Cercul al optulea: Bolgia a opta.

Sfătuitorii de rele. Guido da Montefeltro.

Dante vorbește despre starea politică a Romagnei.

Fiindc’ apoi sfârșit vorbirii puse

și dreapta ‘n sus și ‘n liniște stetea,

cu voia dulcelui poet se duse.

Când d’alta ce din dosul ei venea

spre vârfu-i fuse-atenția-ne ‘ndreptată

prin sunetul confus care-l scotea.

Precum șicului bou, ce ‘ntâiași dată

mugi cu plânsul cui l-a plăzmuit

cu pila sa (și drept îi fu ca plată!).

Urla cu glasul celui chinuit,

încât părea cuprins de suferință

deși de-aramă ‘ntreg era cioplit,

astfel să iasă neavând putință,

nici drum, din foc, cuvintele lui fură

în felul său dintâi (doar străduință).

Când ele-apoi drum liber își făcură

prin vârful ce le da vibrații clare

cum limba lor le-o dete-odată ‘n gură,

cuvinte-am auzit: — „O, tu spre care

vorbesc, tu cel care ‘n lombardul meu:

Poți merge — ai zis — n’am altă-ce ‘ntrebare;

deși sosesc târziu, nu-ți pară greu

să stai puțin și să-ți amâi plecatul,

căci eu voi sta cu drag, și ard mereu.

De ești căzut de-acu ‘n întunecatul

locaș aici, din dulcea țărișoară

latină de-unde ‘ntreg îmi port păcatul;

au pace Romagnolii-ori iar s’omoară?

eu fui din munții cei dintre Urbin

și de-unde Tibru ca izvor scoboară.”

Eu stam plecat, de-atenție încă plin,

când semn în coastă-mi dete-al meu părinte

și-a zis: — „Vorbește tu, căci e Latin”.

Iar eu, având gătit răspunsu ‘n minte,

n’am stat să preget și-am și zis îndată:

— „O, duh ascuns în haina ta ferbinte,

în gândul celor tari n’a fost vr’odată

și nu-i fără război Romagna ta.

Dar n’am lăsat vr’o luptă declarată.

Ravena stă precum o știi că sta:

vulturul din Polenta cuib și-o are,

umbrind și Cervia sub aripa sa.

Cetatea cea cu lung asediu, care

cumplit făcut-a ‘ntre Francezi măcelul

o ține-un leu sub verzile lui ghiare.

Zavozii ‘n Rimini, și vechiul și cățelul,

ce-au fost ai lui Montagna cruzi călăi,

mai mușcă ‘n ce-au mușcat precum li-e felul.

Iar la Santerno și Lamone ‘n văi,

din cuibul alb un pui de leu domnește,

schimbând din vară ‘n iarnă soții săi.

Iar cea pe unde Savio șerpuește,

precum ea stă ‘ntre munte și câmpie,

așa ‘ntre sclav și liber stat plutește.

Te rog acum, și tu răspunde-mi mie,

ce ai fost, căci toți mi-au spus, deci fă la fel,

și faima ‘n lume-ani mulți s’o ai tu viie.”

în propriu-i mod bolborosi nițel

ăst foc, bătând încolo ‘ntâi și ‘ncoace

lungitu-i vârf, și-ăst glas a scos din el:

— „De-aș crede eu că ‘ndrept această voace

spre-un viu ce se va ‘ntoarce ‘n lume-acasă,

ăst vârf sbătut ar înceta să joace.

Dar, cum nu pot de-aici nicicând să iasă

ființe vii, de-i drept ce-aud, să-ți spui,

și-apoi că-i fi infam puțin îmi pasă.

Oștean dintâi, și-apoi călugăr vrui

să ‘mpac prin sfoară ce-am greșit prin spadă,

și ‘ntreg s’ar fi ‘mplinit ce eu crezui,

Dar marele păstor —pe cap să-i cadă! —

din nou m’a ‘ntors în primul iad de culpe,

iar cum și când, vreau duhul tău să vadă.

Cât timp eu trupul de oase și de pulpe,

cum mama mi l-a dat, îl mai avui,

n’am fost în fapte leu, ci-apururi vulpe.

Căci lațuri și-uneltiri astfel știui

și-așa de meșter mă ‘nvârteam cu ele,

că ‘ntr’astea cred că ‘ntâi ‘n lume fui.

Dar când simții c’ajung spre-al vârstei mele

acel răstimp când cată fiecine

spre-a’ntra în port să strâng ‘a lui vântrele,

de ce-avui drag dintâi m’a prins rușine,

și ‘nchisei pentru lume ochii mei,

și bine mi-ar fi prins, sărman de mine!

Dar Prințul nouăi lumi de farisei,

având pe-atunci război la Laterani —

și nu cu Saracini ori cu Iudei,

căci numai tot creștini i-au fost dușmanii,

și nu de-acei ce s’au oștit la Acre

sau fac negoț pe-unde domnesc Sultanii —

nici lui nu-și respectă precepte sacre

și-oficiul’nalt, nici mie-acel capestru

ce-adese face-atâtea trupuri macre,

ci, cum chemă Cesarul pe Silvestru

dela Soract, de lepră ca să-l spele,

așa el m’a chemat ca pe-un maestru,

să-l scap de-ale trufiei friguri rele.

Dar eu tăcui, căci prea-mi păru că-i vinul

ce-l face-a-mi cere atari (păreri) rebele.

Iar el atunci: „S’alungi din suflet chinul,

căci iată te desleg, numai să-mi spui

ce chip ar fi să spulber Prenestinul.

Tu știi, că pot să ‘ncui și să descui

cu două chei, dar cel ce-mi fu ‘nainte

le-avu degeaba toată viața lui.”

împins astfel de-așa de tari cuvinte,

văzui c’aici e mult mai rea tăcerea,

și-am zis: „Fiindcă tu mă speli, părinte,

păcatu ‘n care-acu-mi provoci căderea:

promite tot și uit’apoi mereu,

și-a ta va fi și gloria și puterea.”

Iar, când murii, veni Francisc al meu,

ci-un negru heruvim în drum îi stete

și-a zis: „Îmi faci nedrept! Să-l lași să-l ieu

să meargă ‘n Iad la servii mei, căci dete

un sfat mișel în care-o fraudă sta,

iar eu de atunci îi stau cu mâna ‘n plete!

Pe cel ce nu-i căit nu-l poți ierta,

și-a se căi și ‘n rău păstrându-și placul

nu poți că-i contradicția ‘n calea ta.”

Vai mie-atunci, cum am săltat, săracul!

când el m’a prins zicând: „Tu n’ai gândit

c’ar ști atâta logică și dracul!»

M’aduse-aici, iar Minos și-a ‘nvârtit

de opt ori coada sa pe aspru-i spate

mușcând apoi și ‘n ea de cătrănit:

— „E fur din cei pe care focu-i bate.”

De-aceea’s unde vezi, un om pierdut,

și plâng purtând atare haină ‘n spate.”

Iar când în urmă glasul i-a tăcut,

pleca ducând cu el durerea-i plânsă

prin cornu-i cel în multe părți sbătut.

Noi doi, Virgil și eu, trecurăm însă

pe stâncă ‘n sus până pe puntea care

e arc al bolgii unde-i gloata strânsă

acea, ce descărcând făcu ‘ncărcare.