Cercul al optulea: Bolgia întâia și a doua.

Pezevenghii, seducătorii de femei și înșelătorii. Lingușitorii.

Un loc e ‘n Iad, Văi-rele se numește

de piatră ‘ntreg cu față ruginie,

cum e și ‘naltul mal ce-l cercuește.

În centru-acelui blăstăm de câmpie

căscat se vede-un puț și larg și-afund

al cărui chip la timp îl voi descrie.

Iar spațiul cât rămâne-i loc rotund

cât e ‘ntre puț și râpa asta mare

și ‘n zece văi se ‘mparte ‘ntregu-i fund.

Precum e locul unde spre-apărare

a zidului se văd pe sub castele

un șanț urmând pe-alt șanț în număr mare,

așa erau făcute-aici și ele.

Și-așa cum vezi și punți care să treacă

pe-alt mal, din pragul ăstor citadele

asemeni punți din poala stâncii pleacă

și peste gropi și valuri necurmat

merg până ‘n puț ce rupte ‘n el le ‘nneacă.

În locu-acesta ne găsirăm când

ne-a scos Gerion de pe el; și ‘n cale

porni Virgil spre stânga, eu urmând.

Văzui la dreapta alte stări de jale,

și cazne nouă și călăi de-alt soi

ce-umpleau această cea dintâie vale.

Mișeii ‘n fund veneau, cu toții goi,

spre noi din centru văii-un stol; de-afară

alt stol, dar mai grăbit, în rând cu noi.

Precum pentru ‘mbulzeală mult aflară

Romanii-un mod de-a circula pe punte

în anul jubilar și-așa așezară

să aibă toți, pe-o lăture — a lor frunte

spre Sanct Angelo câți spre dom mergeau,

iar pe-altă parte-acei ce merg spre munte.

Și draci cu coarne bice lungi aveau,

în multe părți pe negrele colnice,

și-amar din dos cu bicele-i băteau.

Vai, cum săreau de iuți să se ridice

la ‘ntâiul bici, și n’așteptau să-i bată

al doilea rând și-al treilea rând de bice!

Precând mergeam îmi fu întâmpinată

de-un ins privirea, și-am strigat grăbit:

— „Nu-l văd pe-acesta azi de ‚ntâiaș dată.”

M’oprii deci să-l privesc și s’a oprit

Virgil și se ‘nvoi pe plac să-mi facă,

puțin să mă și ‘ntorc cu cel lovit.

Iar el credea că mi s’ascunde dacă

va sta cu capu ‘n jos, ci-i fu ‘n zădar,

căci zisei eu: — „Tu, cel ce ochii-și pleacă,

de nu ești dintre-acei ce-ades îți par,

tu ești Caccianemic, ești el, firește,

dar ce te-a ‘mpins aci ‘ntr’atât amar?”

Iar el: — „Nu-ți spui cu drag. Dar mă silește

cuvântu-ți clar ce-așa de dulce-mi sună

și prima viaț’a noastră-mi amintește.

Marchizului, oricum ar fi să spună

vr’un svon scornit, fui eu care i-am dus

să-i facă voia sora mea cea jună.

Nu-s singur Bolognez sub bice pus,

ci-i plin ăst loc de ei, de-atâta ginte,

încât din Reno la Savena nu-s

deprinși atâția sipa să cuvinte.

De vrei dovezi și-un fapt ca să-ți explici:

cumplita-ne sgârcenie-ți fie-aminte.”

Pe când vorbea astfel îi dete-un bici,

strigând, un drac: — „Hai, lotrule, odată,

că nu-s femei să poți să vinzi și-aici.”

Plecai apoi și-ajunsei pe-al meu tată,

și ‘n scurtă vreme-acolo ne găsirăm

pe unde-o stâncă e din mal plecată,

și ‘ntorși la dreapta lesne o și suirăm

și-așa plecând pe-a dânsei crestătură

din Iadul de deasupra noi ieșirăm.

Iar când am fost și unde-i o spărtură

spre-a face celor biciuiți un drum prin ea,

— „Să stai — mi-a zis — și ia ‘n căutătură

și pe-alte duhuri cu pornire rea,

a căror față (căci veneau mânate

cu noi în rând) tu n’o putuși vedea.”

Și stând pe pod vedeam nenumărate

cirezi venind spre noi din punct opus

gonite-amar cu biciul dela spate.

Și, fără să-l întreb, Virgil mi-a spus:

— „Privește-acum pe-acel semeț, pe care

durerea sa de-aici nu l-a răpus,

păstrând și ‘n chin regească ‘nfățișare!

Stăpân ajunse-al lânei aurei

în Colchis el, prin sil’ ori înșelare.

Trecând prin Lemno ‘n urma vremii-acei

când și-au ucis lipsitele de minte

pe-ai lor bărbați impiile femei,

și-aici prin daruri și prin dulci cuvinte

seduse pe Hipsifela, pe-aceea

ce pe-alte toate le minți ‘nainte,

și, grea cu el, lăsă apoi femeea.

Această culpă-i dă acest flagel

și-și ia pedeapsă și pentru Medeea.

Cu el merg răii ce-au sedus la fel,

destul îți fie-acum vederii tale

și-acest ponor și cei ce plâng în el.”

Eram acum pe unde ‘ngusta cale

trecea pe-al doilea val ce e picior

al punții ce-i din cealaltă vale.

De-aici noi auzeam într’alt ponor

cum gem mișeii și pufnesc pe gură

și-și bat cu palma scăfârlia lor.

Pe râpi era depus un strat de sgură

de-un abur puturos ce-adâncu-l scoate,

și-i ochilor un chin și ‘n nas tortură,

iar fundu-atât de-adânc că nu se poate

vedea, decât urcând al punții dos

de unde-i steiul culme-a bolgii toate.

Ajunși și-aici văzui în bolgie jos

popor scufuns într’un noroi în felul

acelui sterc ce din privăți e scos.

Pe când priveam și-un duh îmi fuse țelul,

cu-atâta glod pe cap că n’avui fel

să știu de-i preot ori mirean mișelul.

— „Dece te ‘nholbi mai mult — îmi zise el —

decât la alți îmbălegați, la mine?”

— „Mai mult, căci te-am văzut de nu mă ‘nșel

cândva cu păr uscat — i-am zis — știu bine,

și ești Interminei din Lucca tu,

deaceea mă și uit mai mult la tine.”

Cu palmele-atunci tigva și-o bătu:

— „Mă ‘nfund ‘aici ce-am lingușit cu gura

că ‘ntr’asta, limba făr ‘de trudă-mi fu.”

Maestrul meu apoi: — „Căutătura

ți-o fă puțin mai cătr’adânc țintită

să poți vedea cu ochii-acum făptura

murdarei slujnici, cea ce despletită,

se scarpină cu unghii ‘mbălegate

acum stând dreaptă’n sus, acum stârcită.

E Tais, cutra, celei ce ‘ntrebate

de-amant: „Am grații mari că ți-am făcut

ăst dar?” i-a fost răspunsul: — „Minunate!”

Și ‘ntr’ăst ponor destul e ce-am văzut.”