Cercul al optulea: Bolgia a zecea.

Falsificatorii.

De neamul mult și-atât de multul sânge

aveam priviri atâta de’mbătate,

încât doream să stau să’ncep a plânge.

Virgil însă mi-a zis: — „Ce gând te-abate?

De ce mai zăbovești privind pe-acei

ce triști (stau) cu trupuri mutilate?

Ai stat și ‚ntr’alte bolgi’ — așa? De vrei

să-i numeri, află că-i rotunda vale

de două ori zece mile ‚n lungul ei.

Iar luna e sub noi, și căii tale

de-acum îi sînt clipitele puține,

și multe-s încă de văzut pe cale.”

Iar eu: — „De-ai fi văzut și tu ca mine

ce cauz’avui să văd așa cu zorul,

tu timp mi-ai fi lăsat să văd mai bine!”

Pe când vorbeam, porni conducătorul

și-urmai și eu; dar vorba ne’ mplinită

mergând eu mi-o ‘ntregii: — „Aci’n ponorul

spre care-aveam privirea pironită

eu cred că unul dintr’a noastră casă

își plânge-o culpă foarte scump plătită.”

Maestrul meu atunci: — „Dar ce-ți mai pasă

de el de-acum? — mi-a zis — tu ochii du-i,

privește-acum altce, și-acolo-l — lasă.

Sub stâlpul punții-amenințând văzui

cu degetul spre tine-un duh, și-i spuse

Geri del Bel pe nume-un soț de-al lui,

dar sufletul atât de-atent îți fuse

spre acel Bertrand cu-așa de tristă soarte,

că n’ai privit spre el, și-așa se duse.»

„O, duce-al meu — am zis — cumplita moarte

ce nu i-a răzbunat-o nimeni sus

din toți câți au rușinea lui s’o poarte,

ea-l face mânios, și, căci s’a dus

nevrând nici a-mi vorbi, dovadă-mi dete,

și-acum spre milă-s și mai mult dispus!”

Așa vorbeam până pe-al punții spete

de unde-al văii fund acum putea —

dar prea era obscur — să ni s’arete.

Când cel din urmă schit acum stetea

sub noi, al Malebolgii, și’ncepură

călugării prin fund a se vedea,

pe-urechi îmi pusei mânile, căci fură

atât de mari plânsori aici, cum poate

n’o plânge’n Iad în veci mai tare-o gură.

Ce-amar ar fi când într’o vară toate

spitalele sardinice și-acele

din Val di Chiana și Maremme-ar scoate

afară ‘ntr’un ponor pe toți din ele,

așa era și-aici, și-un rău miros

cum dă ‘mpuțit puroiu’n bube rele.

Iar noi, spre stânga iar, mergeam în jos

pe-a lungii stânci pe cea din urmă dună,

și-acu ‘ncepui să văd mai luminos

cum serva celui ce’n etern răzbună,

dreptatea făr ‘de greș, ia răzbunare

bătând pe calpuzani ce-aci-i adună.

Nu cred c’ai fi văzut amar mai mare

când toți bolnavi zăcut-au Aegineții

din aerul stricat cc-a fost atare.

Că pân’la verme-orice suflare-a vieții

peri’n ostrov, și-acele ginți antici,

precum ne scriu ca sigur fapt poeții,

s’au renăscut din ouă de furnici;

precum vedeai aci ‘n obscura vale

zăcând grămezi bolnavii-aici și-aici.

Pe vintre-acesta, și pe-a altui șale

zăcea alt ins, și-aici vr’un neferice

târîndu-se pe brânci pe-amara cale.

Iar noi treceam încet, fără de-a zice

nimic, privind la umbre târîtoare

ce ‘n veci nu pot de jos să se ridice.

Și iată doi, făcuți răzimătoare,

cum două țesturi la’ncălzit le pui,

de lepră plini din cap până’n picioare.

Nicicând pe-un serv, purtând țesala lui,

când domnu-i are zor, sau pe nevrute

când stă veghind, mai harnic nu-l văzui,

decât cum ăștia doi cumplit de iute

cu unghiile râia-și țeselau

ce-așa-i mânca de n’aveau chip s’ajute.

A leprei scoarț’astfel o descojau

cum razi cu vre’o custur’un crap sau pește

de-acei ce solzii cei mai mari îi au.

— „Tu cela ce țesală-ți faci din dește —

a zis Virgil spre unul dintre ei —

iar uneori din ele-ți faci și clește,

să-mi spui de-i vr’un Latin pe-aci ‘ntre-acei

de al vostru fel, și-acestei munci pe tine

etern să ai tu unghii-oricâte vrei!”

— „Și noi, diformii-așa cum vezi tu bine,

sântem Latini — plângând răspunse-un ins —

— dar tu, acel ce’ntrebi acestea, cine?”—

Virgil atunci: — „Sânt unul ce-am descins

cu-acest ce-i viu, și-astfel din gură’n gură

îl port să vad ‘al Iadului cuprins.”

Cei doi comunul spete-l desfăcură,

și’n tremur s’au întors spre mine-apoi

cu mulți cari sunet prin ecou avură.

Virgil mă’mpinse-aproape acestor doi: ,

—„ Ce vrei — zicând— tu ‘ntreabă-i așa-dară! “ —

Și-așa cum vru, am și’nceput: — „O, voi,

al vostru nume nu ‘n curând dispară

din minți-umane ‘n prima lume-a lor

(ci’n veac trăiască la lumină-afară),

să-mi spuneți cine-ați fost, din ce popor?

(Nu vă silească să-mi dați știri reduse)

al vostru chin și-urât și-obositor.”

— „Albert da Siena — zise-un duh — mă puse

pe rug, pe mine, din Arezzo fostul,

dar nu a morții cauză’n Iad m’aduse.

Glumind i-am spus: — „Adevărat, că rostul

urcării’n aer ca să sbor îl știu,—

iar el, un curios, și sterp ca prostul,

ceru o probă, și-ăst motiv hazliu

că nu (putui) să-l fac Dedal să fie,

m’a ars prin cel ce i se da drept fiu.

Ci-osând ‘aci ‘ntr’a zecea bolge mie

mi-a dat Minos cel de-ori (ce) greș străin,

fiindcă’n lume-uzai și de-alchimie.”

Iar eu către Virgil: — „Mai vanitos

alt neam decât Sienezii se mai poate?

Chiar cel francez cu mult e mai prejos!”

Dar alt lepros ce ne-auzi: — „Tu scoate

pe Stricca dintre ei, căci cheltuind

păstră măsura cea mai dreaptă’n toate;

și Nicolò, căci de șăfran știind,

el primu-i cultivă picanteria

în strat în care-asemeni plante prind:

și clubu’n care și-a păpat și viia

și multele-i păduri D’Ascian, și’n care

vindea ca spirite-Abagliat prostiia.

Spre-a ști cine te-ajută a spune-atare

de neamul sienez, te-apleacă bine

ca fața mea s’o vezi în linii clare,

și-astfel afla-vei pe Capochio’n mine,

acel ce’n viață fals metal făcui,

și bine știi, de nu mă’nșel în tine,

ce sprintenă maimuț’a firii fui.”—