Cercul al noulea: Zona a patra și ultima.

Trădătorii.

“Stindardul Regelui din Iad e ‘n drum

spre noi!» - Așa ‘ncepu Virgil cuvântul:

“privește deci de poți să-l vezi de-acum”

Cum pare seara, când e sur pământul,

sau când o ceață dă să se răsfire,

departe-o moară ce-o ‘nvârtește vântul,

așa-mi păru că văd ceva clădire.

Și-atunci după Virgil eu mă dădui,

neavând de vânt alt loc de-adăpostire.

Eram și unde, și cu groaz’ o spui,

stau umbro ‘n ghiaț’ adânc acoperite

și-așa se văd ca ‘n geam un nod al lui,

o seamă drepte și-altele trântite,

și multe ‘n creștet, sau cu chipul feții

la tălpi adus, ca arcu ‘ncolăcite.

Sosind și undo-adânc pe câmpul gheții

Virgil crezu că-i vreme-a-mi arăta

pe cel ce-a fost o culme-a frumuseții,

m’aduse fața lui și ‘n față-mi sta

și: — „lată Dis! Și iată punctu ‘n care

cu mult curaj tu cat’a te ‘narma!»

De-a mea și mută și ‘nghețată stare

să nu mă ‘ntrebi acum, și nici n’o scriu,

căci nu-i cuvânt să poată spune-atare.

Eu n’am murit, dar n’am rămas nici viu:

socoți, de ai vr’un strop de duh în tine,

ce-am fost când fui cum n’aș mai vrea să fiu.

Stăpânul groazei cei fără de fine

ieșea până’n buric din ghiața lui;

iar eu c’un uriaș conviu mai bine

decât un uriaș c’un braț de-al lui;

acum socoți tu ‘ntreaga lui făptură

când totului asemeni părți îi pui!

De-a fost frumos cât azi e stârpitură

de când privi dușman pe-al său părinte,

din el se scurge-a lumii ‘ntregi ordură.

Ce-uimire-mi năvăli deodată ‘n minte

văzând la el trei fețe-avându-i țeasta!

părea de sânge cea de dinainte,

iar alte două ce s’uneau cu-aceasta

pe umeri drept la mijloc le-a avut,

și acolo se ‘ntâlneau unde-ar fi creasta

Între-alb și galben dreapta mi-a părut,

iar cea din stânga ‘n felul cum o are

un om de pe-unde Nilul ia ‘nceput.

Și-un rând de aripi avea sub fiecare

cum n’am văzut pe mări mai mari vintrele,

și nici ca Dis corabie-așa de mare.

Nu pene-având, ci lucie-atare piele

cum vezi la liliac, și vânt stârnea

în trei direcții când bătea cu ele,

și ‘ntreg Cocitu ‘n ghiață-l prefăcea.

Din șase ochi, cu bale ‘nsângerate

din guri, pe trei bărbii el plâns scurgea.

Cum rupe in o meliță ce-l bate,

așa ‘n trei guri rupea și el pe trei,

(și-i măcina pentru-ale lor păcate).

La ăst dincoa-i părea mușcarea ei

nimic, în rând cu-acea sgârietură

ce gol lăsa-l pe spete de-orice piei.

— „Acest cu-a muncii cea mai iute-arsură”

mi-a spus Virgil — „e Iuda Scariotul,

picioare-afar’ având și capu’n gură.

Din doi ce stau (cu) capu’n jos, din botul

cel negru-al lui, atârn’afară Brut,

și vezi-l cum se sbate mut cu totul.

Iar cel ce pare-așa de nalt crescut

e Casius. Dar noaptea sue — ‘mi-zise —

și-i timp de mers, căci toate le-am văzut».

L-am prins de după gât cum el voise,

și loc pândind și clipă priincioasă

când largi au fost aripile deschise,

Virgil s’a prins de coasta cea păroasă,

și-apoi din păr în păr (mai cu folos),

descinse printre peri și ghiața groasă.

Iar când era și unde-al coapsei os

din grosul șold începe-a face șale,

trudit Virgil întoarse capu ‚n jos,

cu mare greu, în locui tălpii sale,

și prins de peri ca omul ce-ar sui

credeam de el că iar mă ‘ntoarce ‘n vale.

Și greu suflând ca ‘n lipsa de puteri:

— „Te ține strâns, căci n’avem altă scară

— ieșind din lumea veșnicei dureri!” —

Ieșind prin gura unei stânci afară,

m’a pus să șed pe-un mal apoi, și ‘n fine

pe fix pământ și-a sale tălpi călcară.

Privii în sus, crezând să văd, vezi-bine

pe Dis cum l-am lăsat, dar îl văzui

cu tălpi în sus întinse, stând sub mine.

Cel gros de cap va crede-acum că fui

năuc de-uimit, că ‘n el putință nu e

de-a ști ce punct fu pe unde ou trecui.

— „Ridică-te — ‘ncepu Virgil să-mi spue —

o drumul rău, și lung ‘a noastră cale,

iar soarele spre-al terței miez se sue.”

N’am fost aici în vr’un palat cu sale,

ci ‘ntr’un amurg și pe-un pământ eram

cum e prin munți în peșteri naturale.

— „Maestre — am zis, pe când mă rădicam —

‘nainte ce să ies din Iad, mă ‘nvață

și fă să pierd eroarea care-o am:

Cum șade-acesta ‘nfipt, făr’a fi ‘n ghiață,

cu capu ‘n jos, și cerul cum ajunse

așa ‘n curând din seară ‘n dimineață?” —

— „Te crezi și-acum dincolo — el răspunse —

de centrul unde perii-i prinsei eu

ai viermelui ce lumea ne-o străpunse.

Și-acum tu ești sub ceru-a cărui zare

ne-acopere-acel mare loc uscat,

pe-o culme-a cui muri cel cu născare

și cu viața om făr de păcat.

Deci stai pe-opusa sfer’ a ‘ngustei mese,

pe care tu ‘n Giudeca jos ai stat.

Când noaptea moare-aici, dincolo iese

iar cel ai cărui peri ne-au fost urcării

drept scări, stă ‘nf’ipt așa precum fusese.

Din cer căzu pe-această parte-a zării,

și-acel pământ, ce fu pe-aici, și-a pus

de spaima lui zăbranic apa mării,

și-a curs spre-al nostru emisfer opus

și poate, spre-a fugi lăsă și-aceste

deșerte locuri și-a sbucnit în sus.

Departe de Satan cam cât îi este

mormântu ‘ntreg, e jos aici un loc

dar nu văzut, ci dându-ți de el veste

un mic pârâu ce scoborînd pe-un scoc

de dânsul ros prin stânci crăpate-avându-l,

se pleacă lin în cotitoru-i joc.”

Pe-ascunsu-i drum intrarăm deci și urmându-

(pornirăm să ieșim iar la lumină)

și făr’a ne mai sta spre-odihnă gândul,

(urcarăm din adânca vizuină,

și ‘ndată s’arătă privirii mele,

ca printr’un ochi, a cerului grădină)

și-aici ieșirăm spre-a vedea iar stele.