— Știu eu ce să te sfătuiesc?... Greu... Prea greu... Numai un avocat te-ar putea lumina bine... Dar cu răul și cu bătăile nu se împacă oamenii niciodată, asta-i de când lumea. Dumnezeu a lăsat judecătorilor împărțirea dreptății pământești... Am pățit și eu deunăzi, știi bine, că m-a ocărât dăscălița țigănește. Puteam să mă apuc de bătaie?... Nimeni să nu-și facă singur dreptate... N-am zis nimic și nu m-am înfuriat... Dreptatea-i de la Dumnezeu... M-am plâns și eu în Armadia la judecătorie și, dacă-i bine și drept să fiu hulit de pomană, hulit să rămân... Tu însă vei face cum crezi de cuviință. Numai atâta să știi: pumnul nu-i dreptate... Întreabă un avocat, roagă-l să te învețe și fă cum te-o îndrepta el... Eu n-am nici o putere...

Ion plecă mulțumit. Bine a zis popa: legea să hotărască... Ajuns acasă, chemă pe Ana și-i vorbi foarte blând:

— Tu trebuie să te duci la tatăl tău, Anuță, că eu nu te mai pot ținea, vezi bine și tu, că-s sărac și abia ne târâm și noi zilele... Dumnealui are destulă avere... Amu că m-a înșelat, nu-i nimic. Dumnezeu din cer vede și judecă. Dar eu trebuie să mă gândesc la pielea mea. Cu mâinile-n sân n-oi sta, de bună seamă, poți să-i spui!

Pe urmă o duse de mână până la poartă și închise poarta după ea. Ana se mai uită înapoi, dar el nu mai întoarse capul. — Are dreptate... toți au dreptate, șopti femeia podidită de plâns. Numai eu n-am nici un rost în lume...

Cu cât se apropia alegerea de deputat, cu atât Herdelea, tatăl și fiul, se ciorovăiau mai mult, ca și când toate necazurile și toate nădejdile, ba chiar însăși soarta lor ar fi atârnat de izbânda românului sau a ungurului. Bătrânul, care purta în suflet groaza procesului cu judecătorul, credea din ce în ce mai tare că, contribuind la alegerea candidatului guvernamental, va scăpa teafăr din ce-l amenința. Se gândea în taină că, în preajma judecății, va ruga pe ocrotitorii săi, subinspectorul și deputatul, să pună o vorbă bună pentru dânsul acolo unde trebuie. Văzându-l cu asemenea sprijinitori, judecătorul va trebui să se îmblânzească, iar tribunalul să înceteze urmărirea... Și, fiindcă în cele din urmă Titu râdea neîncrezător de speranțele lui, Herdelea zicea convins:

— Cine râde la urmă râde mai bine, băiete! Dăscălița, deși nu putea suferi neamul unguresc, rămase totuși neclintită în părerea ei că, mai presus de orice, omul trebuie să aibă grijă de pielea lui. De altfel ea și cu Ghighi nu se sinchiseau atâta de mofturile alegerii, cât se frământau că, în afară de câteva cărți poștale ilustrate, n-aveau încă nici o scrisoare de la Laura, măcar că acuma se împlineau aproape două luni de la nuntă. Își făceau fel de fel de închipuiri, căutau explicații care să le potolească neliniștea, dar care mai mult le întristau.

Titu se mistuia și se chinuia de însuflețire. Dorea cu atâta înverșunare izbânda lui Grofșoru, că îl durea chiar numai gândul că ar putea cădea. Începea aproape să urască pe tatăl său, mai ales că punea veșnic înainte interesul personal.

— Dacă nu vrei să facem nici o jertfă, cum crezi c-o să triumfăm vreodată? striga dânsul desperat, scrâșnind din dinți și smulgându-și părul.

Egoismul acesta, de care se izbea de altminteri pretutindeni, îl hotărî să se gândească să plece oriunde, în lume, încredințat că aiurea oamenii vor fi mai voioși să se sacrifice pe altarul unei idei. Deși striga întruna că activitatea e mama succesului, continua să petreacă zilele prin Armadia, la berăria Rahova sau la Grivița, unde, împreună cu alți tineri entuziaști, se îmbătau cu vorbe mari, visau închipuind planuri îndrăznețe și puneau la cale soarta poporului. Fiind siguri de succes, îi umflau mereu proporțiile. Li se părea că alegerea lui Grofșoru va revoluționa nu numai țara, ci toată Europa.

Știau dinainte discursurile zdrobitoare cu care Grofșoru va ului Parlamentul și vedeau limpede clipa când Ardealul se va ridica brusc în picioare și va cădea, ca un copil pierdut și regăsit, în brațele României, când cei oropsiți de atâtea veacuri își vor lua locul ce li se cuvine între popoare, ca niște urmași vrednici ai stăpânilor lumii...

După asemenea înaripări, intrând seara în atmosfera îmbâcsită de realitate de acasă, Titu simțea că se prăvale din înălțimi și se zvârcolea neputincios. „Trebuie să plec de-aici, altfel am să mă înăbuș!” își zicea după ce se certa cu tatăl său care nu voia nici să-i mai asculte argumentele.

Cu toată sila ce i-o făcea slujba de subnotar, își găsi singur un loc în Lușca și, într-o seară, aproape de alegere, în urma unei discuții mai violente, declară că are să se ducă îndată ce va afla rezultatul luptei, fiindcă s-a săturat de viața aceasta fără nici un ideal, mânjită numai de noroiul mărunțișurilor zilnice. Declarația voia să fie o răzbunare împotriva tatălui său, care însă se bucură auzindu-l și-l felicită că începe să se cumințească.

În ajunul alegerii trecură prin Pripas două companii de honvezi care aveau să dea o mână de ajutor jandarmilor concentrați din tot județul spre a păstra ordinea.

— Uite ce susțineți dumneavoastră, cei cu prudența! zise Titu către Herdelea arătându-i soldații ce de-abia-și târau picioarele obosite. Drept argumente ne dați baionete!

În sfârșit ziua cea mare răsări frumoasă... Armadia fierbea ca un stup în ceasul când roiește. Toată lumea era stăpânită de înfrigurare. Din sus și din jos soseau mereu cete de țărani, cu preoții și cu învățătorii în frunte, unii pedeștri, plini de praf și de sudori, alții în căruțe, toți veseli și strigând mereu „trăiască”...

De la biserica cu două turnuri, de-a curmezișul pieței, până la primărie, unde era biroul electoral, în dreapta și în stânga străzii se întinseră cordoane de jandarmi cu baioneta la armă, cu penele de cocoș agitate în pălării, răstindu-se la mulțimea ce se înghesuia în spatele lor, răcnind deseori „înapoi” și amenințând cu puștile. În mijlocul pieței, lângă crucea îngrădită cu uluci, un grup de elevi de liceu din clasele superioare, încadrați de câțiva profesori tineri și de studenți îndrăzneți, cântau Deșteaptă-te, române, întrerupându-se din când în când ca să strige în cor: „Trăiască deputatul Victor Grofșoru!” Grupul ajungea până la cordonul de jandarmi; cei din față aplaudau pe alegătorii români și huiduiau pe ovreii și ungurii care se îndreptau spre primărie. Aici, chiar în spatele unui jandarm voinic, cu mustăți mari și sclipitoare de pomadă, stătea și Titu, roșu de entuziasm și răgușit de cât a cântat și a răcnit. Toată piața gemea de țărani nealegători, aduși înadins să manifesteze, urlând „trăiască” sau „rușine”.

Belciug veni mai devreme, urmat de vreo douăzeci de pripăseni, dar în fața bisericii un ofițer de jandarmi trimise în dosul cordonului pe cei ce n-aveau cărți de alegători, încât preotul defilă numai cu șase inși înspre localul de vot, zâmbind amar la mulțimea care-l aplauda.

Titu strigă însuflețit „bravo, Belciug”, iar popa îi răspunse măgulit și trist:

— Nu-i vina mea că suntem numai atâția, știi bine! Soarele ardea. Căldura creștea neîncetat. Oamenii, osteniți de cât au stat în picioare, asudau, se îndârjeau, se îmbulzeau spre cordoanele de jandarmi fără să știe de ce, iar jandarmii se strâmbau, răcneau și izbeau ici-colo cu patul puștii, înjurând.

Pe la amiază Grofșoru, însoțit de câțiva prieteni, trecu pe stradă, spre biserică, să-l vadă mulțimea. Însuflețirea izbucni ca o flacără dintr-un jăratic peste care ai turnat ulei. Cântecele, uralele, țipetele se topeau într-un zgomot năprasnic. Lumea se năpusti peste cordoane să-l vadă mai bine. „Ura! Trăiască Victor Grofșoru!... Jos renegații!...” Jandarmii se zbăteau, învârtind armele să stăpânească valurile de oameni. Unul, cuprins de mânie fiindcă norodul nu-l lua în seamă, împunse cu baioneta în mulțime, înțepând pe un țăran bătrân, care tocmai se lupta să iasă din vâltoare și care deodată începu să se vaiete.

— Rușine!... Huo!... Jos cu ei! urlă gloata repezindu-se mai dârză asupra cordonului.

— Înapoi!... Înapoi! țipau jandarmii lovind cu arma în cei care se avântau peste linia oprită.

Grofșoru, care tocmai văzuse cum a împuns jandarmul, se repezi la țăranul rănit și-l îmbrățișă furtunos, în vreme ce mulțimea vuia de entuziasm și mulți întrebau: „Ce este? Ce s-a întâmplat?” Apoi, revenind în mijlocul străzii, își scoase pălăria, își șterse nădușeala și începu cu glas vibrator:

— Cetățeni! A curs sângele nevinovat! Teroarea... Nu izbuti să continue, căci un ofițer de jandarmi îl opri scurt, declarându-i că nu e voie să ațâțe lumea. Grofșoru se ciondăni un răstimp cu ofițerul protestând cu gesturi largi, pe când partizanii îl sprijineau stăruitor:

— Trăiască!... Trăiască!... În clipele acestea sosi în piață Herdelea, urmat de cinci alegători, cu fața luminată de un zâmbet sfios, uitându-se puțin speriat în dreapta și stânga. Câțiva strigară „trăiască”, dar îndată un glas gros răcni: „Rușine! Renegații!... Jos!” și repede toți izbucniră în huiduieli, iar printre baionetele lucitoare pumni încleștați se scuturau amenințători. Herdelea, înfricoșat, simți un tremur în genunchi, dar zâmbetul nu-i dispăru de pe buze ca și când ar fi fost vopsit... Grupul de liceeni porni să cânte batjocoritor „Veșnica pomenire”, cu glasuri ascuțite și false de mascaradă, în timp ce alții răcneau neîncetat „rușine”.

Titu, cuprins deodată de o milă mare, se piti la spatele jandarmului, uitându-se îngrijorat după tatăl său, îmbătrânit prea înainte de vreme, a cărui față acuma era albă încât de-abia i se mai vedeau mustățile mici și cărunte.

— Renegatule!... Rușine!... Trădătorule!... Jos! țipau zeci de voci în jurul lui Titu, care ridică mâinile, copleșit de emoție, parc-ar fi vrut să oprească ocările necruțătoare.

Grofșoru, care nu mai isprăvea discuția cu ofițerul, cum zări pe Herdelea, se întoarse și-l apostrofă indignat:

— Îmi pare rău, domnule Herdelea, că tocmai dumneata... Învățătorul se opri fără să poată scoate o vorbă. Ofițerul însă interveni: — Pardon!... Vă rog să nu terorizați pe alegători! Aici nu se permite nici o presiune! zise punându-se între Grofșoru și Herdelea și apoi adăugând, către acesta: Înainte, înainte, domnilor!

— Protestez împotriva acestei noi încălcări de lege! strigă Grofșoru, deschizând o nouă ciorovăială cu ofițerul.

În fața primăriei, solgăbirăul Chițu strânse mâna lui Herdelea și-l prezentă unui domn scurt și gros, cu ochelari de aur și cu o mustață galbenă rară:

— Domnule candidat, iată unul din prietenii noștri!... Îmi dați voie? Candidatul dădu mâna învățătorului, zicându-i mașinal: — Îmi pare foarte bine... Voi fi totdeauna la dispoziția dumitale... Totdeauna...

Herdelea, înviorat, primi cuvintele ungurului ca o ușurare și intră în biroul notarului unde, la o masă lungă, ședea un judecător de la tribunalul din Bistrița, uscat, cu nasul foarte subțire, cu niște ochi mici, răutăcioși și cu un creion în mână. Învățătorul îl cunoștea. Alături alți doi, tot de la tribunal, scriau voturile în formulare tipărite. Odaia era plină de oameni care măsurau pe alegători cu priviri bănuitoare.

Herdelea se apropie de masă cu pălăria în mână, cu zâmbetul pe față. Judecătorul, președintele comisiunii electorale, îl privi întrebător.

— Votez pe domnul candidat Beck! zise învățătorul, rezemându-se cu mâinile de dunga mesei și uitându-se în ochii judecătorului parc-ar fi vrut să-l roage să-l țină minte și să-l apere când va veni la proces.

Cei cu formularele îi însemnară numele, iar președintele rosti, indiferent și obosit:

— Altul? Învățătorul se dădu puțin la o parte, să facă loc tovarășilor săi. — Tot din Pripas, murmură dânsul către judecătorul care părea că nu-l aude, ci se scărpina după ureche cu creionul și se uita la cei ce scriau voturile.

La șase seara comisiunea declară ales pe candidatul Bela Beck, cu o majoritate de cinci voturi.

Rezultatul se răspândi pe-afară, prin mulțimea obosită, care-l primi cu strigăte de indignare și cu cântece naționale. Piața totuși se goli curând. Cârciumile însă se umplură, adăpostind până noaptea târziu comentariile aprinse, felicitările, amenințările...

Herdelea povesti acasă încântat cum i-a strâns mâna deputatul și cum i-a făgăduit sprijinul pentru orice împrejurare, cum i-a zâmbit judecătorul încrețind fruntea ca să-și întipărească în creieri numele lui.

— De-acu nu mai am nici o grijă cu procesul... De-acu pot dormi liniștit! zise dânsul cu mândrie. Vezi acuma ce înseamnă să știi să te porți cu oamenii? adăugă apoi bănuitor către Titu.

— Am văzut... am văzut! șopti tânărul istovit. Auzindu-l și văzându-l însă își amintea răcnetele mulțimii în piață, când a trecut Herdelea, paloarea lui de-atunci și mila aceea dureroasă ce-o simțise și care i-a rămas în inimă parcă mai adâncă. Era trist și abătut, ca și când ar fi pierdut orice nădejde în lume. „Iată de ce atârnă înfăptuirea ideii! se gândea dânsul. Cinci voturi! Adică tocmai voturile tatii... că să-și ușureze procesul! Dacă nu era procesul, triumfa ideea... Și barem procesul de-ar ieși bine!... Iată ce hotărăște soarta unui popor: un fir de tină... Și totuși ideea nu poate muri! Ideea e sufletul omului.”

Profitând că notarul din Lușca era în Armadia, cu alegerea, a doua zi plecă. „Dac-aș mai sta mult aici, ar trebui să mă scufund de tot în noroiul realității!” își zise Titu despărțindu-se.

— M-a alungat, tată... șopti Ana atât de încet că nici ea însăși nu-și auzi bine glasul, cu groaza încuibată în ochi, așteptându-se s-o zdrobească.

Vasile Baciu prânzea. Avu o tresărire, văzând-o galbenă și trasă, cu burta la gură. Mai sorbi din lapte o dată, îmbucă o coajă de mălai, pe urmă se uită lung la Ana și răspunse molfăind:

— Bine... Stai aici că ai unde... Vezi că eu mă duc până în Zăhată, că am niște oameni la sapă... Să iei seama pe-acasă...

Vorbea atât de liniștit că femeia se zăpăci, crezând că n-a auzit bine și nu îndrăzni să se așeze până nu-l văzu plecând aievea cu carul.

Baciu știa că Ion are s-o izgonească, dar nu-i păsa. Lasă să vie fata, nu-i nimic. Acuma, că-i măritată în lege, poate ședea și acasă. Mai bine așa, decât să se plece el în fața tâlharului și să-i dea moșia. La urmă tot va trebui să vie bărbatul și s-o ia, mulțumindu-se cu ce-o căpăta, căci n-are încotro... Acum e vorba de răbdare. Cine o răbda mai lung, rămâne deasupra. Iar dânsul poate aștepta oricât, că nu-l doare...

Ana era umilită și tăcută ca un câine. Nu crâcnea înaintea bătrânului și doar uneori îl privea rugătoare cu ochii ei scufundați în cap și veșnic roșii. Zilele i se păreau nesfârșite în așteptarea omului pe care inima ei îl dorea cu atât mai mult că suferise greu pentru dânsul.

Ion, chiar în ziua când o alungase, se dusese în Armadia la Victor Grofșoru, de care știa că-i avocat strașnic, mai tare ca mulți din Bistrița. Avocatul era foarte încurcat atunci cu alegerea de deputat și, aflând că Ion nu-i alegător, vru să-l amâne pentru altă dată. Ion însă, încăpățânat, nu s-a lăsat până nu i-a povestit cu de-amănuntul toată buba. Mirosind ceva mai de preț, Grofșoru întrebă mai întâi: