Cercul al optulea: Bolgia a șaptea. Hoții.

Tăcuți și singuri, fără soți acum

mergeam, urmând din urmă pe părinte

cum merg și frații minoriți pe drum.

când bruma pe câmpii vrea să repete

frumoasa faț ‘a albei ei surori

ci-aripile ‘n curând îi pier muiete,

lipsit de-orice nutreț se scoală’n zori

țăranul trist și vede alb tot locul,

și-oftând își bate șoldu-adeseori,

acasă ‘ntors în vai își varsă focul

ca bieții-acei ce n’au ce să-și mai facă,

ci ‘ncet începe să-și aline focul

văzând cum lumea ‘ntr’alt vestmânt se’mbracă

în scurt răstimp, și ia toiagul lui

și-(a) turmei foame’n câmp acum o’mpacă;

așa’nspăimântat de-al meu maestru fui

de-atâta nor ce i-l vedeam pe frunte,

ci-al spaimei plastru tot așa-l avui.

Că ‘ndată ce-am ajuns la rupta punte

s’a’ntors cu-acele dulci priviri spre mine,

precum le-avu dintâi sub tristul munte.

Și-atent aici privind peste ruine

și ‘n minte multe cumpănind de toate,

el brațe-a ‘ntins strângându-mă la sine,

și ca și-acel ce face și socoate

și-apururi pare-a ști și-apoi ce vrea,

astfel spre vârf trudindu-se-a mă scoate

pe-o stânc’a stat și-alt stei de după ea

văzând, mi-a zis: — „Tu treci pe-aceea stană,

dar vezi dintâi de poate-a te ținea.”

Ah, n’a fost drum de-acei (ce) poartă blană,

căci greu de tot, el cel ușor, eu dus

din colț în colț, urcam acea corhană.

Și dacă n’ar fi fost decât mai sus

într’alt ponor mai scurt’aici ruptura,

eu nu știu el, dar eu m’aș fi răpus.

Cum îns’al Malebolgii fiind spre gura

acelui puț adânc, pieziș se’ntinde

oricare — o bolgie — și are-astfel făptura,

că sue-un mal iar celălalt descinde.

Și-ajunsem astfel și-unde-am cunoscut

că cea din urmă piatră se desprinde.

Când fui pe vârf, deloc n’am mai putut

să merg și-am fost atât făr de suflare

că unde-am fost ajuns, am și șezut.

— „Să cade-aici să’nvingi orice-amânare,

căci stând pe puf sub cald coperemânt

n’ajungi la gloria cea, fără de care,

câți mistue-a lor viață pe pământ

pe urma lor aceleași urme lasă,

ca spumele pe-un râu sau fumu’n vânt!

Deci sus! Și’nvinge truda ce te-apasă

prin vrerea cea ce ‘nvinge orice bătăi,

când ei de-al trudei chin nimic nu-i pasă.

Căci nu-i deajuns să pleci dintr’aste văi;

mai lung’o scară drum pe ea ne cere!

De știi ce-ți spui, grăbește pașii tăi.”

Plecai-atunci și-am zis, pe când putere

mai multă fățăream s’arăt decum

aveam: —„Deci mergi! am și puteri și vrere!»

Pe stânci luarăm deci din nou un drum

și greu și strâmt și ‘n totul stării sale

mai rău și decât cel do până acum.

Spre-a nu-i părea trudit vorbeam pe cale,

când iat’un glas, părând că nici nu știe

vorbi deplin, ieși dintr’altă vale.

Ce-a zis, deși eram pe-acea stinghie

ce-i punte-aici, eu n’am putut să știu,

dar cel care vorbea ‘mi păru’ n mânie.

Plecat privii spre-adânc, dar ochiul viu

nimic prin neguri n’a putut învinge,

deci zisei: — „Duce, o, fă te rog să viu

la zidul cel ce-a șasea vale-o ‘ncinge.

C’aud, dar să’ nțeleg eu n’am putere,

și stau și văd și tot nu pot destinge.”

— „Răspunsu-mi este-atât că-ți fac pe vrere,

că ruga cea onestă nu se neagă —

răspunse el — ci o stampe;i în tăcere.”

La capul punții pe-unde ea se leagă

cu-a opta râpă, deci, ne-am dus, și ‘nfine

văzui atunci deschisă bolgia ‘ntreagă,

și ‘ntrânsa șerpi, și-oriunde șerpi, și pline

grămezi, de-atâtea specii, ‘ncât de ei

simt sângele și-azi sloi de ghiață ‘n mine!

Să-mi tacă Libia de pustiul ei,

căci ori și cât foesc în el scârboșii

jaculi (chelidri), cencri și farei

n’avu mai răi și mulți ca furioșii

de-aici, nici ol, nici golul etiop,

nici malul sterp din preajma Mării-Roșii!

Și-aci ‘ntr’acest scârbos și crud potop

fug umbre goale-urlând de ‚nspăimântate

și scorburi nu-s și nu-i heliotrop!

Și-au mânile ‘ndărăt cu șerpi legate

ce’n spline’nfig și cap și cozi și-apoi

ieșind fac nod pe burtă ca și’n spate.

Și iat ‘atunci, pe un duh de lângă noi

sărind un șarpe-l sfredeli prin locul

ce leagă gâtul de-umerii-amândoi.

A scrie-un „O” sau „I” mai scurt e jocul

de-cum s’aprinse el și-arzând căzu

și’ntreg îl prefăcu ‘n cenușă focul.

Și-așa cum sta distrus (astfel) acu

de sineși spuza prinse să s’adune

și’n sus sări și-a fost acel ce fu.

Astfel de oamenii învățați se spune

că moare-un fenix”, și la fel și ‘nvie

pe când și-a cincia sută de-ani apune.

(La iarbă și la grâne nu se ‘mbie),

ci-amom și lacrimi de tămâie-alege

(și nard și mir îi țes funebra ie),

și-așa cum cade-un om și nu ‘nțelege

de-a fost el tras de-o iazmă inimică

sau de-alt vr’un rău ce poate pe-om să lege,

se uită’n jur mirat când se ridică

oftând confuz de groaza mare-a lui

prin care-a fost și-i plin de-avuta frică;

pe hoț când a ‘nviat așa-l văzui.

Vai, aspră-i, doamne, sfânta-ți lovitură

ce’n dreapta ta mânie-o ‘mparți oricui!

Ceru Virgil acestui mort, de-arsură

să-i spuie cine-a fost? Iar el: — „Deabia

plouai din Tosca ‘n trista asta gură.

Nu om să fiu, ci bestie-mi plăcea

ca mul ce fui, și Fucci i-al meu nume

și demnul grajd al meu Pistoia fu.”

Eu lui Virgil: — „Să nu mai facă glume!

Să’ntrebi ce culpă-l trase-aici, că’n viață

îl știu cumplit și gata să zugrume.”

N’avu, când ne-auzi, minciună ‘n față,

ci drept privi și sincer vru să fie,

cu obrajii-aprinși de-o jalnică roșață:

— „Că tu mă afli-aci’n ticăloșie

cum vezi că sînt, mă doare mult mai tare

decât că fui gonit din lumea vie.

Nu pot să neg ce-mi cere-a ta’ntrebare.

Atât de jos în Iad eu fost-am pus

ca fur de sfinte-odăjdii din altare;

iar furtu-mi fu năpaste pe-alți pus.

Spre-a nu te bucura de-a mea’ntâlnire,

de-o fi să ieși din groapa asta sus,

tu ia’n urechi și-ascult ‘o prevestire:

de Negri’ntâiu Pistoia se desparte,

Florența-și schimb’ apoi popor și fire,

din Val de Magra neguri Marte-adună

și ‘n negri nori el învălit apoi,

năvală dând cu groaznică furtună,

pe Câmpul Piceean va da război,

spărgând în prip’a noriului putere.

spre-a fi strivit oricine-i. Alb ca voi.

Și-ți spui acestea că să-ți fac durere!”