Cercul al treilea: iacomii. Cerber. Ciacco

vorbește despre Florența și îi prezice lui Dante exilul.

Venindu-mi iar în firea ce-o pierdui

de mila celor doi cumnați, de care

cu totul tulburat în suflet fui,

văzui căzniți de-alt soi și o nouă stare

de cazne-oriunde mi-am întors privirea

și-oriunde-am mers și-oricum făceam mișcare.

Era ‘ntr’al treilea cerc aci ‘n izbirea

eternei ploi, ce rece, grea și iute,

nu-și schimbă ‘n veci nici cursul ei nici firea.

Și ning zăpezi și ape cad stătute

și grindini bat prin zarea ‘ntunecată;

pământul ce le ‚nghite ‚ntrânsul pute.

Iar Cerber, fiara crudă și ciudată,

câinește latr’aici la ticăloșii

plouați etern, trei guri căscând deodată.

Băloasa barbă neagră și-ochii roșii,

și-un pântec larg și ghiare-având, jupoaie

și sfâșie și mușcă păcătoșii.

Câinește urlă toți, pătrunși de ploaie

și-o coastă o fac a celeilalte scut

și-astfel se ‘ntoarce-ades sărmana droaie.

Când marea fiară Cerber ne-a văzut

rânjindu-și colții-a prins din ei să bată

de furie ‘n trupu ‘ntreg fiind sbătut.

Dar palmele ‘ntinzându-le-al meu tată

pământ luă și ‘n gura cea ‘ntreită

cu pumnul plin i-o repezi deodată.

Și ca și-un câine ce râvnind s’agită

și tace-apoi, mâncarea când și-o ia

și n’are-alt gând și-alt zor decât să ‚nghită,

cu fălcile scârboas-așa făcea

ăst demon crud ce urlă ‘ncât mai bine

căzniții-aceștia, surzi să fie-ar vrea.

Iar noi treceam pe umbre ce le ține

zăcând ăst loc cumplit, și-această stradă

ne-a fost pe-a lor golimi ce par ca pline.

Zăceau cu toții răsturnați grămadă,

dar unul singur când de veste prinse

c’am da spre el, s’a ridicat să șadă.

Și-apoi:— „De poți cunoaște-mă, tu inse,

ce treci prin acest Iad — fu vorba lui —

căci nu fui stins când viața (ta) s’aprinse.”

Iar eu:— „A ta căznire — așa ‘ncepui —

din minte-mi văd c’atâta mi te scoase

că-mi pare-așa că nu te mai văzui.

Dar cine ești, ce-atât de ticăloase

pedepse iai, încât de ia vr’o vină

mai mari în Iad, nu ia și mai scârboase?”

Iar el atunci: — „Cetatea ta cea plină

de pizm’așa, că dă din vas afară,

m’avu cu dânsa ‘n lumea cea senină.

Ai voștri numele de Porc mi-l clară,

și-a gurii poftă fără saț făcu

să plâng cum vezi în ploi ce mă culcară.

Dar suflet trist nu singur sânt, o nu.

Căci toți aceștia pentru-aceeași vină

au tot aceeași caznă.” Și tăcu.

Iar eu: — „Mi-e inima tu, Ciacco, plină

de plâns când văd amarul ce te bate;

dar spune-mi dacă știi la ce-o să vină

sărmanii fii ai urbei desbinate.

Mai e vr’un bun în ea? Și de-unde-ar fi

c’a ‘ntrat astfel discordia ‘n cetate.»

— „O lungă ceart ‘avea-vor și-or veni

la sânge-apoi, și cu rușine mare

partidul Alb pe Negrii-i va goni.

Dar scris îi e și lui să paț’atare,

trecând trei ani, căci Negrii-l vor înfrânge

prin sila cui amic azi li se pare.

Mult timp ținându-și fruntea sus, vor strânge

amar (pe ceilalți, și dări mari le iau),

oricât s’or indigna și-oricât s’or plânge.

Iar buni sânt doi, dar nicio vază n’au.

Trufia, pizma, pofta de avere

sânt trei schintei cari foc cetății dau.”

Așa-și vorbi gemută lui durere.

Iar eu atunci: — „Dorinții mele-i pune

sfârșit, te rog, să-mi spui ce-ți voi mai cere.

De Mosca și-alții demni, de-Arigo spune,

de Farinata, Rusticuci, Teghiai,

și toți acei ce-au tins spre fapte bune,

ei unde sânt? răspuns te rog să-mi dai,

că-i mare flacăra dorinții mele

să știu de plâng în Iad ori sânt în Rai?”

Iar el: — „Ei sânt la duhuri mult mai rele,

căci alte crime mai spre fund i-au dus;

de mergi și-atât de jos, vei da de ele.

Iar când voi fi în dulcea lume sus

de mine-aminte lumii lu-i mai adă!

nu-ți spun mai mult și-ajungă-ți câte-am spus.”

Chiorîș el ochii-a ‘ntors să mă mai vadă

puțin, și capu apoi văzui că-i pică,

căzând cu el la orbii săi grămadă.

Virgil atunci: — „El nu se mai ridică

de-aici decât când îngerii-o(r) să sune,

vestind pe nori puterea inimică:

găsindu-și toți mormântul trist, vor pune

pe ei avutul trup și chip și-apoi

suna-le-va ce ‘n veci o să le tune!”

Vorbind puțin de viața cea de-apoi

treceam încet prin plin de ‘nfiorare

amestec orb de duhuri și de ploi.

Și-am zis: — „Va fi pedeapsa lor mai mare,

maestre, ‘n urmă, dup ‘a lor sentință?

Mai blând ‘o fi? Ori stând cum e și atare?!”

Iar el: — „Să ai aminte-a ta știință:

pe cât e mai perfectă, simte chin

ca și plăceri, pe-atât orice ființă.

Deși nu merge-acest popor meschin

nicicând spre-adevărata perfecțiune,

ce-aici li-e știrb așteapt’acolo plin”.

Vorbind mai multe decât pot eu spune,

rotunda vale ‘n arc am străbătut-o

și-ajunși pe-unde-i ieșirăm din genune,

de marele dușman am dat, de Pluto.