Volumul II: Glasul iubirii — partea 1

— Când măriți o fată, e parcă ți-ar arde casa! oftă Herdelea încheind socotelile nunții. Acu numai să fie cuminte și fericită!...

Casa părea pustie fără Laura. Toți vorbeau mereu de ea, ghiceau pe unde o fi ajuns și ce-o fi făcând, iar dăscălița și Ghighi lăcrimau când dădeau peste vreun lucrușor rămas de la dânsa.

Viața însă își reluă chiar de-a doua zi mersul ei obișnuit, nepăsătoare nici de dureri și nici de bucurii. O scrisoare recomandată de la avocatul Lendvay vesti data licitației de care avea groază doamna Herdelea, oricât îi explica Titu că e o simplă formalitate. Învățătorul, îngrijorat în taină ca și nevastă-sa și doritor de compătimire și încurajări care să-i risipească temerile, căută și găsi un prilej să povestească și lui Belciug toată încurcătura. Deși stăruia între dinți răceala, amândoi se prefăceau că nu știu nimic, iar Herdelea trăgea nădejdea acum să-l înduioșeze și să netezească drumul spre o împăcare adevărată, din ce în ce mai înfricoșat să nu-i facă vreo poznă cu locul casei. Belciug se miră, îl compătimi cu o pâlpâire stranie în ochi și pe urmă îi spuse că va veni și dânsul la licitație să-i dea o mână de ajutor, dacă va fi nevoie. Învățătorul era mulțumit că l-a îmblânzit și astfel îl va îndupleca mai lesne de-acuma să facă actul de donațiune a locului, cum îi făgăduise când s-a apucat să-și clădească încrezător casa. Totuși nu îndrăzni să se spovedească nevestei sale care rămânea neclintită în antipatia ei față de „pămătuful” viclean. De altfel îndată a intervenit tărăboiul cu nunta lui Ion, aruncând iar vălul uitării vremelnice peste necazurile zilei...

În vinerea fixată, avocatul sosi de dimineață, dar se opri numai o clipă, să comunice învățătorului că, având o afacere urgentă în Armadia, să-l aștepte înspre amiază, la întoarcere, pentru descurcarea formalităților.

Acuma Herdelea se văzu nevoit să spună și familiei, cu multe înconjururi și menajamente, că Belciug, pentru orice eventualitate, are să vie la licitație... Dăscălița înțelese numaidecât că nu poate fi la mijloc lucru curat.

— Ai să vezi, bărbate, că pămătuful umblă după vreo potlogărie! zise ea cătrănindu-se. Ai să vezi! Pe cine nu suferă inima mea, să știi că-i suflet de câine!

Învățătorul se încurcă, îndrugă protestări timide ca „doar n-o fi nici el așa de hapsân, că-i popă și ar fi rușine”... Acestea însă întăriră mai mult neîncrederea doamnei Herdelea, încât, deși făcuse planul să se ducă cu Ghighi prin sat să tocmească două femei pentru săpatul grădinii și una la rufe, se răzgândi și rămase acasă.

— Barem să fiu aici și eu, că tu, cât ești de papă lapte, ai fi în stare să închizi ochii la toate nerușinările!

Belciug zărise trecând trăsura avocatului, se grăbise, dar ajunse totuși prea târziu. Nepricepând, intră în casă, zâmbitor. Herdelea îi explică lucrurile foarte zăpăcit, trăgând mereu cu ochiul spre dăscălița care bufnea fără să fi răspuns măcar la binețele dulcege ale preotului. Spre a ocoli o ciocnire primejdioasă, învățătorul se așeză cu Belciug în pridvor la taifas, până se va întoarce ungurul. Era o zi de primăvară minunată, cu miresme de flori de câmp în aer, cu un cer ca o oglindă fermecată. Peste drum, Hristosul de tinichea stătea încremenit pe cruce, cu ochii plecați, ca și când ar fi simțit că durerea lui nu se potrivea cu pofta mare de viață ce respira din toți porii firii redeșteptate.

Preotul se gândea mereu c-ar fi mai bine să plece, și cu toate acestea ședea parcă l-ar fi ținut pe scaun. Vorbeau, dar glasul amândurora suna atât de rece, că nu se puteau privi în ochi. Ca să-l mai încălzească, Belciug aduse vorba de Laura și de familia Pintea cu care îi plăcea lui Herdelea să se fălească.

— Tu trebuie să fi cunoscut pe bătrânul Pintea mai demult, că doar ai fost învățător în Lechința odinioară? începu preotul.

— Apoi stai, frate Ioane, — zise Herdelea într-adevăr înseninat — că în lumea asta sunt mai multe Lechințe. A mea a fost un sătuleț nenorocit prin fundul văii Diugului, iar a cuscrului e un orășel în toată forma...

În vremea aceasta doamna Herdelea și Ghighi, în salon, revoltate, ocărau și blestemau pe Belciug, așteptând să vie Titu, care se repezise cu noaptea în cap până-n Armadia să ridice de la percepție un avans pe leafa învățătorului, deoarece rămăseseră fără un gologan în casă.

Avocatul însă sosi mai curând, însoțit de un copist bătrân, de la judecătorie, foarte plictisit că va trebui să se întoarcă pe jos în Armadia. Ungurul urcă sprinten în pridvor, începând vorba din uliță:

— Norocul îmi iese în cale pretutindeni... Am isprăvit mai repede decât bănuiam, așa că acuma sper să fiu acasă în Bistrița la vremea prânzului. Nevastă-mea ține grozav la ora mesei și e încântată când mâncăm împreună. Iată un mijloc ieftin de-a ferici o femeie!

Doamna Herdelea cu Ghighi, auzindu-l, ieșiră din salon. Lendvay, foarte reverențios, le întâmpină cu complimente la care însă, fiind spuse pe ungurește, dăscălița nu răspunse, ci se mulțumi să strângă din buze, cu o înfățișare jignită, încât Herdelea se grăbi să observe, ca să nu se supere avocatul:

— Nevastă-mea nu știe ungurește... — Aa? Se poate? Și cu toate astea ziarele dumneavoastră țipă ca din gură de șarpe că sunteți asupriți, terorizați, ungurizați... Interesant!... Ei bine, crezi dumneata că în Germania sau în Franța s-ar tolera un învățător al statului a cărui soție să nu cunoască limba oficială? Nu ți-o spun ca o imputare, căci pentru mine politica nu există. Răspundeam însă unui coleg român care adineaori, în Armadia, se plângea că de pe-acum au început presiunile și samavolniciile față de sărmanii români în vederea alegerii de deputat... Haha!... Foarte curios!...

Vorbea foarte repede, rotindu-și ochii ca un uliu, spre a nu-și neglija între timp afacerile. Lui Belciug i se păru că avocatul vrea să-l lovească și pe dânsul, și răspunse românește, umflându-și gușa:

— Altele sunt împrejurările în Germania și aiurea, domnule avocat!... Noi aici suntem o națiune băștinașă, despuiată de drepturi și împovărată numai de datorii...

— Cine-i domnul? întrebă Lendvay mirat și atins că i s-a răspuns românește. Ce zice? Ce zice? adăugă apoi, deși înțelesese foarte bine.

Herdelea, înfricoșat să nu se învenineze lucrurile pe spinarea lui, căută și izbuti să schimbe vorba și conduse pe Lendvay în odaia întâi, unde erau două paturi lângă perete, o masă de sufragerie, o canapea de lemn, toate vechi și hodorogite.

— Aci n-avem nimic de seamă, nu-i așa? zise avocatul trecând, fără să se oprească, într-o odăiță îngustă și lunguiață, cu o fereastră spre uliță și un geam spre grădină. Vasăzică să începem aici!... Începem, stimate domn! strigă către copistul care se așeză ursuz la biroul lui Herdelea și scoase dintr-o geantă roasă niște hârtii.

Din mobila împricinată, aici se afla o masă lăcuită, cu picioarele strunjite, acoperită cu o față tricoloră, lucrată de însăși doamna Herdelea pe când era fată, și un pat frumos, perechea celui din salon în care dormiseră fetele.

Până să-și aranjeze copistul hârtiile, avocatul se uită bănuitor la Belciug care zâmbea blajin și speriat puțin de privirile dușmănoase ale dăscăliței din odaia dintâi.

— Amator, amator? întrebă deodată Lendvay, ironic. — Și prieten! murmură preotul. — Desigur, prieten care cumpără ce poate de la prietenii în nevoie! făcu avocatul, disprețuitor, și apoi, întorcându-se spre copist: Ei, merge?

— Gata. Vasăzică avem... mormăi funcționarul întrebător. — Masa și patul, sfârși Herdelea puțin răgușit și cu ochii la Lendvay ca și când i-ar aștepta aprobarea.

— Una masă de nuc, douăzeci și trei coroane! citi copistul din hârțoagele lui, cu glas mai răspicat.

— Douăzeci și patru! zise avocatul, făcându-i semn să scrie. Belciug însă se apropie de masă, ridică fața, o pipăi și apoi rosti candid:

— Douăzeci și șase! Toate privirile îl izbiră ca niște săgeți, iar doamna Herdelea, în cealaltă odaie, bolborosi ceva, roșindu-se. Lendvay, după o clipa de șovăire, strigă:

— Treizeci! — Treizeci și două! zise preotul cu ochii lipiți pe masă. — Depuneți banii imediat, nu-i așa? bufni acuma avocatul întărâtat.

— Da, da, firește, făcu Belciug scoțând portofelul din reverenda boțită.

— Atunci eu renunț! spuse Lendvay strângând din umeri, cu o privire nedumerită spre Herdelea care, uluit și spăimântat, avea fața strâmbată de un surâs amar.

Preotul stătu până la capăt, ca o amenințare, pipăind și ciocănind toate mobilele, dar fără să se mai amestece. Când se sfârși, avocatul puse pe Herdelea să iscălească polițele și plăti copistului diurna cuvenită.

— Cel puțin de-aci înainte să fii exact cu ratele, domnule Herdelea! zise strângându-i mâna. E păcat de cheltuieli, deși partea leului o bag eu în buzunar... Ei, la revedere! Bună ziua, doamnă, și-mi pare rău că nu știu românește! râse apoi către învățătoarea care, înțepând cu o privire furioasă pe Belciug, răspunse:

— Mai bine să nu știi românește și să fii om de treabă! — Ce zice, ce zice? întrebă avocatul pe Herdelea ieșind însă fără să mai aștepte tălmăcirea.

În pridvor preotul se despărți de învățător zicându-i încet: — Apoi mâine o să viu să-mi iau masa, Zaharie... — S-o iei?... S-o iei... da, da, bâlbâi Herdelea. — Văd că doamna-i supărată foc, dar n-am nici eu încotro, că tocmai îmi lipsea o masă ca asta! Ei, servus, Zaharie!

Ieșind în uliță, ochii lui întâlniră chipul lui Hristos pe cruce, care acuma se zvârcolea plângător. Belciug se închină și trecu cu pași măsurați, cu privirea în jos ca totdeauna și cu o mulțumire adâncă în suflet că în sfârșit a putut da o lecție bună și meritată Herdelenilor...

De-abia acuma se revoltă învățătorul, dar totuși fără a mai spune în casă că Belciug vrea să ridice într-adevăr masa. De altfel credea că popa umblă doar să-l sperie, fiindcă nu se poate să meargă așa de departe cu nerușinarea.

A doua zi însă, pe când el era la școală, iar Titu încă în pat, bătu la ușă Belciug. Doamna Herdelea deschise și văzu la spatele preotului un țigan bătrân, bărbos, cu pălăria în mână.

— Pentru masă! murmură Belciug arătând spre țigan. — Bine... bine... poftim! bolborosi dăscălița perplex. Începu să golească sertarul mesei, aproape fără să-și dea seama ce face. Numai mâinile îi tremurau, încolo parcă îi fulgerase toată judecata... Când însă dădu să puie la loc sertarul, gol, își reveni brusc și, ca trezită din vis, întrebă pe Belciug:

— Ce vrei să faci dumneata cu masa? Preotul stătea rezemat de ușcior, zâmbind nevinovat.

— Apoi așa m-am înțeles cu Zaharia, zise dânsul domol. Doamna Herdelea șovăi. Se făcu o tăcere scurtă. Belciug ridică privirea, văzu pe dăscălița apropiindu-se cu ochii strălucitori, și îndată își pierdu zâmbetul.

— Cum s-ar zice, vii să-mi furi lucrușoarele din casă? strigă deodată doamna Herdelea. Să ieși afară de-aici, hoțule, c-altfel îți sucesc gâtul! Afară, ticălosule!... Nu ți-e rușine obrazului să-ți fie! Așa-s popii, porcule?... Ieși... ieși!... Afară!...

Dăscălița răcnea ca scoasă din minți, căutând cu ochii ceva ca să spargă capul omului care vrea să-i fure mobila. Belciug, spăimântat, ieși afară fără să spună o vorbă. Atunci femeia zări mătura și se repezi cu ea în pridvor unde țiganul stătea nedumerit. Fiindcă preotul nu-i era la îndemână, croi pe țigan, țipând:

— Marș!... Afară de-aici, tâlharilor!...

Țiganul o zbughi pe poartă, în vreme ce doamna Herdelea striga întruna, amenințând cu mătura pe preotul ce pășea foarte grăbit:

— Mutule!... Am să te învăț eu omenie dacă n-ai învățat la tatăl tău! Pămătufule! Pamătufule!

Zenobia, peste drum, auzind gălăgia, ieși în prag și întrebă: — Da ce-i, doamnă? Ce-i cu domnul părinte? — Să se bage dracu-n pielea lui de hoț! zise dăscălița cu ochii roșii de mânie, dar totuși mai răcorită.

Două săptămâni, după nuntă, mulțumirea stăpâni trufașă în sufletul lui Ion. Se simțea omul cel mai fericit din lume. În fiecare seară ținea sfat cu Glanetașu, cu Zenobia și cu Ana. Ce să cumpere din banii strânși la nuntă? Un juncan? Ar fi bine, căci, împreună cu vițelul înțărcat adus în zestre de Ana, peste doi-trei ani ar face o pereche de boi... Ion însă ar fi vrut mult să cumpere perechea calului, dacă s-ar ajunge banii... În aceeași vreme i-ar mai fi plăcut să păstreze și ceva gologani la chimir ca să aibă la îndemână de s-ar ivi cumva pământ bun de vânzare, să-și mărească mai mult moșia și gospodăria... Sfaturile acestea îl înălțau și-l încântau, mai ales că toți băteau în struna lui și-l lingușeau ca pe un stăpân.

De altfel și față de săteni căuta să-și arate greutatea pe care i-o dădea simțământul bogăției. Pe uliță umbla cu pașii mai rari și cu genunchii îndoiți. Vorbea mai apăsat cu oamenii și veșnic numai de pământ și de avere. I se părea că chiar casele și grădinile îl priveau acuma altfel, mai supuse și mai zâmbitoare.

Text din domeniul public, după Wikisource.