— Martori ai? — Am, domnule avocat, cum să n-am... Am pe... se grăbi țăranul, înșirându-i pe toți cei ce au fost la tocmeală și care auziseră făgăduielile socrului său.

Avocatul se însărcină să-i scoată toate pământurile, dar îi ceru înainte jumătate din onorar. După ce Ion numără banii, Grofșoru îi închise într-o casă de fier, îl sfătui să aducă înapoi pe Ana ca să nu poată spune Vasile Baciu c-a alungat-o, dar să potrivească lucrurile astfel încât să nu bage de seamă că are nevoie de ea.

Ion își făcu cruce de mulțumire. Dacă i-a luat avocatul banii, înseamnă că trebuie să câștige. Ana are să se întoarcă ea singură... Numai când trecură două săptămâni începu să intre în grijă să nu cumva să se primejduiască procesul din pricina femeii care nu vine acasă.

Când află Vasile Baciu că Ion l-a tras în judecată, se întunecă. Îi era frică de judecați, deoarece nu mai avusese niciodată și văzuse la alții că procesele înghit zadarnic moșiile oamenilor. Începură îndoielile. Să nu se întâmple ceva și să piardă tot. Avocații câte șuruburi nu învârtesc. Te bagă în temniță cu dreptatea în mână. La urma urmelor poate că tot mai bine ar fi să-i arunce câinelui jumătate locurile și căsuța cea veche, să scape de-o grijă... Se uita mai chiorâș la Ana și ar fi fost bucuros să-i găsească vreo pricină s-o gonească înapoi, la tâlharul pe care și l-a ales ea și de care acuma nu mai știe cum să se scuture.

În duminica a treia, Vasile Baciu, ca s-o poată alunga, se hotărî să se îmbete. După-amiază cârciuma era plină, ca de obicei. Avrum, negru de supărare, din pricina unei afaceri cu notarul, servea totuși rachiul mai prompt chiar decât alte dăți. Vasile n-apucă să se afume bine și se pomeni cu Toma Bulbuc lângă dânsul, foarte vesel și mulțumit că pusese temelia casei de piatră ce o clădea pentru George pe care avea de gând să-l însoare la iarnă. Din vorbă în vorbă Baciu se plânse cât de rău a nimerit-o cu măritișul fetei, cum stă acuma acasă la dânsul, parcă nici n-ar avea bărbat... Toma clătină din cap și apoi întrebă binevoitor:

— De ce nu vă împăcați voi, Vasile?... Oamenii trebuie să se învoiască...

— Da cu cine să te împaci, omule? făcu Baciu trântind paharul pe masă și povestind iarăși ce-a pățit cu ginerele și cum vrea să-l lase pe drumuri, cerșetor.

Atunci intră și Ion în cârciumă. Venea înadins, știind că e socrul său, să încerce o apropiere, dacă s-ar putea, ca să-și ia acasă nevasta. Se așeză însă la altă masă, strigând cu un oftat:

— Jupâne!... Măi jupâne!... Dă-mi și mie oleacă de stropșeală!

Până să vie Avrum cu rachiul, Toma se întoarse repede: — Ia vino încoace, Ioane! Vino, vino, că nu te mănâncă nimeni...

Ion trecu greoi la masa lor, rostind ca din gura altuia: — Noroc bun, socrule... — Ce socrule, mă! sări Vasile, jumătate glumeț, jumătate furios. Eu să-ți zic ție „socrule”, că văd că nevastă-ta-i mai mult la mine decât la tine!

— Vina mea-i? făcu Ion, îndoindu-se de spinare ca un caraghios.

— Eu aș zice să vă împăcați ca oamenii de treabă, să nu vă mai faceți de râsul lumii! vorbi acuma Toma, trăgând cu ochiul întâi unuia, pe urmă celuilalt. Că zău așa! Ia șezi, Ioane, șezi colea!

Ion se așeză, așternând pe o bancă o batistă roșie cu flori verzi, ca să nu-și murdărească hainele. Toma puse îndată la cale tocmeala. Altă dată s-ar fi aprins, ar fi înjurat, ar fi răgușit țipând, acuma amândoi erau liniștiți, chibzuiți și reci ca doi negustori pățiți și înșelați. Vasile sfârși îmbiindu-i jumătate locurile și casa cealaltă, pe care poate să le scrie oricând pe numele lor, să nu mai fie neînțelegere. Ion răspunse că mai bine să hotărască judecata, dacă nu vrea să-i dea ce s-a înțeles când a luat fata; totuși Ana poate să vie acasă oricând, căci el cu ea n-are nimic... Toma îi îndemnă să mai lase fiecare câte ceva și-i sili să dea mâna.

— Bine, așa să fie cum ziceți, mormăi Ion cu ochii aprinși. Dar procesu-i proces... Amu, deocamdată, fie după voia dumneavoastră, dar judecata să-mi dea dreptul meu deplin! Dacă dumneata îmi dai de bunăvoie cât zici, ne-om judeca pe mai puțin!

Vasile Baciu nu vru să audă de proces și se supără. Toma însă îl făcu să dea mâna a doua oară, zicând blajin:

— Lasă, lasă cum zice, că-i mai tânăr și mai fără minte! Lasă... Până la judecată mai trece vreme și cine știe ce-o mai aduce Dumnezeu!

Băură aldămașul împreună până pe înnoptat. Ion plecă acasă cu Ana de mână. Era beat, dar nu-și arăta totuși mulțumirea. Doar în suflet se bucura c-a spart gheața.

A doua zi dimineața Vasile Baciu veni, după cum se înțeleseseră, și se duseră în Jidovița, la notar, să le facă hârtiile de intabulare.

— Da să scrii acolo, domnule notar, că procesul merge înainte! zise Ion ca o amenințare.

Vasile Baciu încercă să răspundă, dar Ion se sculă în picioare: — Îmi trebuie tot pământul, socrule, știi bine... Tot pământul!...

După plecarea lui Titu, casa Herdelea se liniști. Învățătorul se mai lăuda din când în când cu lovitura lui de la alegerea de deputat, dar doamna Herdelea și Ghighi se gândeau tot mai mult la Laura. Ca să se mângâie, dăscălița, îndată ce isprăvea lucrul, se așeza în salonaș și citea rugăciuni, singură, cu glas tare, din cărticica ruptă, zdrențuită, pe care i-o dăruise odinioară, demult, unchiul ei Simion Munteanu.

Într-o seară, tocmai aproape de cină, Hector începu să latre în ogradă, portița scârțâi prelung, în pridvor se auziră pași greoi și apoi un ciocănit în ușă.

— Scrisoare de la Laura! sări Ghighi aprinsă și bătând din palme, în vreme ce Herdelea zise gros: Intră!

Era într-adevăr straja Cosma Ciocănaș și aducea poșta din Jidovița: o scrisoare pentru Herdelea, vreo două pentru săteni de la feciorii ostași, apoi câteva ziare ale lui Belciug. Învățătorul citi toate adresele, dădu scrisoarea Ghighiței și vru să oprească gazeta popii.

— Nu pot, domnule învățător, zău nu pot, bâlbâi straja rușinat. Mi-a poruncit domnul părinte să nu mai las la dumneavoastră nici o gazetă, că altminteri mă probozește în biserică...

— Bine, Cosma, să fii sănătos! răspunse Herdelea râcâit de curiozitate. Șezi puțin și te odihnește, că până atunci văd eu repede ce mai spune în ele...

De la alegerea de deputat, Belciug rupsese orice legătură cu Herdelea; nu-și mai vorbeau, nu se salutau, erau ca doi străini. Prin Armadia mai erau mulți care îl ocărau, îndeosebi însă Victor Grofșoru, care spunea pretutindeni că numai din pricina „renegatului din Pripas” o circumscripție românească a trimis în Parlament un deputat ungur.

Până să răsfoiască Herdelea ziarele, dăscălița încercă să citească scrisoarea de la Laura, împreună cu Ghighi care, nerăbdătoare, se silea să urmărească și ea rândurile mărunte, cu litere ascuțite și drepte. Dar emoția lor era așa de mare, că nu putură să descifreze nimic.

— Ia dați-o-ncoace! zise Herdelea, după ce își astâmpărase setea gazetei și expediase pe Cosma.

— Da, da, citește-o dumneata tare! strigă Ghighi. Învățătorul își puse ochelarii, se sculă în picioare, întinse scrisoarea lângă lampa atârnată de grindă și citi rar, apăsat, bătrânește, cu glasul tremurat puțin pe alocuri:

„Mult iubiții și doriții noștri! Nu m-aș mira să credeți că cine știe ce ni s-a întâmplat de nu v-am scris pe îndelete de când ne-am despărțit, în fața Rahovei și cu lacrimi în ochi. Eu însămi mă întreb cum am putut fi atât de neglijentă, căci dragostea mea pentru dumneavoastră nu s-a micșorat, deși s-a împărțit. Numai punându-vă în situația noastră, ne veți înțelege și ne veți ierta. Sper însă că ați primit multele cărți poștale ce vi le-am trimis de pretutindeni, pe unde am umblat? Până să ne încropim gospodăria noastră mică și drăguță, am tot amânat scrisul, ca să vă pot povesti din fir în păr viața nouă în care am intrat. În sfârșit iată-mă mai slobodă.

Nimeni nu-și poate închipui cât amar îmi strângea inima în clipa când am pornit la drum. Îmi sângera sufletul și nici nu puteam plânge măcar, căci George ar fi înțeles poate greșit lacrimile mele... Totuși călătoria din Armadia până aici îmi va rămânea veșnic neuitată și plăcută. George a fost așa de bun că repede mi s-a risipit tristețea și mi-a câștigat, mai mult decât iubirea, încrederea.

Am stat două zile în Bistrița, fiindcă eu m-am îmbolnăvit ușor și George n-a vrut să ne urcăm în tren până ce nu voi fi zdravănă de tot. Cât a fost George al meu de delicat și de nobil, nici n-am cuvinte să vă spun. (Nu v-aș scrie complimentele acestea, dacă n-aș fi sigură că el nu le va afla niciodată; altfel ar fi în stare să-și ia nasul la purtare, dragul meu drag!) A doua seară, înviorată și gătită cu rochia cea albastră ca cerul, care George zice că-mi șade admirabil, am cinat la Gewerbeverein. A fost o minune. Cânta muzica militară. Era lume imensă și elegantă. Și George era așa de drăguț și vesel. Mă sfiam puțin, fiindcă mereu îmi săruta mâinile peste masă, deși pe de altă parte știam că acuma aveam dreptul să ne iubim fără zgardă, cum spune mereu George... În sfârșit am petrecut splendid și ne-a costat aproape douăzeci de coroane, căci George cheltuia nebunește, zicând neîncetat că numai o săptămână de miere e în viață. Mie însă îmi era frică să nu ajungem fără bani în Vireagul nostru și să rămânem de râsul lumii.

Miercuri am plecat din Bistrița hotărâți să nu ne mai oprim deloc până-n Sătmar. Totuși în Dej iar am poposit o noapte și o zi. George era neastâmpărat și voia să-mi arate toate orașele pe unde trecem, ca să avem amintiri comune de pretutindeni. Și la Gherla am stat o zi și am vizitat Episcopia, întâlnind chiar și pe preasfințitul nostru episcop, care a glumit cu noi și ne-a binecuvântat. Mi-a plăcut mult Clujul, oraș mare și frumos, dar mi s-a părut straniu că n-am auzit nici o vorbă românească. Am fost găzduiți la sora lui George, care-i măritată cu un avocat de seamă, Victor Grozea; trebuie să vă aduceți aminte, că ne-a vorbit de Ludovica, la logodna noastră, socrul meu. Am fost și la teatrul unguresc unde se juca nu mai țiu minte ce comedie. N-am putut însă râde deloc, întâi că nu pricepeam mai nimic din ce sporovăiau pe scenă, și apoi mai ales pentru că era a treia seară de când ne oprisem la Cluj și George tocmai îmi mărturisise că drumul nostru nici nu trece pe aici și că m-a adus numai ca să mă distreze pe mine și să-mi facă plăcere. Am plâns și l-am certat că m-a înșelat astfel și cu deosebire a cheltuit atâția bani de nici nu îndrăznesc să vă spun, că v-ați spăimânta. De aceea n-am putut râde la comedia ungurească. George însă zice că n-am râs fiindcă era prea proastă. La urma urmelor poate să aibă și el dreptate.

Și așa a trebuit să ne întoarcem iar pe la Dej, să mai petrecem acolo o noapte și pe urmă să o luăm la miazănoapte, spre Sătmar. Adevărat însă că nici nu ne-am mai clintit din tren până la Sătmar, unde ne așteptau de multișor bagajele și lăzile mele și mai multe ale lui George. În oraș doar că ne-am odihnit câteva ceasuri și îndată am pornit la Vireag cu trăsurile ce ni le trimisese notarul căruia George îi telegrafiase din Dej că sosim.

Pe aici e numai șes și iar șes, cât vezi cu ochii, neted ca-n palmă, cu lanuri nesfârșite de grâu. Soarele frige năprasnic, iar nourii de praf după căruțe rămân în văzduh parcă le-ar fi lene să se mai coboare pe pământ... O fi frumos, cui îi place. Mie însă mi-i dor mereu de dealurile noastre din Pripas, de munții noștri albaștri și măreți!

Vireagul e sat românesc, dar numai cu numele. Oamenii spun, ce-i drept, că-s români, dar o spun pe ungurește, căci altă limba nu pricep. Te și doare inima când îi auzi. De altfel sunt harnici, săritori, creștini buni. Nu-i de mirare că și-au uitat graiul strămoșesc bieții oameni, căci Vireagul e tocmai în marginea neamului românesc. Dincolo nu mai găsești decât unguri și iar unguri, cu izmene largi ca poalele țărancelor noastre și cu niște tichiuțe de pălării în cap de-ți vine să râzi. Ghighi s-ar omorî de râs până s-ar obișnui cu dânșii... Notarul de aici e ungur și, firește, n-are de unde să știe românește. Chiar și învățătorul vorbește foarte stricat, deși școala e confesională, susținută din banii bisericii. George i-a făcut îndată imputări, dar dânsul s-a scuzat că aici așa-i obiceiul, că și răposatul preot numai ungurește vorbea, ba ne-a mai asigurat că și noi va trebui să ne dăm pe brazdă. Atunci George s-a legătuit că, orice s-ar întâmpla, nu se va abate de la îndatoririle naționale și i-a spus învățătorului că trebuie să ne silim să readucem la matcă pe sărmanii rătăciți; a vorbit atât de mișcător George al meu că învățătorul a plâns, precum am plâns și eu... Învățătorul e văduv, iar notarul are o nevastă bătrână și arțăgoasă cu care n-am să mă pot împrieteni niciodată. E mai bine, căci altfel, singură, voi putea fi mai de folos bărbatului meu în marea operă de redeșteptare a acestor români nenorociți. Am început să cunosc puțin și eu viața, să înțeleg cât este de apăsătoare. Ne-am așezat frumos casa. Am cumpărat o mobilă foarte drăguță, din Sătmar, cam ca aceea din salonașul nostru. Suntem mulțumiți și fericiți, și ne rugăm lui Dumnezeu să ne miluiască tot așa pe viitor. Ne gândim cu drag că poate la anul vom avea un băiețel. Eu cred mult că vom avea și chiar am început să-i pregătesc scufițele.

George a fost hirotonisit acum patru săptămâni. Cred că-i cel mai de seamă preot din toată țara și că slujește cel mai frumos dintre toți. Nu pentru că George e al meu, ci pentru că așa este.

Ei, dar văd că m-am pornit ca mutul și nu mai sfârșesc. Dacă însă nu mă opresc singură, iată că mă oprește hârtia care s-a săturat de mâzgăliturile mele... Acum cred ca v-am povestit chiar prea multe. E rândul dumneavoastră să-mi trimiteți o scrisoare cel puțin tot așa de lungă. Până atunci vă îmbrățișez de mii de ori cu dragoste mare pe toți. — Laura.

P. S. Prin octombrie sperăm să ne repezim puțin prin Pripas. Atunci apoi am să aduc încoace și pe Ghighița mea scumpă pe care o sărut special cu mult dor. — Aceeași.

Fiindcă draga mea Laura nu mi-a lăsat loc de scris, eu vă îmbrățișez cum pot. Iubirea ne-a făcut să ne gândim numai la fericirea noastră; de aceea iertați-ne.

— George”. Herdelea puse scrisoarea pe masă și-și șterse ochelarii zâmbind mișcat, cu două lacrimi înflorite în colțurile ochilor. Ghighi se aruncă la scrisoare, o sărută și se învârti prin casă plângând și râzând de bucurie, în vreme ce doamna Herdelea, lingându-și buzele cu vârful limbii, rosti înduioșată:

— Dragii mamii, dragi!

Văzându-se stăpân al altor locuri, Ion, în loc să se împace, mai rău se întărâta. Se simțea din ce în ce mai înșelat și se gândea numai la pământul celălalt, care ar trebui să fie al lui și care e încă tot al lui Vasile Baciu. Aștepta procesul cu încăpățânare și se ducea mereu-mereu pe la Victor Grofșoru să-i dea zor, încât avocatul trebui să-l ocărască și să-l amenințe să se astâmpere.

Neputându-se potoli altfel, bătea deseori pe Ana. Acuma o ura. Era convins că e înțeleasă cu tatăl ei ca să-l tragă pe sfoară. Numai când o vedea plângând, se mai răcorea.

Femeia răbda, supusă și friptă. Îi trecea uneori prin creieri gândul că Ion n-o fi iubind-o, dar îl alunga înfricoșată, ca o primejdie ucigătoare. Mai des îl dezvinovățea, ca și odinioară, zicându-și că grijile și necazurile îl îndârjesc. Apoi nădăjduia o mângâiere în copilul ce-l aștepta din zi în zi. Copilul poate să-l mai îmblânzească și pe dânsul.

Robotea ca o slujnică. Zenobia, de când avea noră în casă, nu catadicsea nici să mute un scaun de ici până colo; în schimb însă o dăscălea toată ziua, bruftuluind-o și afurisind-o. Ana singură trebuia să ducă în spinare toată gospodăria. Ea gătea mâncarea și tot ea o căra la câmp, unde lucrau oamenii în frunte cu Ion. Seara nu-și mai simțea șalele, iar burta o împovăra și o năbușea. În pat gâfâia atât de greu că Ion o lovea cu cotul în coaste, înjurând-o că nu-l lasă să doarmă cu fonfăielile și râgâielile care o apucau și o țineau ceasuri întregi.

În dricul verii, într-o zi Ana rămase singură acasă, să facă de mâncare și s-o ducă la prânz bărbaților care, împreună cu Zenobia, secerau o holdă de grâu. În vreme ce turna rântașul rumenit peste ciorba ce clocotea într-o oală zdravănă de tuci, femeia simți deodată niște junghiuri prin pântece atât de dureroase, încât fruntea și tâmplele i se încununară cu sudori fierbinți. Se lăsă pe vatră, cu ochii speriați, apucându-se cu amândouă mâinile de burtă și gemând. „Mi-o fi venit vremea”, se gândi când junghiul se mai mulcomi.

Gustă mâncarea, puse puțină sare... Durerile însă o încercară din nou, întâi mai slabe, pe urmă mai crâncene parcă ar fi înțepat-o cu ace. Până în amiezi s-a chinuit, dar ea tot nu s-a lăsat, ci a isprăvit mâncările și le-a pus într-un coș, să le poată trimite prin cineva, dacă s-ar întâmpla să-i fi hărăzit Dumnezeu să nască astăzi.