Cercul al șaptelea: Violenții împotriva firii.

Convorbirea lui Dante cu trei florentini.

Corupția Florenței. Gerion.

Eram și de-unde-acum s’aude bine

căzând ăst râu cum sună ‘ntr’alt ponor

ca zumzetul ce-l face-un roi de-albine.

Când iată ‘n goană trei, cu-acelaș zor,

s’au rupt, fugând (în pâlc de-o ceată care)

trecea prin ploaia asprei cazne-a lor.

Veneau spre noi toți trei cu strigăt mare:

— „Ia stai tu cel ce după haina lui

din urbea noastră cea coruptă pare!”

O, ce de răni pe trupul lor văzui

și proaspete și vechi arsuri și-urgie,

încât mă ‘ncrâncen chiar și-acum când spui.

La glasul lor s’opri Virgil, iar mie

mi-a zis apoi: — „S’aștepți pe-aceștia trei,

și-i demn s’arăți cu dânșii curtenie.

Ba, cred că dacă prin natura ei

n’ar ninge-atari văpăi această gură,

mai bine-ar fi ca tu să mergi la ei.”

Văzând că stăm, ei iarăși începură

anticul plânset, și-ajungând apoi

toți trei deodat ‘o roată se făcură.

Și cum pândesc atleții unși și goi,

dintâi și timp și potrivită stare,

de-a ‘ncepe-a se ‘mpumna și-a-și da război,

așa rotea, cu fața fiecare

spre mine-astfel că gâtu ‚n sens contrar

de-al tălpilor făcea a sa cărare.

— „Și-obrajii stinși și arși și-ăst loc amar

de-ți fac de noi o scârbă care ntrece

chiar mila ta — mi-a zis un ins — măcar

măcar a noastră faim’ atunci te plece

să spui ce om ești tu, că viu te ‚ncrezi

prin lumea morții-așa veghiat a trece?

Acest pe urma cui rotind mă vezi,

murdar și fără păr cum e cu totul,

avu mai mare rang de cum îl crezi.

El Guido Guera e, și-a fost nepotul

Valdradei celei bune, și ‘ncercată

și spad’ avu precum avu și votul.

În dosul meu țărâna e călcată

de Teghiaiu Aldobrand, cui trebuia

mai multă să-i fi dat voi cinste-odată.

Iar eu ce-mi duc cu-aceștia crucea mea

sunt Iacob Rusticuci și-mi fu pierire

mai mult decât orice nevasta rea.”

Să fi putut avea de foc scutire,

săream la ei acolo ‘n flăcări drept,

că-mi da maestru ‘ntreaga sa ‘nvoire;

cum îns’aveam numai arsuri s’aștept,

învinsă-mi fu de frică bunavrere

ce dornic mă făcea să-i strâng la piept.

— „O, nu dispreț — răspunsei — ci durere

de starea voastră m’a cuprins deodată

și mult va fi până s’o simt că-mi piere,

de ‘ndată ce-acest domn al meu și tată

cuvinte-a spus din cari văzut-am bine

că oameni demni, cum voi sânteți, s’arată.

Din țara voastră-s eu; și-a’voastre pline

de faimă nume-oricând le-am onorat

și scrise port a’voastre fapte ‘n mine.

Eu las pelinul și dulci poame cat,

de-un duce-adevărat promise mie,

ci ‘ntâi până la centru-o să străbat.”

— „Mult timp în membre sufletul să-ți fie

stăpân — mi-a zis alt duh — și-așa cum vrei

să lași pe urm’o faimă ‘n lumea vie,

mai dă Florența și-azi ca deobicei

valori în fapte și ‘n deprinderi bune,

ori totu-i azi gonit din sânul ei?

Căci nou sosit la plâns aci ‘n genune

Vilhelm Borsiere-atâta de nesiguri

ne face-a fi, și triști, cu ce ne spune.”

— „Poporul nou și iuțile câștiguri

te fac fără de cumpăt și ‘ngâmfată,

Florențo, ‘ncât te sbați acum în friguri!”

Așa vorbii cu fruntea ridicată.

Și-acum toți trei priveau așa ‘ntre sine

cum faci privind spre-o vorb’adevărată.

— „De-ți este lesne-oricând atât de pline

răspunsuri — ei mi-au zis — să dai oricui,

ferice tu, că spui ce știi că-i bine.

Iar dac’o fi să ieși din locul bui

și-ai iarăși să revezi frumosul soare,

când drag ți-o fi să zici de Iad: eu fui!

fă și de noi cuvânt printre popoare!”

Și, cercul rupt, în graba de-a se duce

păreau toți trei cu aripi la picioare.

Nu poate-atât de iute-un om s’apuce

să zic’ Amin, cum ei ne-au și apus,

deci binevru să plece și-al meu duce.

Iar eu urmai, și nu mult drum ne-am dus,

și-urla de-aproape-atât ăst râu la vale,

că nu ne-am fi auzit ce ne-am fi spus.

Precum din Monte Viso apei sale

dintâi spre Ost își taie curs acel

pârâu ce ‘n stânga pe-Apenini ia cale

și ‘n munți numit e Aquacheta el

nainte-a ca s’ajungă pe câmpie

spre-a fi la Forli-apoi numit altfel,

căzând din Alpi pe-o râpă, cea pustie

din sus de Benedict, unde-ar putea

să fie-azil deajuns și pentr’o miie,

așa căzând din ruptul mal vuea

și-acoalea cursul tulburei vâlcele

că ‘n scurtă vreme-ai asurzi de ea

O sfoar’aveam în jurul coapsei mele

pe-atunci și eu, și-ades cu ea crezui

să prind pantera cu pestriță piele.

Întreag’acum din jur mi-o desfăcui,

așa precum Virgil avut-a dorul

și-apoi, făcută ghem, i-o ‘ntinsei lui.

Spre dreapta ‘ntors cu ea conducătorul,

și nu departe de prăpastie stând

în negrul hău supt el îi dete sborul.

Ieși-va lucru nou, gândeam, firește

la noul semn, la care-atent fusei

cât stă Virgil de-atent și-l urmărește;

ah, ce precaut cat’ a fi cu-acei

cari văd nu numai fapta cea de-afară

ci-adânc pătrund cu mintea și ‘n idei!

Iar el mi-a zis: — „Curând o să răsară

ce-aștept aici, și ce visezi tu ‘n tine

vederii tale ‘ndat’ o să-i apară.”

Cât poți, când pare-un adevăr, creștine,

c’ar fi minciună, tu să-l taci mereu,

căci făr’ de vină poți păți rușine —

ci-aici nu pot să tac, și iată eu,

creștine, jur pe-aceast’a mea cântare,

și-așa precum o lungă viață-i vreu,

că ‘n negrul aer gros văzui c’apare

plutind ceva, de jos, cumplit deajuns

să tulbure pe-un om oricât de tare;

precum se ‘ntoarce-acel ce s’a scufuns

ca s’o descurce-ancòra când se prinde

de stânci ori de-alt vr’un lucru ‘n mare-ascuns,

se ‘nfige ‘n tălpi și ‘ntreg în sus se ‘ntinde.