Invocația către muze. Șovăirea lui Dante,

dojana și îndemnurile lui Virgiliu.

Rugămintea Beatricei. Înspre poarta Infernului.

Era ‘n amurg, și ‘ntunecata zare

scăpa de truda sa pe tot ce-i viu

pe-acest pământ; eu singur fost-am care

făceam gătire ca ‘ntrarmat să fiu

și grelei căi și milei petrecute,

pe care-acum din minte le descriu.

Era ‘n amurg, și ‘ntunecata zare

scăpa de truda sa pe tot ce-i viu

pe-acest pământ; eu singur fost-am care

Înaltul geniu, Muze, aci mi-ajute:

și-a ta noblețe-aci să ți s’arete,

tu, minte-a mea, ce-ai scris cele văzute!

Și-am zis: — „Tu, cel (ce) mă conduci, poete,

să-mi vezi puterea de e’n stare-ori nu-i

să intre ‘n căi atâta de secrete.

Părintele lui Silviu-a mers, cum spui,

la cei nemuritori (nu doar în minte,

ci el aevea, cu ‘ntreg trupul lui).

Dar dacă-i fu propice-al lumii Tată,

și-l ai și efectul nalt din el aminte

și ce și cum avea să ias ‘odată,

nu e nedemn să creadă cel cuminte

c’a fost ales, din cerul cel mai sus,

imperiului și Romei ca părinte:

iar ea și el, și-i drept să fie spus,

urzite-au fost cetății sfinte-a tale,

urmașule-a lui Petru ‘ntâiul pus.

În mult de tine-a sa cântată cale

el lucruri auzi ce-au fost temei

și ‘nvingerii și mantiei papale.

Apoi, cătând dovezi credinții-acei

din care-al mântuirii drum purcade,

s’a dus și-Alesul Vas în cer la ei.

Dar eu? Eu cum să merg? Cine-mi concede?

Nici Paul, nici Eneea nu-s: pe mine

nici eu că-s demn, nici nimeni nu mă crede.

Deaceea, dac ‘aș mergc-acum cu tine,

mă tem c’ar fi nebun, un drum pierdut:

eu zic; iar tu pricepi și știi mai bine.”

Și ca și-acel ce nu mai vrea ce-a vrut,

schimbând prin noul gând pe cele-avute,

așa că lasă totul ce-a ‘nceput,

așa și eu sub poala coastei mute

gândind îmi mistuii întreaga vrere

ce ‘ntâi, spre-a ‘ncepe, atât mi-a fost de iute.

— „De-ți prind din vorbe bine-a ta durere —

răspunse umbra cea mărinimoasa —

ți-e sufletul cuprins de-acea scădere,

ce-abate-ades de ținta sa frumoasa

pe om, astfel (oprind) ca năzărirea

nălucii lui pe-o bestie fricoasă.

Să-ți spui, spre-a stinge’n tine deci orbirea,

dece-am venit și ce-auzii atunci

când milă-avui de ‘ntâi că-ți știu perirea.

Eu stam la cei ce sufăr făr’ de munci,

și-o Doamnă mă chemă, frumoas’ atare,

încât cerui chiar eu să-mi dea porunci

Cu ochi lucind ca steaua, și mai tare,

și blând și dulce-al gingașei copile

angelic glas fu ‘n propria-i cuvântare:

Poete Mantuan — a zis — gentile

al cărții nume ‘n via lume-i viu

și viu va fi ‘ntru toate-ale ei zile,

pe-al meu, dar nu și-al sorții-amic, îl știu

atât de-oprit pe coasta cea pustie,

că ‘ntors de groază orbecă ‘n pustiu:

Și teamă mi-e ‘ntr’atât pierdut să fie

că prea târziu în sprijin sunt venită,

din câte ‘n cer de el fui mărturie.

Dar du-te, și cu vorba ta gătită

și ce-i menit să-l mântue de-aice

ajută-l, ca să nu mai fiu mâhnită.

Eu, care-ți spun să mergi, sunt Beatrice

și viu de unde să mă ‘ntorc mi-e sete:

m’a ‘mpins iubirea ‘ndemn și-aceste-a-ți zice.

Când voi fi iar la Domnul, îndelete

vorbi-te-voi de bine, suflet mare!” —

Tăcu atunci și ‘ncepui eu când stete:

— „O, Doamnă a virtuții, tu prin care

întrece omul tot ce s’ar afla

în cerul ce mai strâmte cercuri are:

Mă bucură ‘ntr’atât porunca ta,

că orice grabă, s’o ‘mplinesc, mi-e ‘nceată,

și n’ai dece-mi mai spune și-altceva.

Dar cum nu pregeți, pricina mi-arată,

să te cobori în negrul nostru fund

din largul plai unde te vrei plecată?” —

— „De ceri ce-i mai adânc să nu ți-ascund

ți-oi spune scurt — răspunse zisei mele —

cum nu mă tem aicea să pătrund.

Te teme doar de lucrurile-acele

ce pot să vatăme ‘n vreun fel pe-aproape:

de celelalte nu, că nu sunt rele.

Pe mine Domnu-așa vru ‘n lut să sape,

că jalea voastră nu mă poate strânge,

nici foc din focul vostru a mă ‘ncape.

E’n cer o doamnă bună ce se plânge

de piedeca unde te mân cu teamă,

și ea județul aspru-l poate frânge.

Pe Lucia, cu-acest cuvânt o chiamă:

— „Nevoie are omu-ți cu credință,

de ajutorul tău; ți-l dau în seamă!”

Urînd dar Lucia-orice suferință,

veni unde știa c’o să ne vadă,

pe mine și-a Rahirei vechi ființă.

— „O, Beatrice, a Domnului plămadă,

dece n’ajuți pe cine-atât de dragă

te-avu, încât se rupse de grămadă?

N’auzi cum geme jalea lui întreagă,

nu vezi cum moartea-l strânge mai cu zor

la râul care mării nu-i dă vlagă?”

N’au fost pe lume oameni mai cu dor

de-al lor folos, la păgubi mai cu pază,

ca mine la cuvântul mustrător.

Și coborîi din jețul meu de rază

încrezătoare ‘n vorba ta cuminte,

și ție vază și la ceilalți vază.”

Și după ce-mi pică acestea ‘n minte

întoarce ochii-aprinși de plâns la mine,

ca mai grăbit să umblu înainte.

Și-alerg atunci, cum a vrut ea, la tine.

te scap de fiar’aceea cu noroc,

re ‘n drumul scurt spre dalba culme-ți vine

Dar ce-i? Dece, dece rămâi pe loc?

dece în piept atâta mișelie

Și nicio ‘ncredere și niciun foc?

Atunci când trei femei prea sfinte, ție

de grijă-ți poartă sus la curte ‘n cer

și vorba-mi de-atât bine-i chezășie?”

Cum floricelele de-al nopții ger

tânjind și ‘nchise, dând de caldul Soare,

se ‘ndreaptă toate ‘nvoalte pe luger;

așa și eu cu voia temătoare

și-atâta bărbăție în piept îmi puse

că începui ca o ființă tare:

- „O, buna, care ajutor mi-aduse,

și tu, curtean, ce te-ai supus curând

adevăratelor ei vorbe spuse!

Îndupleci sufletu-mi așa flămând

să vie, cu al graiului șivoi,

că iată-mă-s întors la ‘ntâiul gând.

Poți merge, o vrere suntem amândoi,

tu călăuz, tu, domn și tu, maestru.” —

Așa-i grăii, și când porni apoi,

intrai pe drumul aspru și silvestru.