Cercul al optulea: Bolgia a patra. Ghicitorii.

De-o nouă caznă-mi cat ‘ a face rime

spre a da subiect, din lumea cea’nnecată

cântării douăzeci a părții prime.

Întreag’aveam atenția mea’ndreptată

ca până’n fund să pot vedea ‘n genune

și’n cât amar de plâns era scăldată.

Și-un neam văzui, plângând cu-amărăciune,

și-umbla’n tăcere prin rotunda vale,

și ‘ncet cum merg cei vii în procesiune.

Și dând vederii-o mai departe cale,

ciudat sucit pe-oricare-aci-l văzui

cu ‘ntregul trunchi din gât până sub șale,

spre spate având întoarsă fața lui.

Deandosul ei deci trebuiau să vie,

că’n față văzul stins era oricui.

Se poate, zic, c’ar fi paralizie

prin care-un om atari suciri să pață,

dar n’am văzut și nici nu cred să fie.

Socoți, de-o vrea Cel sfânt să prinzi în viață

din cântul meu, creștine, o ‘nvățătură,

putut-am eu să am neplânsă față,

văzând de-aproape-a omului făptură

strâmbat ‘astfel că plânsul lor curgând

din ochi trecea pe buci prin crăpătură?

Proptit de-un colț al stâncii aspre stând

am plâns, și-am plâns până ce bunul tată

— „Mai stai — mi-a zis—cu alți nebuni în rând?

Ți-e mila viie-aici, când ți-e ‘ngropată.

Căci cei mai mari mișei sunt cei ce au

murmur când văd divina judecată.

Sus, capul sus! și vezi pe-Amfiarau

pe cel ce-l înghiți pământu’n fine

la Teba’n șes, iar oștile-i strigau:

— „Dar unde alergi acum, și ce-i cu tine?”

dar ol s’a tot scufuns până căzu

la Mi nos cel ce ‘nhață pe-orișicine.

Și vezi că piept din spete-aici făcu:

prea mult să vază ‘n față sa el vruse,

deci umblă’ ntors și’ntors vede-acu.

Tiresias vezi-l cel ce-odată fuse

femeie-atunci când din bărbat schimbată

el membre-atari ca și-o femeie-avuse,

și-avu dintâi c’un băț din nou să bată

din nou doi șerpi cum dragostea-i unește

și iar primi făptura sa bărbată.

Cu spatele de burtă-i se proptește

Aruns acel ce’n munții Luni, pe-unde

valeanul Cararez cu greu plivește,

un pustnic stete-al peșterii afunde

de marmură, și larg avu spre mare

și larg deplin spre cer, în zare-oriunde.

Cu părul despletit pe sânu-i care

tu nu i-l poți vedea acum, căci el

și tot ce-i păr pe ea dincolo-l are,

ea Manto fu, pribeaga fără țel

ce’n locul meu natal în urmă stete,

deaceea vreau s’asculți aici nițel.

Când tatăl ei sfârșitu-obștesc și-l dete

și sclav’ ajunse patria lui Bac,

fu lung prin lume-alergul ăstei fete.

În mândra-ne Italie zace-un lac

dincoace de Tirol, și ne formează

hotar de cătră Nemți, numit Benac.

Mai mult de-o miie de-ape ce brăzdează

din Garda ‘n Val Camonica Peninul

aceste toate ‘n zisul lac stagnează,

și-un loc e’n lac unde-ar putea vecinul

pastor al Bresciei conveni cu cel

ce e ‚n Verona, ca și cu Trentinul,

Peschiera stă, frumos și bun castel

la râpa cea mai scund ‘a astei ape,

și ține ‘n frâu pe Bergamasci cu el,

pe-aici apoi prisosul cât nu ‘ncape

în lac, își rumpe peste mal un vad,

ca râu cătând pe verzi câmpii să scape.

Dar apele-i de ‘ndat’ apoi ce cad

cu nume Mincio, nu Benac, scoboară

și-așa se varsă la Governo ‘n Pad.

Nu curge mult și-ajuns pe locuri șese

se ‘ntind lățite ‘ntr’o mocirlă lată

ce-aduce vara multe boale-adese.

Trecând pe-acolo deci cumplita fată

pământ uscat văzu’ntr’acel nămol

și’n el nici om nici holdă sămănată;

și-aici, fugând de lume cu-al ei stol

de servi, urmându-și trista ‘nvățătură,

trăi, lăsând acolo trupu-i gol.

Răzleți de primprejur apoi umplură

plugari ăst loc ce’n smârcul său cel lat

avea ‘mprejur firească ‘ntăritură,

și făr’al sorții semn ei nume-au dat

cetății lor clădite pe-oseminte

ca fetei cei ce’ntâi pe-aici a stat.

Și mult îi fu poporul, mai nainte

de-a fi de Pinamont cu ‘nșelăciune

credulul Casalodi scos din minte.

„Deaceea-ți spun, că dac’ar fi să-ți spună

că alte-origini are-al meu pământ,

să poți minciunii-un adevăr opune.”

Iar eu: — „Ce-ai spus, maestre, mi este sfânt,

și-al tău cuvânt tărie-a prins în mine,

ca praf mi-ar fi oricare-un alt cuvânt

Dar vezi și-mi află’n neamul care vine

vr’un vrednic de văzut și mi-l arată,

căci tot ce vreau aceasta e, știi bine.”

Iar el: — „Acel cu barba răsfirată

pe spete a fost — când Grecia ‘n greul pas

de-ai săi bărbați era despoporată

așa c’abia copii i-au mai rămas —

augur, și-a dat cu Calcas semnul care

porni din Aulida primul vas.

Eurifil se numea, și ăst nume-l are

în naltu-mi cânt unde de dânsul spui

tu-l știi, că-mi știi întreaga mea cântare.

Cel slab în șale-așa că parcă nu-i,

e Scot și ‘ntr’adevăr avu putința

să ‘nșele lumea cu magismul lui.

Guido Bonat își plânge-aici știința,

și-Asdent ce-acum să fi rămas la piele

și sfori ar vrea, ci-acu e’ndarn căința.

Vezi tristul stol cari au fugit de-andrele,

de fus și gheme și-au prostit creștinii

fierbând și ierburi și’nvârtind ulcele.

Dar haide-acum! Între-ambele confinii

a ‘celor două lumi ni se scufundă

în mare sub Sevila Cain cu spinii.

Și-apoi, ieri noapte luna fu rotundă

și nu uita că zarea ei te-a prins

și bine aori în silva ta profundă.”

Așa-mi vorbea, iar noi mergeam întins.