Cercul al optulea: Bolgia a opta. Răii sfătuitori.

Invectiva lui Dante împotriva Florenței.

Sfătuitorii răi învăluiți în flăcări. Ulise și Diomede.

Florențo, poți sălta! căci mare’n lume

ești tu, și bați aripi pe-uscat și mare,

și ‘ncep și ‘n Iad să știe de-al tău nume!

Pe-atari de ai tăi, pe cinci aci ‘n perzare,

pe cinci aflai, de-aceea-mi fu rușine,

dar nu-ți fac ei nici ție cinste mare.

De are-un vis în zori izbânzi depline,

vedea-vei tu ‚n curând—o, nu te teme! —

ce Prato vrea, nu și-alți dușmani cu tine.

De-ar fi și-acum că n’ar fi prea devreme!

Dece nu e, căci tot va fi odată!

Târziu de-o fi, cu-atât mai greu voi geme.

Plecând de-aici pe coasta dărâmată,

ce scări ne-a dat dintâi în jos pe ca,

urcam târît de mână de-al meu tată,

și, urmând pustiul drum ce mă ducea

pe jghiaburi și pe stânci, n’aveam putere

decât făcând picior din mâna mea.

Durere-atunci simții, și simt durere

și-acum de ce-am văzut aici, și-astfel

îmi țin ingeniu ‘n frâu mai cu putere

să n’aibă căi ce n’au virtutea țel,

căci dac’ o Zodie-ori mila cea divină

mi-a dat vr’un dar, să nu-mi bat joc do ol.

Precum țăranul stând pe vr’o colină,

pe-un timp când sue spre Zenit fugarii

acel ce lumii ‘ntregi îi dă lumină,

când muștele s’ascund și ies țânțarii,

câți vede licurici prin valea, poate,

pe-unde-arse-ori puse viței parii;

așa ‘ntr’a opta bolge-a tristei gloate

văpăi luceau, precum văzui de-afară,

când fui de unde ‘n fund s’arată toate.

Cum cel pe care urșii-l răzbunară

văzu că-i piere ‘n car conducătorul,

când roibii drept spre cor îl ridicară,

și nu-i putea urma cu ochii sborul,

când nu văzu decât urcând spre stele

un pumn de foc perind încet ca norul;

așa la gura gropii-umblau și-acele

văpăi, și ‘n toate-ascuns era vr’un ins,

dar n’arătau ce furt închid în ele.

Eu stând pe punte ca să văd, m’am prins

de’-un colț. al asprei stânci, fără de care

puteam să cad chiar fără de-a fi ‘mpins.

Virgil văzând atenta mea mirare:

— „In orice foc e câte-un duh, al cui

vestmânt e tocmai cazna care-o are.”

Răspunsei eu: — „Acum, căci tu mi-o spui,

sînt și mai sigur, dar știui de ‘ndată,

că este-așa, și tocma’ vream să spui:

Ce duh e ‚n flacăra la vârf crăpată,

cum fu ieșind pe-un rug, ce mistuise

cu frate-său pe Eteocle-odată?”

— ,,În ea e Diomede — a zis — și-Ulise,

uniți-aici de-un foc mistuitor

precum, trăind, o furie-i unise.

Spășesc în foc scornită cursa lor

a calului ce ‘ntrând făcut-a poartă

să ias’ al Romei ne ‘ntrecut popor.

Plâng arta lor, din cauza cărei, moartă,

și-azi plângi pe-Ahile al tău, tu Didamie;

și-au și pentru Paladiu - această soartă.”

— „De au și-aici în foc vorbire vie,

te rog, maestre, o, rogu-te să vrei,

și-o rug’ a mea te plece cât o mie,

să stai cu mine s’așteptăm pe-acei,

ce ard acoalea ‚n para cea cornută,

căci vezi aprinsul dor ce-l am de ei.”

Răspunse el: — „Mi-e ruga ta plăcută,

și demnă e, și vreau a te-asculta,

dar gura ta de-acum să-ți fie mută.

Vorbi-voi însumi eu, căci vrerea ta

eu bine-o știu, dar Greci aceștia fură,

și poate-or fi semeți cu limba ta.”

Când focul fu și ‘n locul unde-avură

cuvintele și loc și timp în fine,

atari au fost din dulcea tatei gură:

— „Voi doi, pe cari-acelaș foc vă ține,

de-s vrednic cu răspuns să mi se dee,

și-ori mare-ori mic de vi-am făcut vr’un bine

c’am scris trăind înalta-mi epopee,

să stați, iar unul spue dintre voi

pe unde-a mers prin sineși ca să peie!”

Și-al vechii flăcări cel mai lung vâlvoi

sbătut porni să scoată murmurarea

cum face-un foc bătut de vânt la noi.

Iar vârful ei așa-și făcea mișcarea,

părând al unei limbi ce-ar fi vorbit,

și vocea-a scos și-a zis: — „După scăparea

de Circe-acea ce-un an m’a fost robit

aproape de Gaeta, mai ‘nainte

de ce pe aici Troienii-au fost venit,

nici dor de fiu, nici mila de-un părinte

bătrân, pe-atunci, nici dragostea datoare

să curme-al Penelopei plâns ferbinte

n’au fost în stare-a ‘nvinge-a mea ardoare

să plec în lume ca să știu și eu

și-a altor neamuri vicii și valoare.

Și-așa plecai cu-un singur vas al meu

pe-al mării sterp întins, numai c’o mână

de soți ce-apoi cu mine-au fost mereu.

Văzui și-un mal și-alt mal al mării, până

la Sarzi și la Ispani, văzui Marocul

și câte țări au marea ‘n jur stăpână.

Bătrân și eu și-ai mei eram, și focul

topit, când am ajuns (la) acea strâmtime

în care-a ‘nchis Heracle-odată locul

ca mai spre-adânc să nu cuteze nime.

Lăsai Sevila ‘n dreapta căii mele,

și ‘n stânga Ceuta ‘n neguri de-adâncime.

„O, frați— am zis — prin mii de mii de grele

sosiți și ‘n cel din urm’ Apus acum,

cu slabul rest al vieții puțintele

ce licură deabia pierdută’n scrum,

ce-ar fi, ca ‘n lumea cea făr’ de ființe

noi dincolo de soare-am face-un drum?

Voi fii sunteți ai nobilei semințe

și nu născuți spre trai de dobitoc,

ci-onoare să cătați și cunoștințe!”

Și-astfel redeșteptai atâta foc

cu-aceste vorbe câte-avui a spune,

că n’aș mai fi putut să-i țiu pe loc.

Și ‘ntoarsem prora iar spre soare-apune,

și, tot la stânga ‘n larg pentru-alergare.

făcurăm din lopcți aripi nebune.

Și toate stelele ce-alt pol le are

luceau prin nopți, și-al nostru pol apus,

și nici nu mai ieșea apoi din mare.

De cinci ori s’a aprins de jos în sus

și tot de-atâtea ori se stinse luna

de când urmam ăst drum de care-am spus,

când negr’un munte și-a ivit cununa

departe ‘n fund, prin zare ‘nnegurată

cum alta ‘n lume n’am văzut niciuna.

Și-un chiu ce-am scos se ‘ntoarse ‘n vai îndată,

căci noul mal o volbură născu

ce-a prins corabia ‘n proră să ne-o bată.

Trei roți cu marea ‘ntreagă ea făcu

și-a patra oară pupa ‘n sus o ‘mpinse

și prora ‘n jos, cum Altuia-i plăcu.

Și-adâncul mării peste noi se ‘ntinse.”