Puțul giganților.

Aceeaș limbă ‘ntâi m’a mursecat

încât crezui că foc pe-obraji îmi pune,

și-apoi tot ea și leacul mi l-a dat.

Atare-o lance aveau, precum se spune,

Pelops și-Ahil, că darurile sale

cumplite ‘ntâi erau și ‘n urmă bune.

Iar noi ieșind din dureroasa vale

treceam pe naltul mal ce-o ‘nconjura

și fără de-a vorbi nimic pe cale.

Nici noapte-aici nici ziuă nu era,

așa că ochii-aveau puțină zare,

ci-un corn eu auzeam, ce-astfel urla

c’ar fi ntrecut și-un tunet cât de tare.

Deci ochii-atunci spre sunet îndreptând

urmai un drum opus cu-a lui cărare.

N’a plâns, în urma fugii triste, când

pierdut-a Carol sfânta sa armată,

Roland din bucium mai cumplit sunând.

Nu mult privii acolo și deodată

păru că turnuri multe văd ivite

și: — „Duce — am zis — ce țară ni s’arată?»

Iar el: — „Fiindcă ‘n zările-amurgite

tu prea departe-ai vrea să cercetezi,

te ‘nșeală deci vederi închipuite.

Când vom ajunge-acolo ai să vezi

la mari distanțe simțul cum te minte,

deci fă și tu mai iute să-mi urmezi.”

De mân’ apoi m’a prins vorbind cuvinte:

„Spre-a nu-ți părea ciudat cu totul ce-i

acolo ‘n fund îți spui mai dinainte

că nu sânt turnuri, ci giganții-acei

ce stau în puț sub râpa ce-l rotește

toți până la buric în malul ei”.

Așa precum când ceața se rărește

treptat privirea tot mai clar răspică

ce-ascuns e ‘n fum ce zarea ne-o ‘nvălește,

așa, distanț’ având mereu mai mică

spre puț, prin negrul și ‘ndesitul fum,

scădeam eroarea și spoream în frică.

Pe culmea sa rotundă ‘ntocmai cum

Monteregion cu turnuri se ‘ncunună,

așa, ca turnuri, până ‘n brâu acum

văzui sub mal stând cerc în văgăună

cumpliți giganți, cui Joe furios

și-acum le-asvârle-amenințări când tună.

Vedeam la unii și-al lor chip scârbos,

și piept și umeri și din vintre-o parte,

și brațele-atârnând pe coaste ‘n jos.

Cuminte-a fost că firea ăstei arte

de-a naște-asemeni monștri-i puse-o fine,

lipsind de-atari executori pe Marte,

balene însă și-elefanți de ține

și-acum, cu mult mai dreaptă ea s’arată

și și prudent oricui gândește bine,

căci unde sânt puteri și judecată

cu vrere rea unite ‘ntr’o făptură,

n’ai scut tu, oame, ‘ncontra-i niciodată.

Obrajii lungi și lați mi se părură

cât pinul pe San Pietru, și ‘nclăiete

el membre-avea cu fața-i pe-o măsură,

așa că malul cel ce i se dete

drept sorț, lăsa văzut ochilor mei

pe-atâta ‘n sus, și, că-i ajung la plete,

în dar s’ar fi fălit Frisoni chiar trei,

căci bine-am măsurat treizeci de palme

de sus de unde ‘n copci-o mantie-o închei.

— „Rafél mai améch izâbi zálme»,

așa’ncepu sbierând cumplita gură

ce nu știa ‘ngăima decât sudalme.

Și-atunci Virgil i-a zis: — „Tu stârpitură!

Rămâi la corn și ‘n el îți varsă focul,

când ori mânie-ori alt imbold te fură!

La gât îți e, tu duh confus, la locul

știut, cureaua; caută-ți-o nițel

și vezi că ea-ți încinge larg mijlocul!» —

Spre mine-apoi: — „Ce-a fost, o spune el.

Nimrod e, printr’a cărui nebunie

nu toți vorbim în lume la un fel.

Dar să-l lăsăm, căci vorba ni-e pustie!

Lui orice limb’ a orișicui îi pare

ca nou’a lui, căci nime nu i-o știe.”

Nu mult am mers, vr’un drum, poate cât are

săgeata’n sbor, spre stânga ‘ntorși, și-am dat

de-un mult mai fioros gigant mai mare.

N’aș ști să spui ce maistru l-a legat,

dar spui atât că brațul drept la spate,

la piept cel stâng avându-l ferecat

c’un lanț, ce-avea de gât; el jumătate

din trup, pe cât îl vezi, îl încingea

cu cercuri mari de cinci ori repetate.

— „Cu Zevs, cu suveranul zeu, voia

să ‘ncerce-acesta brațele-i trufașe,

și plata care-o vezi acum și-o ia

Fialte-a fost, și lucruri uriașe

cu alți giganți făcu ‘ngrozind pe Zei,

ci’n veci de-acum va fi ‘ntr’aceste fașe.”

— „Aș vrea măestre—am zis—de poți și vrei,

să văd și pe Briar nemăsuratul

spre-a fi convins do el cu ochii mei”.

— „Vedea-vei tu ‘n curând pe nelegatul

Anteu — mi-a zis — și poți să-i și vorbești,

și el ne-o duce ‘n fundu-a tot păcatul.

Departe-i cel pe care tu-l dorești,

la fel legat, la fel și ‘n celelalte,

atât că-i mult mai groaznic să-l privești.”

Nu sgudue-un cutremur turnuri nalte

nicicând așa cumplit, precum văzui

că ‘n lanțuri scutur’ al său trup Fialte;

mai tari fiori că mor, nicicând n’avui,

și ca să mor deajuns ei mă ‘nghețară,

de n’aș fi fost convins de lanțul lui.

Plecând de-aci găsirăm așa-dară

pe-Anteu, ieșit deasupra de colină

cinci coți, fără de cap, din groap’afară.

— „Tu, cel ce ‘n valea cea de plânset plină,

în care Hanibal ursit să cadă

lăsă lui Scipio gloria deplină,

tu lei o miie ți-ai ucis drept pradă,

și cel ce, de-ajutai și tu ‘n cumplitul

război pe frați, și-azi pare să se vadă

că Zevs era să fie biruitul;

tu du-ne jos, și nu cu greu s’o ‘nghiți,

acolo unde-i ghiață ‘ntreg Cocitul.

La Tiziu-ori Tif să nu ne mai trimiți;

apleacă-te spre noi și nu mai screme,

și-acesta-ți poate da ce-aici doriți:

o faimă ‘n lume pe ‘ndelungă vreme,

că-i viu și zile lungi i sânt menite,

cu zile ‘n cer Cel sfânt de n’o să-l cheme.’’

A zis Virgil, și brațele-i cumplite

de cari gemu Heracle, el spre noi,

prinzându-l pe Virgil, le-a ‘ntins grăbite.

Și: — „Fă-te ‘ncoa să te cuprind”, — apoi

a râs Virgil, când fu cuprins, și ‘ndată

făcu să fim o sarcin’ amândoi.

Așa cum Garisenda ți s’arată,

când stai sub ea și-un nor spre dânsa vine,

că tot mai mult spre tine-o vezi plecată;

privind atent, așa-mi păru spre mine

plecat Anteu, și-a fost și-o clipă când

doream să ne fi dus pe-alt drum mai bine.

Ci ‘n fundul ce ‘nghiți pe Dis, el blând

ne puse jos din brațe, și zăbavă

plecat așa cum fu nemaifăcând,

se ‘ntinse drept ca și un catarg de navă.