Cercul al șaptelea: Violenții împotriva firii.

Sodomiții. Brunetto Latini. Noua prevestire a exilului lui Dante.

Ne duce-acum un țărm al ăstui scoc,

iar fumul din pârâu deasupra-i zace

scutind și maluri și-apa jos de foc.

Precum de teama undelor fugace

spre ei, între Cassand și Brugg Flamanii

fac stavilă ce mării-oprire-i face,

sau cum dealungul Brentei Paduanii

le fac ferind și vile și castele,

când intră’n Martie-omătul Chiarentanii,

astfel erau făcute-aici și-acele,

dar nici înalte-atât, nici groase nu,

oricine-a fost cel ce-a clădit la ele.

Era departe ‘n urmă crângu-acu,

încât de m’aș fi’ntors, dorindu-l, iară,

eu n’aș mai fi văzut nici unde fu,

când duhuri multe ‘n stol s’apropiară

și toți, părând c’ar fi cu văz sărac,

priveau la noi, trecând, cum într’o seară

cu luna nouă’n mers drumeții fac,

sau cum bătrânul croitor când pune

în ac un fir, țintit privește ‘n ac.

Privit de-atare bandă prin genune,

un duh mă cunoscu, iar el mă prinse

de haină și-a strigat: — „Ei, ce minune!”

Iar eu văzând că stă cu brațe ‘ntinse,

privii adânc în fața-i coaptă caro

n’avea pe chip conture-atât de stinse

spre-a-mi fi’n a-l recunoaște-o ‘mpiedecare,

și-atunci, plecat, privii la el mai bine;

— „Oh, ser Brunet, ești dumneata, îmi pare!”

— „Să nu te superi, fiul meu, pe mine —

mi-a zis apoi — că-și lasă puțintel

pe soți, Latini spre-a vorbi cu tine”.

— „Te rog s’o faci — răspunsei eu cu zel —

de vrei, voi sta și’n loc, dacă, firește,

mă las’acesta, căci eu merg cu el.”

— „O — zise — oricine din ăst stol s’oprește

o clipă’n loc, stă’n loc apoi o stană

o sută de-ani în ploaia ce-l izbește.

Deci mergi, și’ncet voi merge sub pulpană

și’n goan’apoi umplea-voi ăst popas,

s’ajung pe cei ce-și plâng eterna rană.”

Eu nu ‘ndrăzneam al văii mal să-l las,

să merg la el, dar fruntea-mi sta plecată

cu-acel respect ce-umilu-l are ‘n pas.

— „Dar ce ‘ntâmplare — a zis — ce soarte dată

te-aduce-aici cât timp mai ai lumină?

Și cine-i cel ce drumul ți-l arată?”

— „Acolo sus în viața cea senină

pierdutu-m’am — răspunsei — într’o vale,

pe când n’aveam etatea încă plină.

De ieri din zori străin luminii sale,

pe când eu mă’ntorceam, ăst duh venit-a

și-acas’ acum mă’ntorc pe-această cale.”

Iar el atunci: — ,,De-ți vei urma ursita —

în dulce (a) viață clar de-am deslușit —

nu poți greși al gloriei port — vorbit-a —

și-așa ‘ncurând de n’aș fi fost murit

văzând (eu) ceru ‘n cât favor te are

la munca ta cu mult te-aș fi ‘ntărit.

Dar neamul cel ingrat și rău și care

descins din Fiesole-ab antiquo ține

și-acum tot firea ce din munți o are,

cu rău îți va plăti făcutul bine.

Dar drept va fi: prin spini cu boab’amară

ce caut’un pom cu dulcile-i smochine?

Porecla „orbi” din vechi străvechi le-o dară

că-i neam semeț și-avar și plin de ură;

de-a ‘lor năravuri vezi de te desbară!

Tu glorie-avea-vei într’așa măsură,

căci toți te vor vâna flămânzi cu zor,

dar iarba asta n’o s’o aibă’n gură!

Să-și fac’acești mișei nutreț cât vor

din înșiși ei, dar cruțe planta viie,

de crește vr’una prin gunoiul lor,

a cui sămânță sfânt’o să re’nviie

pe foștii-aici de-origină romană,

când cuib ajunse-a orice mișelie!”

— ,,Să nu-mi fi fost dorința ‘n totul vană

tu n’ai fi fost respins — răspunsei eu —

așa’n curând din firea cea umană.

Căci stă și-acum adânc în gândul meu

și trist mă face plinul de iubire

și scumpu-ți chip patern, când tu mereu,

tu mă ‘ndrumai să tind spre nemurire,

și cât îți datorez nu voi tăcea,

cât timp voi fi, s’o spui cu mulțămire.

Păstrez și scriu ce-mi spui de soartea mea,

spre-a-mi tâlcui ce-alt text în sine ‘mbracă

o Doamnă ‚n cer, de-o fi s’ajung la ea.

Ci-atâta vreau să știi curat, că, dacă

cu propria-mi conștiință voi fi una,

răbda-voi sorții tot ce-ar vrea să-mi facă.

Și poți să știi că nu mi-e nouă-arvuna;

deci de-orice-ar fi nimic nu-mi va păsa

și poarte-și roata ‘n placul ei Fortuna.”

Virgil atunci s’a ‘ntors spre dreapta sa,

privindu-mă și: — „Bine știu s’asculte —

îmi zise rar — acei ce știu păstra.»

Dar eu mergeam, dorind să știu mai multe,

cu ser Brunetto, și ‘ntrebai ce soți

mai are aici, distinse minți și culte.

— „E bine pe-unii să-i cunoști; dar poți

să lași pe mulți uitării să-i consume,

și-ar fi și timpul scurt să-i spui pe toți.

Pe scurt, au fost toți clerici cu renume

și oameni mari din lumea literată,

și toți murdari de-acelaș viciu ‘n lume.

Priscian e ‘n rând cu tabăra ‘ntristată

și Acursius e, și-aici și pestilența

puteai s’o vezi, vr’un dor de-aveai vr’odată

s’o vezi, pe cea ce scoasă din Florența

de primul serv și-a dus să-i aibă scrumul

din rău întinșii nervi ai săi Vicența.

Mai multe-aș spune, dar de-aici nici drumul

nici vorba s’o lungesc eu n’am putință,

căci văd pe prund suind de colo fumul:

Vin cei la cari eu n’am îngăduință.

Tresoro meu la inimă ți-l puiu

că ‘n el trăiesc, și n’am altă dorință.”

Se ‘ntoarse-apoi părând în fuga lui

de-acei ce-aleargă spre postavul verde

pe câmpul veronez, și-așa-l văzui

cum fuge-acel ce-a ‘nvins, nu cel ce pierde.