— Frații noștri... — Aici nu încape frăție. Când fratele ți-e dușman și vrea să-ți răpească ție casa ta și ograda ta ca să și le mărească pe ale sale, ei bine, îi dai la cap ca și altui dușman și nici nu-ți mai pasă că ți-a fost cândva frate!

Virgil ascultase zâmbind dialogul dintre Titu și Liviu. El făcuse de mult aceleași întrebări și primise aceleași răspunsuri, deși îi demonstrase șubrezenia temeliei lor. Dar, fiindcă știa că pe căpitan îl sâcâie și-l tulbură totdeauna asemenea discuție, Virgil era bucuros că Titu îl încolțește.

— Lasă-l, dragul meu, că n-o scoți la capăt cu dânsul! strigă în cele din urmă medicul râzând, deoarece vedea că Titu se posomorăște. E renegat de tot... E pierdut pentru noi... Are să se schimbe însă când îl vom face general în România Mare.

Liviu Pintea zâmbi disprețuitor: — Cred c-ar fi fost mai plăcut să fi vorbit de altceva... — Da, despre Radetzky sau de cucerirea Bosniei, zise Virgil râzând.

— Mi-ar fi făcut multă plăcere să cunosc și eu operele cumnatului nostru, continuă căpitanul, fără să asculte gluma fratelui său, întorcându-se spre Titu. Nu vorbesc românește atât de bine cât aș dori, fiindcă am stat numai între străini și n-am avut ocazie să vorbesc limba mea natală, dar citesc cu drag, când am răgaz, cărți românești. În general însă mă interesează romanele și nu pot suferi poeziile...

— Atunci tocmai ai nimerit-o! strigă medicul. Căci Titu scrie numai poezii!

— Ce are a face? Cel mult n-am să-l citesc... Deși convorbirea fusese ținută tot timpul într-un ton de intimitate prietenească, totuși Titu ieși plouat din locuința căpitanului Liviu Pintea. Argumentele ofițerului se războiau în sufletul lui cu convingerile sale entuziaste și-i întețeau în creieri întrebarea înfricoșătoare: dar dac-o fi având căpitanul dreptate? Din fericire, Virgil nu-i dădu vreme să se zbuciume și-i zise serios:

— Văzuși câte baliverne sălășluiesc într-un spirit strâmt de militar?... Primejdia asta ne amenință însă pe toți, dacă nu ne vom apăra din răsputeri sufletele de invazia străină!

Sibiul avea o înfățișare de sărbătoare. Străzile gemeau de lume românească, sosită de pretutindeni: preoți, învățători cu nelipsita umbrelă subsuoară, profesori, avocați, țărani... Cu tot caracterul său german, orașul părea azi o reședință românească. În marea de români, străinii dispăruseră.

„Parcă miile de robi muncitori și harnici ar fi pus stăpânire pe cuiburile trântorilor!” se gândea Titu reînsuflețit la vederea furnicarului de români.

Seara avu la Hotel Traian un banchet de cunoștință. Titu ședea la masa reprezentanților presei, pe când Virgil Pintea, ca unul din fruntașii Astrei, trecuse aproape de bătrânul președinte. Între gazetarii gălăgioși, Titu se simțea străin. Toți se cunoșteau, își povesteau pățaniile naționale, procesele, articolele, vorbeau de tirajul ziarelor, de deputații români de la Budapesta, de guvernul unguresc, de procurori... O lume nouă își deschidea tainele în fața tânărului reprezentant al Tribunei Bistriței. Și lumea aceasta îl zăpăcea și-i răcea speranțele. În toate vorbele ce le auzea mișunau preocupările mărunte, personale, interesate. Nici unul nu rostea un cuvânt despre vreun ideal superior. Fiecare părea încântat de sine însuși și îngrijorat veșnic să se ridice deasupra celorlalți cu orice preț... Vecinul lui din dreapta era Barbu Luca, tânărul poet care însă acuma de-abia se sinchisea de dânsul și alerga mereu să ciocnească ba cu „ilustrul asesor consistorial”, ba cu „magnificența sa Cutare” și, de câte ori se întorcea la locul său, șoptea în treacăt lui Titu:

— E o canalie ilustrul, dar trebuie să-i faci curte, căci altfel nu poți trăi!

Pe la sfârșitul banchetului, după multele discursuri umflate, Titu își simți inima atât de mâncată de amărăciune, că-i venea să plângă cu hohot.

„Pretutindeni egoismul, o, Doamne!” își zicea privind cu ochii rătăciți la fețele roșite de băutură, cu râsuri prefăcute pe buzele umede.

— Titule, Titule! îl deșteptă deodată glasul lui Virgil de la spate. Ia vino încoace!... Ce-i cu dumneata, poete? Ce ești așa de trist când toată lumea e veselă?

De-abia acasă își dezvălui nedumerirea, cu lacrimi în ochi, ca un copil nepriceput care a suferit jigniri grele întâia oară când a pășit în lumea largă. Virgil Pintea îl ascultă pe gânduri, dând din cap înțelegător.

— Toți am trecut prin amărăciunile dumitale de acuma, zise dânsul apoi, ca un părinte blând. Dar viața așa e, dragul meu. Viața e nimicitoarea iluziilor. Numai cel ce-și poate păstra visurile în ciuda cruzimilor vieții, numai acela nu va pierde încrederea niciodată... Firește că spectacolul nu e înălțător, dacă intri în culise să vezi sforile... Nu te uita însă la indivizi, căci indivizii sunt mărunți, sunt oameni care totdeauna își caută rosturile lor. Privește departe și atunci ai să vezi cum se va schimba panorama... Serbările astea, de pildă! Nu te uita la oameni, la discursurile lor, la conferințele și procesele-verbale în care fiecare caută să-și arate meritele reale sau închipuite... Nu! Astea sunt nimicuri... Dumneata încearcă să vezi ansamblul! Și atunci vei simți în toate manifestările acestea, bune, rele, înălțătoare sau josnice, civilizate sau sălbatice, vei simți bătaia pulsului unui popor care vrea să trăiască și care se luptă crâncen ca să poată trăi... Într-o bătălie numai rezultatul are însemnătate hotărâtoare. Ce-mi pasă mie cum beau și mănâncă soldații în vremea războiului prelung? Istoria nu va ști decât: am biruit sau am fost biruiți... Ș-apoi iarăși, lupta noastră e o defensivă activă, cum ar zice fratele meu căpitanul. Dușmanul ne atacă prin toate mijloacele moderne de cotropire, prin cultura lui, prin școala lui, prin arta lui, prin banii și prin munca lui... Noi trebuie să dăm din mâini ca barem să nu ne înecăm. Atât. Dacă ne menținem la suprafață, am izbuti. Ținta este să nu pătrundă dușmanul în cetatea noastră. Ei, și ținta aceasta, cu toate mărunțișurile omenești care pe dumneata te întristează, e câștigată. Asta-i mândria noastră. Și trebuie să fie și mândria dumitale și a oricui i-e drag aievea neamul!

Trei zile cât ținură serbările, Titu luă parte la toate ședințele, conferințele și banchetele festive, liniștit, mulțumit, răsunându-i în urechi cuvintele lui Virgil Pintea de câte ori vreun amănunt încerca să-l tulbure. Însuflețirea însă nu-l mai stăpâni până a treia seară, la balul care încheia solemnitățile... Toate doamnele erau în costume naționale din toate ținuturile, oferind un spectacol impresionant. Și, spre miezul nopții, toate domnițele acestea frumoase ca zânele și gingașe ca florile se prinseră într-o horă imensă, fredonând în cor, cu glasuri dulci, învăluitoare, cuvintele unui cântec popular pe care Virgil Pintea, îmbrăcat țărănește, îl cânta din fluier în mijlocul lor... Hora aceasta i se păru lui Titu un simbol al întregii vieți ardelenești, legătura între mulțimea cea mare, umilă și ostenită, și conducătorii ei, ieșiți tot din sânul ei și neuitându-și obârșia.

— Trăiască românii! izbucni deodată Titu nemaiputându-și stăpâni emoția.

Strigătul fusese în sufletul tuturor, căci îndată toată sala se umplu de glasuri înflăcărate:

— Trăiască românii!... Trăiască doamnele române!... Neamul românesc!

Polițaiul orașului interveni discret pe lângă bătrânul președinte al asociației să potolească entuziasmul primejdios. Glasul președintelui însă se pierdu ca o chemare neputincioasă în vârtejul unui uragan zguduitor.

În aceeași noapte Titu vru să-și scrie articolul pentru Tribuna Bistriței, dar nu izbuti să lege nici două vorbe. Inima îi era atât de plină de fericire încât mereu trecea în birou la Virgil să-și împărtășească impresiile.

— Ce minunată-i viața românească! zicea întruna. Ce mare e neamul nostru! Nu există în lume popor mai bun, mai harnic, mai mândru, mal puternic... Nu poate să existe!

În culmea însuflețirii își aduse deodată aminte că mâine trebuie să plece de-aici, dincolo. Dar își zise cu hotărâre:

— Nu mai plec nicăieri! Rămân aici!... Ar fi o trădare să plec de-aici!... Aici e nevoie de oameni! Aici e nevoie mai mare ca oriunde!

Adormi foarte decis să se oprească la Sibiu, să intre la vreo gazetă, în sfârșit să se facă folositor norodului. A doua zi se deșteptă frânt de osteneală, pe când Virgil Pintea îl scutura din răsputeri:

— Sus! Sus, leneșule!... E ora zece și trenul n-are să te aștepte pe dumneata, stimate poete, să-ți mistui în somn impresiile naționale!... Haidem, să nu întârziem de la poliție, unde trebuie să scoatem biletul de trecere a frontierei, altfel rămâi aici...

— Cum să rămân aici? sări Titu, biruindu-și deodată oboseala. Imediat sunt gata! Numai cinci minute!... S-ar putea să mai rămân aici, odată ce am pornit la drum?... Dincolo e fericirea cea adevărată... Acolo trebuie să fie!

George turba... Dintru-ntâi îi venise să se năpustească la Florica și s-o zdrobească. După ce a scos-o din sărăcie și din noroi, după ce nu e în stare să-i facă barem un copil, acuma umblă să-l și necinstească? Se opri însă gândindu-se că Ion e capul tuturor relelor și că deci cu dânsul trebuie să se răfuiască... Al Glanetașului i-a făcut destul rău, numai rău, și fără nici o pricină...

Toată ziua de sâmbătă își ascunse mânia parcă nici n-ar bănui nimica-n lume. Și, fiindcă Ion n-a venit pe la ei, seara s-a dus la cârciumă unde l-a și întâlnit. Vorbiră mai prietenos ca altă dată și George îi spuse că mâine se va duce la pădure, și spunându-i îl privi atât de senin încât văzu bine bucuria din ochii lui Ion care, ca să-l descoase, întrebă:

— Da când vrei să pornești, George? Glasul lui, tocmai pentru că voia să pară nepăsător, avea o tremurare ușoară de mulțumire pe care George o simți foarte bine. Răspunse liniștit:

— Apoi când o însera mai bine, ca să mergem pe răcoare. Duminică după-amiază trecu iar pe la cârciumă și iar întâlni pe Ion, și iar aduse vorba că deseară trebuie să plece la pădure. Ion era amețit puțin de rachiu și chiuia și horea parcă toată lumea ar fi fost a lui. În ochii lui strălucea sfidătoare bucuria bucuriilor. Apoi când să iasă George, Ion îi ură drum bun și mai ceru o sticlă de băutură, să-și astâmpere focul.

Pe Florica însă George degeaba o iscodise. Își vedea de treburile ei prin casă, ca totdeauna, încât bărbatul se gândi că poate ea nici nu e vinovată. Îi pregăti merinde în traistă și ea însăși agăță traista de loitră. Când începu să se întunece, Toma Bulbuc opri cu carul în uliță, în fața casei. George înjugase boii și-l aștepta. O slugă de-a lui Toma veni în carul feciorului, să-i mai ție de urât pe drum. Când își făcură cruce să pornească, sluga strigă:

— Da topor nu-ți iei, bade George? George tresări. Înadins nu luase, gândindu-se c-o să-i trebuiască acasă. Sări jos din car și alergă în tindă. Savista, care se târâse pe prispă, nepricepând cum poate pleca dânsul când ea i-a spus că are să vie Ion Glanetașu, bâigui plângător:

— Nu duce, bade... Stai aci... — Să nu pățești ceva, George, că te-ai întors din cale, murmură Florica.

— Vezi mai bine tu să nu se întâmple pe aici vreo poznă! zise bărbatul tare, de frică să nu audă nevasta cum îi bate lui inima.

— N-ai nici o grijă, că doar mă cunoști și mă știi! răspunse femeia liniștită.

Carele se urniră. Întunericul le înghiți curând, lăsând în urmă numai scârțâitul roților, din ce în ce mai molcom.

Pe bolta vânătă stelele se aprindeau pe rând ca niște luminițe fricoase. Peste sat se cobora o ceață plăpândă, alburie, care parcă subția bezna și o răcorea.

George tremura în car ca și când l-ar fi zgribulit frigurile. De vorbea, îi dârdâiau dinții. Ieșiseră din sat și suiau pe coastă, printre ogoare tăcute pe care clăile înnegureau ca tâlharii la pândă... Două zile plănuise dânsul ce-o să spuie tatălui său când va sosi clipa, și acuma nu-i venea nimic în minte. I se părea că a plecat de-acasă de un veac și vedea mereu pe Ion cum se furișează în ogradă, cum se așază în pat lângă Florica... Apoi deodată gemu:

— Parcă nu mi-e bine... Mă întorc... O luă drept peste câmp. Auzi cum strigă tatăl său ceva, dar nu înțelese nimic. Vru totuși să răspundă „bine, bine”, și n-avu glas. Când nu mai auzi carele, începu să alerge. Se rostogoli de vreo două ori prin șanțuri, peste haturi. Îi era cald de se năbușea. Un strop de sudoare îi căzu pe mână și-l învioră parcă l-ar fi atins un cărbune aprins. Cu cât se apropia, cu atât îi era mai frică să n-ajungă prea târziu.

Sări gardul porumbiștii din dosul casei, ieși în grădinița din față și de-aci în ogradă. Casa dormea nepăsătoare și tăcută ca o matahală moartă. Peste drum un câine hămăi de două ori, iar în balta din vale broaștele orăcăiau urât într-o întrecere ațâțătoare... Vru întâi să intre buzna, dar se răzgândi înainte de a porni spre tindă. Poate că Ion totuși n-a venit încă, ș-atunci... Bătu în ușă, ușor, cum bat flăcăii în geam, la fete. Glasul Floricăi răspunse îndată, limpede, nedormit:

— Cine-i? George tăcu. Glasul femeii îi zârnâia în creieri, spunându-i: — Vezi, nu dormea... Îl aștepta... Auzi pașii Floricăi, desculți, apropiindu-se încurcați de foșnetul cămășii. Ușa se crăpă hoțește să nu facă zgomot.

— Tu ești? șopti ea. — Eu, eu, mormăi George intrând repede. Nevasta recunoscu glasul, se dădu la o parte ca plesnită de un bici. Dar, înainte ca George să-i fi simțit spaima, se reculese și, punând zăvorul, întrebă îngrijorată:

— Vai de mine, George, dar ce-i de te-ai întors așa? — Nu prea mi-e bine... Dar lasă, că nu-i nimic... Culcă-te tu! Până mâine-mi trece, zise bărbatul încet, ca și când i-ar fi fost teamă să nu deștepte pe cineva.

Florica vru să mai întrebe ceva, dar răspunsul lui șoptit și tremurat parcă-i puse un căluș în gură. Se urcă în pat, se înveli și căută să vadă prin întuneric ce face George. Nu vedea nimic, dar îl auzea suflând greu ș-apoi deodată dezbrăcându-se grăbit. Când se întinse lângă ea, sub cearșaf, un fior îi trecu prin spinare, căci George era un sloi de gheață.

— Ce ți-e de te cutremuri așa? întrebă bărbatul cu un glas gros și greu ca un dangăt de clopot.

— Ce să-mi fie... M-a cuprins frigul când ți-am deschis... Vremea parcă stătea în loc, precum stăteau și dânșii nemișcați, oprindu-și respirația ca să audă mai bine orice urmă de zgomot, într-o așteptare amorțită. De-afară pătrundea ca prin puf orăcăitul broaștelor, îndulcit, ca un cântec de dragoste. Geamurile însă se stingeau în întuneric încetul cu încetul, arătând că vremea totuși trece și că cerul se înnourează treptat-treptat. O stea verzuie, care mai clipea singuratică, dispăru deodată, acoperită parcă de o perdea neagră, trasă de o mână tainică.

Cine știe câtă vreme s-a scurs astfel? Se gândeau acum amândoi, aproape în același timp. „Poate că nu mai vine...” Și pe când se gândeau, auziră deodată poarta, scârțâind foarte ușor, apoi niște pași care se apropiau de casă, rar, cu mare băgare de seamă. Apoi câinele de peste drum hămăind iar de două ori. Cântecul broaștelor se curmă scurt ca și când arunci un bolovan în apă.