— Încă unul care-i cu mintea plină de fumuri! murmură Ionel singur, bucuros c-a scăpat de un tovarăș prea curios.

Titu fu posomorât toată ziua, parcă de cele ce i-a spus Ionel atârna fericirea lui întreagă. Își amintea fiece cuvânt și-l durea ca o mare nenorocire. Laura îi șopti când găsi prilej:

— Ce ai, dragă Titule? Nu fi urâcios! E vorba de viitorul tău. George a vorbit cu Alexandru despre tine și despre dorințele tale... Ia seama să nu-i indispui pe toți!

După-prânz, stând cu toții de vorbă într-un chioșc, la umbră, Herdelea povesti amănunțit rudelor câte a pățit. Voind să-și pregătească mai frumos ieșirea la pensie, o întoarse pe coarda națională, arătându-le cum toate i se trag din faptul că a luat apărarea unui biet țăran român față de samavolnicia unui magistrat ungur, apoi stăruind mai ales asupra examenului când inspectorul i-a cerut să nu mai lase pe copii să crâcnească pe românește, și sfârșind melancolic:

— Dar decât să-mi unguresc sufletul la bătrânețe și să-mi vând conștiința, mai bine s-ajung salahor muritor de foame! Mai bine!... De aceea mă și bate capul să ies la pensie curând-curând...

Rudele din țară fierbeau de indignare. Chiar și Gogu se încălzi și, când Herdelea spuse că, de-ar fi mai tânăr, s-ar duce și el în România ca Titu, numai să scape de urgia stăpânirii ungurești — se repezi însuflețit la Titu și-i strânse mâna:

— Bravo, tinere! Vino la noi, la libertate!... De ce-ai sta și dumneata între barbarii aceștia cotropitori de conștiințe!

Titu se însenină, mai cu seamă că Gogu îi oferi îndată să tragă la dânșii în Bucureștii, adăugând:

— La noi poți sta toată ziua, să mănânci și să faci poezii câte-ți place!

— Să vii negreșit la noi! O să-mi faci mare plăcere! spuse și Eugenia privindu-l cochet și convinsă că melancolia de azi a tânărului a fost din pricina ei.

Alexandru îl pofti să mai meargă și pe la dânsul, prin Giurgiu, dacă i se va urî la București.

— Să vii numai, că n-ai să rămâi pe drumuri în România! sfârși Atena.

— Cu atâtea protecții mari, ministru trebuie să ajungi, Titule! strigă Herdelea uitându-și grija lui, de mulțumire că-și vede feciorul fericit.

Într-una din zilele următoare Gogu și Alexandru, vorbind de Titu, socotiră ca ar fi poate și mai nimerit să-i găsească vreun temei oarecare, ca să nu se simtă jenat stând degeaba. Și hotărâră îndată să-l adăpostească la un ziar; Gogu, ca deputat, are să-i facă loc barem la jurnalul partidului.

— O, da, la o gazetă! zise Titu strălucind de bucurie, când află. Așa ceva visam și eu... Tocmai așa ceva...

Perspectivele trandafirii îi șterseră din creieri răspunsul lui Ionel ce-l întunecase un răstimp. Cu privirea la ținta care lucea mai aproape, viața i se părea plină de comori.

De altfel Gogu prinse dragoste multă pentru „tânărul cu ochii aprinși, de o lumină stranie și înălțătoare”, cum îi zicea. Umblau mult împreună, discutând politică națională și uneori chiar literatură românească, deși acasă Gogu se mândrea că n-a citit în viața lui decât numai franțuzește. Alături de Titu, deputatul se simțea cuprins de înflăcărare:

— Trebuie să mai aveți răbdare, să mai luptați, să mai rezistați! Va veni și mântuirea! Trebuie să vie!... Credeți că pe noi, dincolo, nu ne doare viața voastră de suferințe?... Voi sunteți speranța noastră, precum noi trebuie să fim speranța voastră!

— De ce nu faceți măcar un gest ca să ne încurajați? întrebă Titu pe care gândul acesta îl frământase mult.

— Vă dorim în adâncul inimii noastre, dar gura trebuie să fie mută! zise deputatul român grav. O, politica!... Ce stupid lucru e politica în lume!

Ion auzi curând că Vasile Baciu a umblat pe la un avocat din Bistrița și că l-ar fi tocmit să-i scoată toate pământurile de la ginere-său. Se spăimântă mai ales simțindu-se slăbit în îndârjirea lui de când i-a murit și copilul. Deși vedea primejdia, gândurile nu-i mai erau îndreptate numai asupra ei, ci hoinăreau neputincioase ba încoace, ba încolo. Își zicea că n-are să dea nici un petic deloc, ș-apoi îndată iarăși că n-ar fi rău să cadă la o învoială cu Vasile, să-i astupe gura... În schimb inima îi bătea mereu mai nerăbdătoare, frământată de un dor înăbușit prea multă vreme care azi stătea să izbucnească. Când îi venea în minte Florica, uita de toate, chiar și de socru-său, întocmai precum odinioară a uitat-o pe ea din pricina pământului.

A doua zi după ce află cum a fost Vasile Baciu la avocat, văzu pe Florica trecând cu demâncare la oameni, sprintenă, zâmbitoare și dându-i binețe parcă l-ar fi chemat la dânsa:

— Ce mai faci, Ionică!... Noroc bun! — Noroc bun! mormăi el îngrozindu-se cum i se scurg ochii după ea.

În aceeași seară, venind de la câmp, se opri în poarta lui George să-l întrebe ce să facă cu socru-său? Dar în vreme ce George îi spunea și-l învăța ce credea, dânsul vedea numai pe Florica în tindă, învârtindu-se la vatră, pregătind cina, și de abia se stăpânea să nu se repeadă la ea, s-o cuprindă în brațe și s-o ducă de-aici, să n-o mai atingă nimeni, nici să nu i-o râvnească.

Ziua următoare se gândi să se ducă iar la George, dar nu mai îndrăzni de frică să nu-i vadă în ochi patima. Și, fiindcă totuși trebuia barem s-o vadă, alergă ca un smintit până ce știrici la care holdă seceră Florica și-și făcu drum prin apropiere și o zări.

Se mira și se afurisea că a lăsat-o să se mărite cu altul și că n-a luat-o el, ș-apoi se mângâia singur, zicându-și: „Mie mi-a fost scrisă Florica, degeaba...”

Încerca să se smulgă din lanțul ce-l strângea tot mai tare ca să-și întoarcă toate gândurile la moșia lui amenințată de îndârjirea lui Vasile. Dar când se mustra c-o să-și piardă averea pentru o muiere blestemată, cum se mustrase și altădată, acum i se adăuga în creieri, nechemată, întrebarea: ce folos de pământuri, dacă cine ți-e pe lume drag nu-i al tău? Și pe urmă gândurile se înlănțuiau. Barem de-ar fi trăit copilul, să știe și dânsul pentru cine muncește și se sfarmă... Dar așa, cui ar rămâne moșia lui, dacă l-ar strânge Dumnezeu într-o bună zi, căci omu-i trecător ca adierea vântului.

Din pricina alergăturilor zadarnice rămăsese în urmă cu munca pământului. Toată lumea isprăvise seceratul, dar el mai avea încă două holde în picioare. Numai după o ceartă mare cu mamă-sa, se urni să trimită pe Glanetașu cu trei lucrători la locul cel mai mare, iar delnița de lângă drumul cel vechi s-o doboare dânsul.

Era într-o joi. De unde muncea Ion se vedea drumul pe care treceau neîncetat femei cu coșuri și desagi, mergând la bâlciul săptămânal în Armadia. Mărul pădureț sub care născuse anul trecut Ana era încărcat de rod și făcea o umbră groasă, deși o porumbiște verde îl acoperea până-n ramuri.

Ion lucra cu o voie bună cum nu mai avusese de mult, ca și când ar fi presimțit o bucurie năvalnică. Se uita rareori spre drum, ca să nu-l ție de vorbă nimeni. De altfel pe la prânzul cel mic nu mai trecea pui de om... Începu să lege snopi și, când isprăvi și-i așeză în picioare, își aruncă ochii spre Pripas. Atunci văzu departe o femeie, venind grăbită, cu niște desagi pe umăr. Tresări și privi împrejur, bucuros că e singur cât e hotarul de mare.

— Florica! murmură dânsul apoi cu ochii spre femeia care se apropia mereu.

O sorbea cu cât se apropia și i se părea din ce în ce mai frumoasă. Florica avea o năframă albă în cap, legată ștrengărește. Îl zări și ea, mirată și cuprinsă de o strângere de inimă. Dar nu-și pierdu firea și, când ajunse în dreptul lui, îi strigă zâmbitoare:

— Am să sosesc la spartul târgului, Ionică!... De, omul cu multe griji anevoie iese din casă!

Ion ar fi vrut să-i răspundă și limba parcă i se înțelenise. Florica însă nu se opri. Și atunci îl apucă o frică cumplită că nici acuma, deși ar avea prilej bun, nu e în stare să-i vorbească, să-și deșarte sufletul... Păși spre drumul pustiu și izbucni aproape desperat:

— Unde fugi așa, Florico?... Mai stai oleacă, stai că am să-ți spun ceva... Și vino mai încoace că doar n-o să piară târgul...

Femeia parc-ar fi așteptat chemarea. Se întoarse din cale și veni spre dânsul, cu fața aprinsă, dar zicând molatic:

— Vai de mine... numai să nu mă ții mult de vorbă, Ioane, că mă omoară George...

Iar când fu lângă Ion, adăugă mai încet: — Mă duceam să vând niște pere oarzăne, că ne trebuiesc bani... Și George nu mă lasă nici să...

Ion o privea tăcut și simțindu-se jignit că îi vorbește de George. Nevasta, ridicând ochii ei albaștri întrebători și adâncindu-i în ochii lui tulburați, înțelese, își curmă gândul și murmură gingaș:

— Ce vrei, Ioane?... Bărbatul zise, cu dinții strânși, înfricoșat parcă să nu-i zboare spre dânsa tot sufletul înnebunit de patimă:

— Mai odihnește și tu... De ce nu vrei să te odihnești? Privirile lor se împleteau fermecate. Florica șopti mai domol: — Îs grăbită, Ionică... zău așa... Lasă-mă... să-mi văd de drum... zău așa...

Dar în același timp pășea alături de Ion, cu umărul lipit de umărul lui. Trecură prin porumbiște și se opriră sub părul pădureț unde sumanul bărbatului era așternut pe jos la umbră, ca un culcuș pregătit înadins. Se așezară privindu-se în ochii strălucitori de o fericire mult așteptată. Ion vru să-i impute că i-a pomenit de George, suflă greu pe nas și de abia putu gâfâi:

— Ehei, Florico... — Uf, ce cald mi-e... m-a topit căldura, zise femeia dând mai la o parte desagii cu pere. Dar aici e bine că-i răcoare... zău așa... răcoare...

— Răcoare, bâlbâi Ion în neștire peste câteva clipe. Apoi tăcură, ascultându-și bătăile inimii. Apoi Ion, brusc ca o fiară, o cuprinse de subsuori și-i mușcă buzele. Apoi Florica se lăsă pe spate, moale, gemând...

— Tot a mea trebuie să fii tu! zise bărbatul pe urmă când Florica își lega năframa, gata de plecare. Să știi de bine că fac moarte de om și tot a mea ai să fii!

— Ei, Ionică, multe zice omul! răspunse femeia fără să-l mai privească. Când s-a putut, n-ai vrut; când vrei tu, nu se mai poate!

Ion rămase șezând pe suman, cu ochii după Florica ce se pierdea prin porumbiște.

— Ba se poate, murmură singur, ca o încurajare. Să știu de bine că...

Își reteză deodată vorba. Frunzele mărului foșneau ca o imputare. Și imputarea îi aducea aminte de Ana. Sări în picioare parcă l-ar fi înțepat o viperă. Nu mai îndrăzni să se uite spre mărul sub care, acum un an, cealaltă i-a născut copilul. Se duse la seceră, fără a întoarce capul, ca și când din spate l-ar fi amenințat o mână nevăzută.

Florica se depărta pe drum legănându-se mândră în șolduri. Inima lui Ion tresălta de noi fiori, în vreme ce buzele-i șopteau dârz: