în spinare suia zilnic dealurile, cărând de mâncare muncitorilor, răsplătită mereu numai cu ocări și bătăi.

Apoi duminica întâi din septembrie, dis-de-dimineață, Ana, după ce mulse vaca și tocmai când strecura laptele în oalele de prins, auzi, din tindă unde era, glasul lui Macedon Cercetașu, sugrumat de spaimă:

— Domnule învățător, fă bine și ostenește puțin, că s-a spânzurat Avrum!

— Nu mai spune! răsună răspunsul învățătorului care se spăla în cerdac, cum avea obiceiul.

— S-a spânzurat, s-a spânzurat! repetă Macedon parcă mai speriat.

Femeia se cutremură, simțind un fior ciudat în spinare, încât îi răci inima. Ion plecase adineaori în sat... Deodată, suflecată și neprimenită cum se găsea, porni fugind spre cârciumă, ca și când ar fi vorba de ceva unde ea nu putea să lipsească în ruptul capului. În poarta ogrăzii lui Avrum văzu de departe un cârd de oameni care se îmbulzeau, dădeau din mâini și întindeau gâturile. Ajunse gâfâind și căută să-și facă loc prin mulțime, să vadă mortul. Se izbi însă de Ion care o întâmpină mânios:

— Da tu ce-ți mai bagi nasul? N-ai de lucru acasă? Ia să te cărăbănești de-aci, toanta dracului!

Ana nici nu-l luă în seamă. Se prelinse ca o șopârlă prin vălmășagul de lume și se pomeni îndată în ogradă.

Poarta șurii era deschisă larg. O căruță de-un cal, cu roțile pline de noroi uscat, încremenise lângă un perete cu oiștile ridicate drept în sus. De celalt perete era rezemată o scară, cu picioarele întinse până la inima căruței, iar cu vârful îngropat adânc în fânul nou și foarte mirositor care atârna din gura podețului și se înălța până în căpriori. În lațul făcut dintr-un căpăstru vechi, legat de al șaptelea fuștel, atârna Avrum, cu obrajii roșii-sfeclă, cu barba galbenă zbârlită, cu părul ciufulit și lipit pe fruntea și tâmplele lucitoare de sudori, întors cu fața spre ogradă, privind parcă necăjit, cu ochii ieșiți din orbite, spre oamenii ce se grămădeau în poartă să-l vadă, neîndrăznind să se apropie. Gura i se strâmbase în colțul drept, iar limba, crâmpoțită între dinți, era vrâstată cu dungulițe alburii.

— Încă nu-i mort!... Unde-i Rifca?... Săriți de-i tăieți ștreangul! răcni Trifon Tătaru frângându-și mâinile, dar fără să se miște.

— Ia taci, omule, că-i rece! răsunară câteva glasuri ostoitoare.

Într-un semicerc de vreo cinci pași, locul în jurul lui Avrum rămăsese gol. Pe jos, sfărâmituri de fân și de paie, găinați de gâște și pălăria spânzuratului, cu fundul în afară, arătând căptușeala lucioasă și soioasă.

Ana tremura între oiștile căruței și nu-și putea lua ochii de la Avrum. Nu mai văzuse niciodată om mort, atât de aproape. Nu simțea nici groază, nici milă, ci doar o dorință aprigă de a citi pe fața lui taina care o împiedica pe dânsa. Se mira cum i-a rămas neclintită pe ceafă tichiuța de catifea neagră, și mai ales că picioarele îi atârnau de pământ, cu genunchii îndoiți, iar cu mâna stângă se ținea de scară, și numai dreapta se întindea cu degetele răsfirate, parcă umblând să se agațe de ceva.

— Faceți loc! Hai, dați-vă la o parte! izbucniră deodată mai multe glasuri, pe când o mână grea făcu vânt Anei aproape s-o trântească în brațele spânzuratului.

— Da cum de nu i-a tăiat nimeni funia? Că doar nu-i câine, ce Dumnezeu! strigă Herdelea, zbătându-se printre oameni, cu fața palidă.

Învățătorul se duse drept la scară, pipăi pieptul lui Avrum și îndată strigă poruncitor:

— E cald!... Iute!... Taie tu, Trifoane!... Țineți-l bine să nu se prăvălească!

Câțiva țărani, încurajați, se repeziră împrejurul lui Herdelea și, peste un minut, Ana văzu capătul căpăstrului bălăbănindu-se ușor ca o limbă de ceasornic.

Femeia nu mai pricepea ce se întâmplă, căci mortul nu se mai zărea dintre oameni. De-abia într-un târziu desluși, uimită, că doi flăcăi, îndemnați de Herdelea, mișcau picioarele și brațele spânzuratului, parc-ar fi vrut să-l învieze. Și ea se gândi cu tristețe:

— Ce s-or mai fi necăjind degeaba? Dac-a murit, barem să se odihnească omul!

Țăranii glumeau și râdeau de încercările învățătorului care, după un răstimp, zise supărat:

— Parcă nici nu sunteți creștini, măi oameni! L-ați lăsat să moară în fața voastră, în loc să-i fi tăiat îndată funia!... S-a prăpădit numai de groaza morții, că doar picioarele-i ajungeau la pământ... Bietul Avrum!

— Apoi când ți-e scris să mori, mori și din senin, c-așa a lăsat Dumnezeu! strigă primarul Florea Tancu, uitându-se semeț la ceilalți, ca și când ar fi fost sigur că pe el Dumnezeu nu-l va lăsa să moară niciodată.

Toată lumea se înghesui acuma în jurul învățătorului, care trebuie să știe de ce s-a spânzurat Avrum. Mortul rămase uitat sub scară, cu fața în sus, cu picioarele spre poartă, cu un genunchi ridicat și cu cămașa descheiată la piept, privind cu ochii reci spre podul șurii, nepăsător de-acuma de toate. George Bulbuc, mai curios ca toți, îmbulzindu-se mereu, călcă pe gheata noroioasă a spânzuratului, se sperie, își făcu cruce și, zicându-și că-i semn rău, ieși în uliță.

În sfârșit Herdelea trebui să povestească pe îndelete ce știa. Notarul Stoessel încurcase pe Avrum să cumpere împreună Pădurea Domnească din hotarul Jidoviței. Afacerea părea bună, deoarece notarul spunea că a găsit un mușteriu căruia să-i revândă îndată contractul cu un câștig mare, încât ei n-au să scoată nici un ban din pungă, ci doar să iscălească și să ia diferența. După ce au iscălit însă, Stoessel a început să o lase mai domol. Mușteriul cu câștigul se evaporase. În schimb data când ei trebuiau să depună prețul pădurii se apropia. Cu cine vorbea Avrum, îi spunea ritos că afacerea e nenorocită, că toată pădurea nu face nici a cincea parte din cât au cumpărat-o... Astfel ovreiul vedea îngrozit că va fi nevoit să-și vândă tot și să rămână în sapă de lemn spre a putea plăti. De vreo două săptămâni era într-un hal de desperare nemaipomenit. Ieri, sâmbătă, a fost la sinagogă în Jidovița, unde toți bătrânii i-au spus că Stoessel l-a ruinat înadins. Avrum s-a dus la notar, a început să răcnească, încât la urmă Stoessel l-a dat afară în pumni, strigându-i: „Du-te și te spânzură dacă ești prost!” A venit din Jidovița înverzit. Herdelea a vorbit cu dânsul, căci tocmai avea să-i plătească contul pe luna august. L-a mângâiat, i-a spus să aibă încredere... Zadarnic. Avrum o ținea lanț că, decât să-și piardă pământurile și averea pentru care a muncit cu atâta trudă și decât să ajungă iar gol cum a fost când a venit în Pripas, mai bine se spânzură. Herdelea, firește, nu credea că vorbește serios și-l îndemna să aibă răbdare, că nu se știe ce poate aduce ziua de mâine. „Am să mă spânzur! Am să mă spânzur!” răspundea însă Avrum necontenit... Și s-a ținut de cuvânt.

— Când îți vine ceasul te duci la moarte cum te-ai duce la nuntă! murmură straja Cosma Ciocănaș, închinându-se cucernic.

Ana ascultă înfrigurată povestirea învățătorului, dar mai ales vorbele strajei o zguduiră. Se uită deodată la mortul părăsit și în minte îi răsări ca o lumină gândul: „Ce iute moare omul când îi sosește ceasul!”

Cu două săptămâni înainte de sorocul procesului de la tribunal, Herdelea munci o noapte întreagă să facă două scrisori frumoase, una subinspectorului Horvat, iar alta deputatului Bela Beck, istorisindu-le pacostea cu judecătorul și rugându-i să pună o vorbă bună unde cred dânșii că trebuiește, făgăduind în același timp că-și va împlini și pe viitor, cu un devotament îndoit, datoriile patriotice.

Era foarte liniștit și sigur că scapă. Așteptă răspunsurile răbdător, fără grijă. Pentru orice eventualitate tocmise și avocat, firește ungur, ca să facă impresie mai bună, pe Lendvay, cel cu sechestrul și licitația. Peste o săptămână, în locul răspunsurilor nădăjduite, primi o înștiințare de la avocat că s-a interesat de-aproape, afacerea pare destul de gravă și ar fi bine să pună pe cineva să îmblânzească pe președintele tribunalului.

— Mare pișicher ungurul! zâmbi Herdelea citind scrisoarea lui Lendvay și înțelegându-i îndoielile. Umblă să mă mulgă de bani cât o putea mai bine. Hehe, avocatul tot avocat... șapte piei ți-ar jupui...

Siguranța îi era de oțel. Când nu-i veni nici un răspuns de la protectorii lui până în ajunul procesului, își zise mulțumit că trebuie să fi vorbit amândoi cu președintele, altfel desigur l-ar fi prevenit să-și caute de necazuri cum va ști.

Se înțelese cu Ion să meargă împreună la Bistrița, cu căruța lui de un cal ce-a căpătat-o în zestre. Seara îl dăscăli iarăși ce să spună la tribunal, ca să iasă toate bine. Ion nu se prea sinchisea de grija învățătorului. Pe el îl durea procesul cu socrul său, care întârzia însă mereu. Totuși asculta sfaturile lui Herdelea și se jura din când în când că are să stea el în temniță în locul dumnealui, ceea ce pe învățător îl supăra, căci i se părea o prevestire rea. Hotărâră ca Ion să declare cum că în genunchi a rugat pe Herdelea să-i scrie jalba și că Herdelea l-a refuzat de cinci ori. Atunci Ion s-a apucat și a făcut-o el singur, cu mâna lui, și s-a dus apoi din nou la domnul învățător să i-o scrie numai pe ungurește, căci el nu știe, dar Herdelea nici așa n-a vrut. În sfârșit, fiindcă nu putea să îndure în ruptul capului nedreptatea de a fi pedepsit fără de vină, într-o seară a venit la Herdelea cu o sticlă de rachiu tare ca spirtul și au închinat și au băut până ce învățătorul s-a amețit bine, atunci apoi iar a scos jalba și a căzut în genunchi și l-a rugat cu lacrimi în ochi să i-o facă pe ungurește. Astfel Herdelea, amăgit de băutură și fără să-și dea seama, i-a tradus plângerea către domnul ministru, neavând însă nici atâta vină cât e negru sub unghie.

— Că doar chiar așa este, Ioane, nu? zise Herdelea, la sfârșit, cu o privire blândă și rugătoare.

— Așa-i, așa-i! aprobă Ion, dând din cap. Ce-i drept, e drept. M-ar bate și Dumnezeu să zic altmintrelea...