Cercul al cincilea: Mânioșii. Trecerea râului

Stix în barca lui Flegias. Filippo Argenti. Cetatea Dite.

Urmând vă spun că mult mai înainte

de-a fi sub poala turnului, pe cale

priveam țintit la vârful lui fierbinte

cum două flăcărui scoteau signale,

și-alt foc, de unde ochiu-abia mai poale

zări ‘n adânc, îi da răspuns din vale.

Mă ‚ntorsei deci spre-acel ce știe toate:

— „Ce zice-acest de-aici? Și ce-i răspunde

al treilea foc — am zis — și cine-l scoate?”

Iar el: — „Mai sus pe mucedele unde

pe cel chemat vedea-l-vei cum scoboară,

al bălții fum de nu ni-l va ascunde.”

Săgeata de pe arc nicicând nu sboară

mai repede prin vânt, decât bătrână

de ani văzui acum o luntrișoară

venind spre noi pe lac, și cum o mână

Cu strigăt mare-un singur lopătar:

— „Spurcate duh, ei, iată-mi-te’n mână!”

— „O Flegia, Flegia, sbieri acu’n zadar —

vorbi Virgil — al tău el n’o să fie

mai mult decât trecând ăst lac murdar.”

Cum cel ce vede-o rea’nșelătorie

făcută lui, stă trist, așa deodată

și Flegias fu’n ascunsa lui mânie.

Descinse’n luntre-apoi iubitul tată

făcând să urc și eu, și-abia când fui

și eu în ea, simții că e ‘ncărcată.

Când furăm deci în luntre-apoi, văzui

pornind bătrânul vas, brăzdând mai tare

decât făcea de-alt rând cu morții lui.

Pe când pluteam pe-a morții baltă mare,

ieși murdar’o umbră’n fața mea:

— „Tu cine ești de vii având suflare?”

— „Eu vin — am zis — dar nu voi rămânea.

Dar tu, cel plin de glod astfel, tu cine?”

— „Mă vezi că-s duh ce plâng”, răspunse ea.

— „Rămâi atunci la plâns, și la suspine,

spurcate duh, căci orișicât noroi

ți-e prins pe-obraz, cunoscu-mi-te bine!”

El mânile le-a ‘ntins spre luntre-apoi;

pățitul duce-al meu însă-l împinse

și-a zis: — „La câini, în baltă-vă’napoi!”

Cu brațele-apoi gâtul mi-l cuprinse,

pe-obraji m’a sărutat, și: — „Suflet bune,

ferice-acea ce’n sânul ei te’ncinse!

Nimic frumos de-acesta nu poți spune,

căci fu (pe lume aprig și ușor):

de aceea-l prind și-aici mânii nebune.

Câți nu se cred regi mari, iar dacă mor

ca porcii aci’n putoare-o să se’nfunde

cumplit despreț lăsând în urma lori”

— „O, cât de mult aș vrea să se scufunde

acesta ‘n lac — am zis — să-l văd scufuns

cât timp suntem plutind pe-aceste unde!”

— „Tu n’ai să fii la mal — el mi-a răspuns —

vedea-vei ce-au să-i facă lui fârtații

și-ăst dor al tău va fi’mplinit deajuns.”

Și-am și văzut curgând înnoroiații

cum vin (și cum îl rup bucăți), astfel

că dau și-azi Proniei laude și grații.

Și toți strigau: „Pe-Argenti, acum!” și-acel

Toscan înfumurat, ca scos din minte,

cu proprii dinți fâșii rupea din el.

Aci-l lăsai, și nu mai pierd cuvinte.

Ci-un țipăt mare de m’umplu fiorul

mi-a’mpins atent privirile’nainte.

— „S’apropie-acum — mi-a zis conducătorul —

s’apropie-acum cetatea zisă Dite,

cui mult îi e și rău bătut poporul.»

Iar eu: — „Acum încep mai lămurite

moscheele din ea să le discern

și roșii parc’ar fi din foc ieșite.”

Iar el: — „Sânt roșii-așa de foc etern

ce’n ele-arzând le’ncinge-atât de tare

cum vezi aci’ntr’atât de jos Infern.”

Intrarăm și pe-adânca groapă care

e brâu cetății-acei nemângâiete

al cărei zid, de fier a fi se pare.

Nu făr ‘un mare ocol apoi ce-l dete,

sosi luntrașul și-unde cu mânie:

— „Sânteți la porți, ieșiți”, a zis, și stete.

Văzui pe porți mai mulți decât de-o mie

de cei plouați din cer, strigând de sus:

— „Cum poate-acesta, viu fiind, să vie

prin lumea morții pân’aici adus?”

Dar bunul meu Virgil un semn le dete

că are-un lucru tăinuit de spus.

Mai blând’atunci turbata bandă stete.

— „Să vii tu singur! Viul dintre voi

ce-avu ‘ndrăzneala viu să ni s’arete,

el singur facă-și drumul înapoi.

Să ‘ncerce deci! Iar tu, cel ce l-aduse

prin loc așa de-adânc, vei sta la noi.”

Gândiți acum pe ce cărbuni mă puse,

căci eu de-aici să ies n’am mai crezut

când groaznicul atari cuvinte-mi spuse!

— „O, dulce duce-al meu, ce sigur scut

de șapte ori mi-ai dat, și mai’nainte

m’ai scos din moartea grea’n care-am căzut,

să nu mă lași ca mort, să-ți fie-aminte!

De-avem de-aici oprit ‘orice cărare,

s’o rupem grabnic înapoi, părinte!”

Ci-mi zise astfel, el dulcea mea’ndrumare:

— „Să nu te temi, căci nime-al nostru pas

nu-l poate-opri, cât timp ni-e dat de-Atare.

Așteapt’aici, hrănind, cât ești rămas,

scăzutu-ți suflet cu speranța’n bine

că’n lumea asta n’am eu să te las.”

Așa s’a dus lăsându-mă’n suspine

iubitul tat’al meu și-am stat topit,

căci „da” și „nu” război purtau în mine.

Eu n’am putut s’aud ce le-a vorbit,

dar nici nu stete mult, și ei cu zorul

la porți, ca spre-apărare, au năvălit

și’n fața lui au tras pe porți zăvorul.

Și-astfel afar’acum (oprit) rămase

și’ncet apoi s’a’ntors conducătorul.

Cu ochii’n jos și cu sprâncene trase

pe ochi zicea’n oftările durerii:

— „Ce duh îmi neagă jalnicele case?”

Iar mie: — „Că-s mâhnit, să nu te sperii!

Noi tot vom birui acest popor

oricât de mult se’ncrede el puterii.

Nu-i nouă-această nebunie-a lor:

la mult mai largă poartă-au mai făcut-o

și rupt de-atunci ca-și are-al ei zăvor!

Scrisoarea ei cea jalnic’ai văzut-o.

Dar iată-l, făr ‘de soli, prin lumea moartă

dincoa de ea, pe calea ce-am bătut-o,

acel ce ne va’frânge-această poartă.”