Cercul al șaptelea: Brâul al treilea.

Violenții împotriva artei. (Cămătarii. Monstrul Gerion.)

Vezi monstrul cel ce coada și-o ascute,

spre-a trece munți și-a sparge-orice tărie;

o, vezi pe cel ce ‘ntreaga lume-o ‘mpute!”

Așa ‘ncepu Virgil să-mi spuie mie,

iar fiarei printr’un semn i-a spus: — „Să sui”,

la drumu-acel de piatră ca să vie.

Și-acel scârbos al fraudei chip, văzui

c’a scos, venind, întregu-i trunchi afară,

dar nu și-a tras pe mal și coada lui.

Un om în toate just putea să-ți para

din tot aspectul blândei sale fețe,

ci șarpe ‘ncolo ‘ntreg această fiară.

Flocoase două brânci și nodulețe

avea pe piept, pe coaste și pe spate,

și multe-apoi rotițe ‘n mii de fețe.

Tătarii-ori Turcii ‘n firul ce se bate

și ‘n cel urzit n’au scoarțe mai cu flori;

nu țese-Arahne-urzeli mai delicate.

Precum la mal stau luntri uneori

c’un cap pe prund, iar altul le plutește,

sau cum la Nemții cei îndopători

castorul stă gătit de-a prinde pește,

așa la malul trist ce ‘ncunjura

prundișul ars sta fiara ce ‘ngrozește.

Întreaga coadă ‘n gol și-o flutura,

în sus sbătându-și furca ‘nveninată

ce-asemeni scorpiei ac în vârf purta.

Virgil atunci mi-a zis: — „Acum ne cată

puțin să ‘ntoarcem calea noastră până

la fiara rea cc-acolo stă culcată.”

În jos luând deci calea pe-altă mână,

distând de mal cam zece pași ne-am dus,

spre-a fi feriți de foc și de țărână.

Când fui ajuns la ea, văzui mai sus,

dar nu cu mult, un stol de umbre care

ședea pe lâng’abis, în ploaie pus.

Și-a zis Virgil: — „Spre-a ști deplin ce are

în ea și-această tind’a văii, du-te

la ei — mi-a zis — și vezi-le-a lor stare.

Dar scurte fie-ți vorbele ncepute.

Eu pân atunci pe monstru am să-l fac

spătoasa ceaf’ a lui să ne-o ‘mprumute.”

Deci singur eu prin cel din urmă sac

al văii-a șaptea mersei așa-dară

la triștii-aceia cari-acolo zac.

Prin ochi svâcnea durerea lor afară;

iar mâinile, drept scut, mereu le mișcă

de-aprinsa țărnă jos, iar sus de pară,

cum face vara cânele morișcă

acum din labe, acum din botul lui,

când muște ori purici ori tăuni îl pișcă.

La mulți privirea țintă mi-o ținui

pe-obrajii copți de crâncena lor plagă

și nu-i puteam cunoaște, dar văzui

că toți aveau la gât câte-o desagă,

distincte-avându-și semnul și factura,

iar ei păreau c’o sorb din ochi de dragă.

Și, cum purtam rotind căutătura,

văzui pe-un galben sac ceva ce-avea

de-albastru leu și chipul și statura.

Și-urmând mereu cu cercetarea mea,

văzui pe-alt duh c’o pungă purpurie

și-o gâscă albă ca de unt pe ea.

Și-alt duh, c’o scroafă grasă și-azurie

pe albu-i câmp semnat avându-și sacul:

— „Ce faci — mi-a zis — tu ‘ntr’astă colivie?

Hai pieri! Și viu de-ți faci pe-aicea placul,

să știi de-al meu vecin Vitalian

că ‘n stânga mea aci-și va face veacul.

Aci ‘ntre Florentini sânt Paduan

și-mi urlă toți de m’asurzesc cu glasul:

O, de-ar sosi eroul suveran

cu punga cu trei țapi!” Și ‘ntoarse pasul

și scoase limba din strâmbata-i gură

cum face-un bou când dă să-și lingă nasul.

Eu fric’având că stând peste măsură

mâhnesc pe-acel ce-a zis să fiu grăbit,

lăsai această trist’adunătură;

pe duce mi-l găsii acum suit

pe largul spate-al fioroasei bale

și-a zis: — „Acum fii tare și (oțelit).

Pe-asemeni scări vom merge-aici la vale!

Voi sta ‘ndărăt, ca ‘n față-mi să te țin

spre-a nu te-atinge-otrava cozii sale.”

Cum cei ce-s prinși de friguri când le vin

fiorii răi și-au unghii ‘nvinețite,

văzând și-o umbră ‘nghiață pe deplin,

așa fui eu la vorbele rostite,

dar și rușine-avui și fui ca sluga

cu bun stăpân când dă porunci răstite.

Pe-acele spete largi sării cu fuga

și — „strânge-mă la tine” — am vrut să spui,

dar nu-mi ieși, cum vrui să-mi iasă ruga;

dar el, pe care scut eu mi-l avui

mai sus, m’a prins în brațe-al meu părinte

de’ndată ce suit pe fiară fui.

Și-a zis: — „Acum, Gerione, ‘nainte!

Largi cercuri fă și lin îți fie jocul

și noua ta povară-ți fie-aminte!”

Precum din mal o luntre-și scoate ciocul

și ‘ncet se dă ‘ndărăt, așa făcu

și când simți că-i larg în juru-i locul:

întoarse coada unde capu-i fu,

mișcând cu ea, ca și-un țipar, și-o ‘ntinse

și vânt sub el cu labele bătu.

Mai mare-o spaimă nu cred eu că-l prinse

pe Faeton când frânele scăpat-a

și cerul, precum vezi și-acu-l aprinse,

nici când Icar sărmanii ‘nfierbântata

de pe-aripi ceara și-o simțea că-i pică

și — „rău ții drumul” — tatăl i-a strigat,

decât a mea, când mă văzui, adică,

că stau în aer, de-orice parte ‘n gol,

și-afar’ de fiară nu mai văd nimică;

dar ea plutește lin, făcând ocol,

scoboară ncet, dar nu-i simțeam plutirea

decât de jos și n față-un vânt domol.

Subt noi la dreapta s’auzea vuirea

cumplitei guri făcând un sgomot mare

deaceea ‘n jos plecai puțin privirea,

și-abisul mă ‘ngrozi cu mult mai tare,

căci urlete-auzii, văzui și focuri

și ‘ntreg mă strânsei ghem de spaimă mare.

Ce-ascuns fu ‘ntâi văzui apoi pe-alocuri

precum roteam trecând prin mari orori

ce ‘ntruna tot sporeau din mii de locuri.

Ca șoimul stând pe-aripi mult timp aori,

nevrând nici paseri nici momeli, și face

să-i strige-al său stăpân: — „Acum scobori!”

Se lasă ‘ncet și sboară făr ‘de pace

în sute de rotiri, departe-apoi

de domn s’așază mânios și tace;

în fund astfel Gerion pe-amândoi

sub poalele înaltei râpi ne puse

și-abia simțind că-i descărcat de noi

ca și-o săgeată de pe arc se duse.