Cercul al șaptelea: Mânioșii.

Pădurea sinucigașilor. Pier della Vigna. Risipitorii.

Aici n’apucase Nes a trece-acum,

când noi într’o pădure ‘ntram grozavă

ce n’avea niciun semn de niciun drum.

Iar frunza ei nu verde, ci bolnavă,

nu linse crengi, ci strâmbe și ‘nnodate,

nu fructe ‘n pomi, ci numai spini și-otravă.

Între Cornet și Cecina ‘nfundate

păduri ca asta n’au, nici mai pustii

acei mistreți ce-urăsc câmpii arate.

Aici au cuib spurcatele Harpii

cari, dând de știre-amarul ce-o să-l pață,

din insule-au gonit pe-ai Troiei fii.

Au aripi mari, dar dc-om, și piept și față,

cu pene-un pântec larg și ghiare-având

și-apururi plâng prin pomii făr de viață.

— „Să știi de-aicia, pân’a nu fi ‘ntrând,

că ești acu ‘ntr’a văii-acea genune

ce-a doua e, și fi-vei până când

pe-aprinsul prund piciorul ți-l vei pune.

Deci cală bine și vedea-vei stări

ce nu le-ai crede numai, de le-aș spune.”

Simțeam acum din orice parte-oftări,

dar nevăzând d’unde-ar putea purcede,

steteam un rob al mutei tulburări.

Eu cred că el credea că poate-aș crede

c’atâta vai un neam ar fi gemându-l

ce stă printre copaci și nu se vede.

Deaceea-mi zise el: — „Un spin rupându-l

dintr’aste plante-ori de-unde-ți este placul,

vedea-ți-vei fals întreg în tine gândul.”

Întinsei mâna deci și-am rupt din cracul

cu foi o creang’a unui mare spine;

și-atunci: — „Dece mă rupi?” striga copacul,

și-umplut de sânge negru ca din vine

din nou striga: — „Dece mă mai despoi,

or niciun simț, de milă n’ai tu’n tine?

Noi oameni fost-am și-azi copaci cu foi;

de noi îns’ar putea mai mult să-ți pese

chiar suflete de șarpe de-ar fi ‘n noi.”

Cum vezi și la tăciunii verzi adese

că arde-un căpătâi, iar altul geme

și sfârâe prin vânt ce ‘ntruna iese,

cuvânt și sânge-așa ‘ntr’aceeaș vreme

ieșea din trunchi; iar cu, lăsând să-mi cadă

ce-am rupt, steteam ca omul ce se teme.

Și-a zis Virgil: — „De-ar (fi) putut să creadă,

rănite duh, ce n’am voit să-i spui

și ‘n versul meu putu ‘ntr’un loc să vadă,

el n’ar fi pus pe tine mâna lui.

Dar necrezutul fapt mă ‚mpinse-a face

prin el un act ce nici eu nu-l crezui.

Dar spune-i cine-ai fost ca să te ‘mpace

și faima ta s’o ‘mprospătcze-altinde

în lumea ‘n care-i scris să iasă ‘n pace.”

Iar el: — „Nu pot să tac, atât m’aprinde

frumosu-ți grai deci nu vă pară greu

ca ‚n vorbe-acum puțin mă voi întinde.

La inima lui Frideric sânt eu

acel ce cheie-avui, și-așa cu’ncetul

știam să ‚ncui și să descui cum vreu,

încât eu singur îi aveam secretul;

fidel purtat-am slujba cea regească

încât pieream de-atâta muncă, bietul!

Dar cutra cea tot trează să pândească

la curți de regi cu ochi făr de rușine,

un viciu-al curților și-o cium’ obștească,

pe toți cu vremea-i asmuța pe mine,

și-aprinșii-apoi aprinseră pe-August

că ‘n negru-abis căzui din culmi senine.

Crezând, cuprins de-acroare și desgust,

să-mi aflu ‘n moarte leac la desonoare,

injust îmi fui eu cel deapururi just.

Și jur pe-această nouă-a mea ‘nchisoare

că niciun fel de-ofensă n’am adus

acestui rege demn de-orice onoare.

Și-oricare dintre voi va merge sus

ridice-mi numele cel bun ce-mi zace

și-acum de-a pizmei lovituri răpus.”

Tăcu apoi puțin. — „Fiindcă tace —

mi-a zis Virgil — ai vreme-acum, socot,

de vrei să știi mai mult, să ‘ntrebi ce-ți place

Iar eu: — „Întreabă-l tu mai bine tot

ce crezi și știi c’a mea dorinț’o ‘mpacă;

eu prea mă simt mișcat și n’am să pot.»

Deci zise-așa: — „Robite suflet, dacă

voiești ca ‘n lume el cu drag să-și puie

cuvântul pentru tine, atunci să-ți placă

să spui cum poate-un suflet să se ‘ncuie

într’ăști copaci? Și din prinsoarea lui

mai e putință de-a scăpa, sau nu e?”

Suflat-a trunchiul tarc-atunci, și-a lui

suflare ‘n glas se ‚ntoarse spre-a ne spune

și-așa ne-a zis: — „Pe scurt o să vă spui.

Pe-un suflet mânios, când își răpune

el singur al său trup ce-i fu copacul,

Minos, aci ‘ntr’a șaptea gură-l pune.

El cade ‘n crâng, nu unde i-ar fi placul,

ci-acolo unde-l asvârli destinul,

și-aci ‘ncolțind, ca ‘n brazda lui alacul,

vlăstar el crește și devine spinul

pe care-l pasc Harpiile de foi

și-i dau dureri, dar și durerii-alinul.

Ca și-alții-ale lor spolii, așa și noi

căta-le-vom, dar nu spre-a fi ‘mbrăcate,

că-i just să n’ai ce singur îți despoi.

Aici le vom târî și spânzurate

în crâng le vom avea, oricare ins

de propriu-i trunchi al umbrei turmentate.”

Noi stam mereu la spin, cu capu ‘ntins,

crezând că vrea și-altce să ne mai spună

când făr de veste-un sgomot ne-a surprins

ca și pe-acei ce simt ca pe-o furtună

venind mistrețu ‘n partea pe-unde stau

și-aud și câini și crengile cum sună,

și iată ‘n stânga doi care-alergau

și goi și sfâșiați, fugind orbește

că ‘n crâng ei orice piedic’o sfărmau

iar cel gonit: — „O, moarte-acum, sosește!”

Dar celălalt, crezând că poate calcă

prea ‘ncet: — „O, Lan’, așa de voinicește

tu n’ai fugit la Toppo ‘n joc de halcă».

și poate-apoi, nemaisuflând ușor,

făcu un grup din trupul său și-o salcă.

Ci ‘n urma lui tot câmpul fu un nor

flămând de negre și do iuți cățele,

părând ogari scăpați din lanțul lor.

Sărind au rupt bucăți și bucățele

cu dinții ‘n cel ce-ascuns în salcă fuse

și triste membre-au dus în guri cu ele.

M’a prins atunci de-o mână și mă duse

Virgil la salcia ce ‘n zădar plângea

prin crengi pe care sânge-acu le-umpluse.

— „O, Iacob da Sanct Andrea — el se bocea —

Știai, că ‘ntrând în mine, tot te ‘nhață,

de-ai fost trăind mișel, ce-i vina mea?”

Când ferm îi stete-apoi Virgil în față:

— „Tu, cel ce printre-atâtea răni cumplite

și plâns și sânge scoți, c-e-ai fost în viață?”

Iar el atunci: — „Oh, suflete venite

ca să vedeți măcelul de rușine

prin care-atâtea foi mi-au fost răpite,

să le-adunați sub tristul trunchi sub mine.

Eu fui din urbea, cui Botezătorul

schimbatu-i-a patronul prim cu sine,

de-aceea primul cu-arta sa dă zorul

s’o bântue mereu; și-un rest ferice

de nu i-ar fi păstrat pe-un pod poporul,

acei ce-o reclădiră ‘n vremi propice

pe spuza dânsei, după Huni rămasă,

degeab’ar fi muncit ca s’o ridice.

Eu furci mie-mi făcui în propria casă.”