Cercul al șaselea: Ereticii. Lângă poarta cetății Dite.

Cete trei Furii. Trimisul ceresc. Cei doi poeți

intră în cetate. Ereticii îngropați în morminte de foc.

Acea coloare moart’a feței mele

ce’n spaim’avui când el veni ‘napoi,

făcu pe-a lui cea viie să i-o spele.

Ca omul care-ascultă stete-apoi,

căci mult prin neguri ochii să străbată

n’aveau puteri prin aerul greoi.

— „Noi tot avem să biruim odată —

așa ‘ncepu — de nu… atare-mi spuse…

oh, cât m’amân ‘acum că nu s’arată.”

Văzui eu bine cum un văl el puse

pe ce ‘ncepu cu ce-a sfârșit să zică,

și n’a ‘ncheiat așa cum începuse,

și nu puțin îmi dete-acestea frică,

fiindc ‘am tras din spusu-i nedeplin

mai rău un sens de cum avea adică.

— „în fundu-acestei triste scoici mai vin

cândva de-acei din primul grad în care

speranța moartă vi-e unicul chin?”

Așa întrebai. Iar el: — „Se ‘ntâmplarare

să-i fie dată sarcin’ oarecui

de-a face-aceast’a mea de-acum cărare.

Dar eu, ce-i drept, și de-altădată fui

trimis aici de-acea Erihto cruda

ce poate-aduce-un duh în trupul lui.

Eram de scurtă vreme mort, iar truda

impusă-mi fu prin Iaduri să străbat

spre-a scoate-un duh din cercul unde-i Iuda,

din cel mai jos și-obscur și ‘ndepărtat

extrem de cerul ce ‘nconjoară toate.

Știu drumul bine deci, nu fi ‘ngrijat.

Ăst smârc ce-atât de rea putoare scoate

încinge orașul-aprinselor morminte,

și-a ‚ntra numai cu sila ‚n el se poate.”

Mai multe-a spus, dar nu le mai țin minte,

căci eu demult țintisem ochii mei

spre ‘naltul turn cu vârfu-acel fierbinte,

de unde-au răsărit deodată trei

de sânge pline Furii infernale,

ce-aveau mișcări și chip ca de femei.

Cu hidre verzi încinse-ale lor șale

cu păr de șerpi mărunți (ca mărăcinii,

făcuți cununi pe tâmplele fatale).

Virgil pe-aceste serve-ale Reginii

durerii cei de veci le cunoscu

și: — „lat’ — a zis — ferocele Erinii.

În stânga lor Megera plânge-acu,

și-Alecto este care ‘n dreapta plânge,

Tisifone-i la mijloc.” Și tăcu.

Pe piept cu ghiarele s’umpleau de sânge

și-urlau bătând în palme-așa că eu

simțeam cum spaima spre Virgil mă strânge.

— „Meduso, hai — așa strigau mereu —

să-l facem piatră — și priveau spre mine —

spășească ‘n el atacul său Teseu.”

— „Întoarce-te și’nchide-ți ochii bine —

mi-a zis Virgil — că n’ai să mai vezi stele

de-apuci să vezi pe Gorgo dacă vine.”

Vorbind m’a ‘ntors chiar el de cătră ele,

și nepărându-i palmele-mi deajuns

și-a ‘ntins podiș și-a’ lui peste-ale mele.

Voi, cei cu spirit ager de pătruns,

cătați aci ‘n cântarea mea ciudată,

sub vălul ei ce ‘nvăț îmi zace-ascuns!

Și iat’atunci pe balta tulburată

(un svon de spaimă, numai trosnituri)

făcea ‘ntre maluri apa să se sbată

cum nu ‘ntr’alt fel un vânt ce prin călduri

contrarii naște ‘nvârtejiri cumplite

și ‘n furie bate biciuind păduri

și crengi rupând le-asvârle risipite

și ‘n pulbere ‘mbrăcat trufașu-i drum

gonește ‘n adăpost păstori și vite.

Lăsându-mi ochii-apoi: — „Privește-acum

acolo sus pe spuma cea antică

și pe-unde-i mult mai gros cumplitul fum.”

Precum când simt năpârca inimică,

se ‘mprăștie-un stol de broaște ‚nspăimântate

și-adânc s’afundă prin nămol de frică,

văzut-am mii de duhuri ruinate

fugind de unul ce-l vedeam că iese

prin pas, trecând pe Stix cu tălpi uscatc.

Prin față-i stânga și-o trecea adese

deoparte dând ăst fum de (sgură plin),

și-atât era de ce părea să-i pese.

Eu bine-atunci (văzui) că-i sol divin,

mă ‘ntorsei spre poet, iar el spre mine,

c’un semn să stau pe loc și să mă ‘nchin.

Ah, cât părea de mânios cum vine!

Sosi la poartă și-o deschise-apoi

cu varga lui, căci larg sări de sine.

— „Goniți din cer, și-ai lumii ‘ntregi gunoi —

vorbi trecând pe pragul încăperii,

— (de unde-atâta sumeție ‘n voi?”)

Dece ‘ncăpăținați v’opuneți Vrerii

(al cărei țel nu poate-afla schimbare)

și care-ades v’aduse spor durerii?

Ce-ajut’a face sorții ‘mpiedecare?

Ați și uitat că Cerber nu ‘n zădar

și gât și ceafă făr ‘de păr le are?”

Se ‘ntoarse-apoi pe-acelaș drum murdar

și n’a vorbit cu noi, cum n’are-aminte

să stea un om durut de-un alt amar

decât al celui care-i stă ‘nainte.

Văzând că poarta nu ne-o mai încuie,

noi mersem deci, veghiați de vorbe sfinte,

și ‘ntrând, căci n’a fost nimeni să s’opuie,

eu, cel ce-atâta dor s’o văd avui,

cum poate fi și-atare-o cetățuie,

când fui în ea, privind în jur, văzui

enorm un câmp întins spre-oricare parte

și plin de plâns și cazne-adâncul lui.

La Arli-unde Rodanu ‘n bălți se ‘mparte,

sau cum la Pola ‘n față cu Cornarul

ce-ai țării țărmi spălându-i ne-o desparte,

morminte multe ‘ncolnicesc hotarul,

așa era și-aici în orice loc;

ci-aici, firește-i mult mai mare-amarul.

Căci arde ‘ntins printre morminte-un foc

ce-așa le ‘ncinge că mai roș nu poate

prin arte-a face-un fier, niciun mijloc.

Și-al lor capac era deschis la toate.

Și plâns ieșea din ele-amar și-astfel

c’aeve-un neam arzând părea că-l scoate.

Iar eu: — „Maestre, cine-i neamul cel

ce-aci ‘ngropat îl (țin aceste) scrine,

prin marele său plâns spuind de el?»

—„Căznesc pe eretici aceste scrine,

și-adepții de-orice sectă — el mi-a spus —

și-s mult mai mult, decât ai crede, pline.

În ele-asemeni e cu-asemeni pus,

dar n’au un chin egal, ci după treaptă.”

Și apoi, pe-un drum ce e’ntre zid ne-am dus

și-acești martiri, întorși pe mâna dreaptă.