Cercul al șaselea: Ereticii.

Mormântul papei Anastasie. Topografia Infernului.

Pe culmea unei’nalte râpi, clădită

rotund din pietre mari ce-avalma zac,

soseam pe-o culme-acum și mai cumplită.

Și-aici, siliți de aburi răi ce fac

aduși de jos o groaznică putoare,

am stat să ne ferim dup’un capac

al unui larg sicriu ce-avea scrisoare:

„Pe papa Anastasie-l țin, pe cel

de Fotie tras pe căi rătăcitoare.”

— „Aci ne cat’a merge ‘ncetinel

spre-a ne’nvăța cu fumul ce-aburește

și nu ne-o mai păsa apoi de el.”

Așa Virgil, iar eu: — „Atunci gândește

cu ce-am umplea, spre-a nu ne fi răpus,

ăst timp de-aici.” Iar el: —„Gândesc, firește.

Aceste stânci, o, fiul meu — mi-a spus —

cuprind în sine-astfel trei cercurele

din grad în grad ca și cele de sus.

Și pline toate gem de duhuri rele,

dar pentru ca văzând deajuns să-ț-i fie

să-ți spui dece și cum au cazna ele.

Nedreptu-i scop oricărui rău ce-urgie

provoacă’n cer; și-ajungi la scopul tău

știrbind pe-alt om prin fraud’ori sâlnicie.

Dar frauda este-al minții-un propriu rău,

deci mai urîtă’n cer; și-a fraudei crime

au chin mai mare ‘n mult mai jos un hău.

Cei sâlnici țin cuprinsul văii prime.

Ci-așa cum sila trei direcții ia,

și cercu-i construit ca o treime.

Ori Celui sfânt, ori ție-ți strică ea,

ori altuia. Zic lui și-averii sale,

precum c’un clar temei tu vei vedea.

Prin sil’aproapelui loviri mortale

ori moarte-i dai, și silă-i faci averii

prin foc și jaf și lucruri făr de cale.

Deci cei ce-ucid și-s urzitori durerii

și fur’ori pradă, toți vor plânge-aici

în primul cerc și ‘n osebite serii.

Prin sil’averii proprii poți să-ți strici

și ție-apoi; deci, făr de nicio fine

în cercu-al doilea sieși inimici,

plâng toți acei ce se ucid pe sine,

și joac’averi, dând bunuri risipirii,

sau plâng unde-ar fi loc de stări senine.

Poți face sil’apoi Dumnezeirii,

de-o blestemi din adânc și-i negi ființa,

și-urăști natura sau vr’un dar al firii.

Deci cel mai strâmt ponor e locuința

Sodomei și-a Cahorsei și-alor care

urăsc hulind din suflet Provedința.

Iar frauda, care-oricui îi dă mustrare,

și’n contra cui se’ncrede ‘n ea uzează

și’n contra cui încredere ‘n ea n’are.

Ăst mod, el parcă numai desmembrează

ce Firea vru prin dragoste s’adune;

deaceea ‘n cercu-al doilea se ‘ncuibează

curvii și furt și vrăji și ‘nșelăciune

și-abuz și fals și toată lingușirea

și alte — asemeni căi de spurcăciune.

Ci ‘n cazul prim distruge și iubirea

ce-avem din fire și pe cea ce-anume

s’adaugă ei sporind ce naște firea,

deaceea ‘n cercul cel mai strâmt din lume,

în centrul ei, pe care șade Dis,

trădării-i scris etern să se consume.»

— „Maestre-al meu, ce clar îți curge — am zis—

cuvântul tău și-mi dă distincție clară

de-acest popor și neamu’n el închis!

Dar cei ce stau în balta lor murdară,

și cei purtați de vânt și câți se ‘njură

ciocnind poveri, și-acei din ploi, de-afară;

de-i stau și ei lui Dumnezeu în ură,

de ce nu-s în cetate ‘n foc, la fel,

iar dacă nu, dece-au ceeace ‘ndură?”

— „Dece Ingeniul tău — răspunse el —

s’abate-așa cum nu făcu ‘nainte?

Ori mintea ta țintește-acum alt țel?

De-acele vorbe nu-ți aduci aminte,

de-al tău Elin în Etică tratate,

că-s trei porniri dușmane vrerii sfinte:

necumpăt, rea credință, cumplitate

de bestie? Iar primul dă mai mică

ofensă ‘n cer, deci mai puțin și bate,

și-acum de-observi ce-acestea vreau să zică,

și bine-aminte ții cine-s acei

ce-afară plâng, mai sus, nu ‘n foc adică,

tu poți vedea dece acești mișei

deoparte stau, iar Dreapta cea verace

mai blândă-și are-aici mânia ei.”

— „Oh, soare tu, ce-oricare nor desface,

iar când explici m’albești, încât, precum

îmi place-a ști și ‘n dubiu-a fi îmi place,

la punctu-acela întoarce-mi-te-acum,

când zici c’ar fi ‘nsultând cămătăria

divina milă și mi-arată cum?”

— „Nu singur într’un loc filosofia

o spune cui voieșt-a cerceta

că firii voastre-i este obârșia

divinul intelect și arta sa.

Și’n fizică dac’o cetești, nu toată,

ci ‘n prea puține file vei afla,

că firii arta — cât e scris să poată —

e ca și unui maistru ‘nvățăcelul,

deci e lui dumnezeu ca și-o nepoată.

Dintr’astea două, de-ai aminte felul

în care Facerea de-Adam tratează,

un om își ia și viața sa și țelul.

Cum îns’un cămătar alt drum urmează

el ia ‘n dispreț și firea și-arta care

îi dă ei țel, că’ntr’alta el sperează.

Și-acum, să vii, că-i timpul de plecare.

Spre Zori și Peștii schinteiaz’acum

și’ntors de tot spre-apus e Carul Mare

iar pe-unde-om scoborî-i departe drum.”