Cercul al șaptelea: Brâul întâi. Violenții.

Minotaurul. Centaurii. Violenții împotriva aproapelui.

Cumplit un scoborîș acea grămadă

de stânci era, spaime-atât de plină,

și’n că orice om s’ar fi ‘ngrozit să-l vadă.

Precum prin tremur sau printr’altă vină

din jos de Trent pe-o parte-a văii sale

pe-Adige-l strâmtoreaz’acea ruină,

încât din culmea de-unde-a curs la vale

se fac până pe șes prăpăstii-adânci,

încât cei ce-ar fi sus n’au nicio cale

atare-un clin făceau și-aceste stânci.

Și sus pe surpături, întins să zacă

rușinea Cretei, monstrul, sta pe brânci,

scârbosul zămislit în falsa vacă.

Văzându-ne-a’nceput să muște ‘n sine

ca’n furie-acel ce n’are-altce să-și facă.

Virgil atunci spre el: — „Acest ce vine

tu poate crezi că-i principele-Atenei

acel ce sus a stins suflarea ‚n tine?

El nu-i adus de vrăjile viclenei

surori ce-avuși; fugi, fiară, și ferește,

căci vrea să vadă caznele gehenei.”

Precum un bou, ce ‘n clipa când primește

toporu’n cap, își rumpe funia lui,

nu poate-umbla ci beat se ‘mpletecește,

așa pe-această fiară o văzui.

Și-atunci Virgil: — „Să treci, cât timp pe fiară

tu ‘n furie-o vezi, prin pasul ce-l făcui.”

Pe coasta’n jos pornirăm așa - dară,

pe pietre cari jucau peste abis

sub mine-ades prin noua lor povară.

Mergeam gândind. Iar el: — „Tu poate — a zis —

gândești ce-i râpa asta apărată

de monstru-acest turbat ce l-am ucis?

Dar vreau să știi și tu că’ntâia dată

când fui aci ‘n adâncul Iad adus

această râpă rea n’a fost surpată.

Dar nu’nainte mult, greșit de nu-s,

de ce-a trecut prin Iad Biruitorul

ce-atât de mare plean lui Dis i-a dus,

cumplit s’a sguduit din tălpi ponorul

acest murdar, încât crezui că prinde

întregul univers să simt’amorul

ce’n haos lumea mai ades o’ncinde

cum cred mai mulți, și (‘n acel timp) căzură

aceste stane vechi și-aici și-altinde…

Și-acum privește, căci pe-aproape cură

un râu de sânge ‘n care fierb de veci

câți rău prin silă altora făcură.”

— „Ah, oarbă furie, poftă, ce nu treci!

cum sbați în scurta viață biata gloată

și’n cea etern’a așa de rău ce-o’nneci!”

Și larg văzui un șanț, ce merge roată

precum mi-a spus Virgil, și’ncunjurând

încinge-a ăstui cerc câmpia toată,

iar între el și’naltul zid, fugând

văzui armați Centauri cum se ‘nșiră,

cum vii, dup’al lor fel, umblau vânând.

Văzându-ne venind, ei toți s’opriră,

iar trei au și pornit din ceata lor

și proaspete săgeți pe arc tocmiră.

Iar unul de departe: — „Ce ponor

vi-e dat? Voi doi ce scoborîți priporul,

vorbiți din deal, căci altfel vă dobor.”

— „Vom da răspuns — a zis conducătorul —

do-aproape lui Chiron; căci nu spre bune

lucrări te-a’mpins pe tine-apururi zorul!”

Și-apoi: — „Acesta-i Nes — a prins a-mi spune

murind de dragul mândrei Dejanire,

prin propriul sânge-a vrut să se răzbune.

Acel ce-și ține ‚n piept a sa privire

Chiron e, cel ce-avu pe-Ahil în casă,

al treilea, Fol ce furii-avea din fire.

Sânt unii ce’njuru-acestor șanțuri pasă

și trag săgeți în suflete cari ies

mai mult din râu decât au drept să iasă.”

Spre-acele fiare sprintene-am purces

și, după ce cu-a armei crestătură

Chiron al bărbei stuf puțin l-a dres,

astfel despădurindu-și larga-i gură:

— „Vedeți și voi, fârtați, că se clătește

ce-atinge-acel din dos, pe unde cură?

Piciorul mort nu face-așa, firește.”

Virgil, ce-i sta la piept, în locu ‘n care

o fire-a sa cu-a doua i-o ‘ntâlnește:

— „E viu — a zis — și am însărcinare

să merg, să vadă Iadu’ntreg, cu el;

nevoia-l poartă, nu vr’un plac ce-l are.

Iar cine-mi dete-o slujbă de-acest fel,

osane cântă’n sfânta-i locuință —

el nu-i tiran, nici eu vr’un duh mișel!

pe-acea putere deci, ce-mi dă putință

să trec pe-aceste căi îngrozitoare,

dă-mi unul dintre-ai tăi mai de credință,

și pe-unde-i vad prin râu să ne scoboare,

și’n spate treacă-mi viul, căci altcum

n’am cum să-l trec, că nu e duh să sboare.”

Spre dreapta sa Chiron s’a’ntors acum:

— „Te ‘ntoarce, Nes, și du-i, și la’ntâlnite

cu alt vr’un stol, tu fă să-ți facă drum.”

Și-alungu ‘acelei ape clocotite,

priveam urmând fidelu’nsoțitor,

pe fierții-acei ce scot urlări cumplite.

Înfipt până sub ochi văzui popor,

iar Nes: — „Aceștia-s cei(a) cari prădară

și-acei tirani ce-au făptuit omor.

Plâng relele făcute’n chip de fiară

și-al Ferei domn și Dionis hainul

ce-a dat Siciliei ani de jale-amară.

Ăst cap cu plete negre-i Ezzelinul,

dincoa, și-aici cu plete mai deschise

a fost Obizo d’Est, și cu deplinul

e drept că fiu-i proclet îl ucise.”

Privii spre duce-atunci, dar: — „Dintre noi

aceasta-ți fie întâi aici”, îmi zise.

Nu mult mai merse Nes și-oprit apoi

privi spre-o gintă până’n gât intrată

precum părea, ‘ntr’al sângelui șivoi.

Și-o umbră ni-arătă stând izolată.

— „Acesta-i ucigaș inimii-acei

ce și-azi mai e la Tamisa-onorată.”

Văzui cu capu’ntreg, de-aici, mișei

ieșiți din râu, și-apoi și până’n șale,

și-aici și cunoscui pe mulți din ei.

Și-așa scădea mereu cumplita vale

încât de-acum doar gleznele ‘nvălea

și aici prin șanț ne-a dat și vadul cale.

— „Așa precum urmeaz’a tot scădea

cum vezi, pe-această parte roșia baltă —

vorbit-a Nes — aș vrea să crezi că ea

sporește-astfel pe partea cealaltă

adâncul ei, până ce-a ajunge unde

tiranii stau, să urle și’n deolaltă.

Acolo vru justiția să-i scufunde

pe-Atila cel ce-al lumii bici fusese,

pe Pirh și Sext, și-amestec’a’ lor unde

de plâns cu spuma ce din clocot iese

etern, doi Rinieri, svârliți în Iad,

că multor căi le-au dat război adese.”

Iar el se’ntoarse-apoi trecând prin vad.