Cercul al patrulea: Sgârciții și risipitorii.

Pluto. Despre soartă. Mânioșii.

Rajè Satàn, papè Satàn alepe!”

strigat-a Plut cu glasul lui cel gros,

iar dulcele-Nțelept ce-atot-pricepe

mi-a zis spre-a mă ‘ntări: — „Nu sta fricos!

oricât de tare-ar-fi, dar să-ți astupe

nu poate-al nostru drum, pe stâncă ‘n jos”.

Spre-acel cu gură largă ‘apoi: — „Te rupe

cu furia ta ‘năuntru (1) tău pe tine,

dar dă-ne drum și taci, spurcate lupe.

Nu fără cauză ‘n Iad acesta vine:

așa e vrerea ‘n cerul unde-a pus

trufașei culpe-Arhanghelul o fine”.

Când e catargul rupt, cum cad de sus

grămadă pânzele de vânt umflate,

cumplitul monstru-așa căzu răpus.

Iar noi pe malul văii ‘ndurerate

intram acu ‘ntr’a patra văgăună

ce ‘nfundă ‘n ea a ‘ntregii lumi păcate.

Atâta chin și caznă cine-adună,

tu, veșnică justiție — aici; și-astfel

de-amar al nostru rău cine-l răzbună?

Precum se frânge-un val izbit de-acel

ce ‘ncontra-i vine, la Caribde ‘n mare,

așa se ‘ntoarce-aici ăst neam mișel.

Popor decât aiuri cu mult mai mare

poveri rostogoleau cu pieptu ‘n munci

din două părți venind cu urlet mare.

De-odată se ciocneau și tot atunci

cu toții se ‘ntorceau, pornind spre-afară

strigând: „Ce tot aduni?” „Ce tot arunci?”

Și-așa veneau prin neagra vale iară

spre-apusul punct din nou făcând ocolul,

mereu strigându-și versul lor de-ocară;

și iarăș se ciocnea și-acolo stolul

cu-alt stol, fiind la miezul văii-ajuns;

și, ca și trist, văzându-le-acum zelul:

— „Maestre — am zis — te rog să-mi dai răspuns

ce neam e el? și ‘n stânga noastră, tată,

sânt clerici toți acești cu părul tuns?”

— „Au fost cu minte-atât de ‘ntunecată

în primul trai —mi-a zis— c’au strâns și-au dat

ce ‘nseamnă ‘n lume-a da cu judecată.

Destul de clar o spune a (1) lor lătrat

când ei spre două puncte-a văii cură

și-aci-i desparte-opusul lor păcat.

Toți papi și cardinaii și clerici fură

acești ce de-orice păr au creștet gol,

și ‘n ei sgârcenia ‘nvinse-orice măsură.”

Și-am zis: — „Eu cred că dintr’atâta stol

cunosc, maestre, multe-atari ființe

spurcate sus de-așa de trist nămol.”

Iar el: — „Hrănești zadarnice credințe.

Obscura viaț’atâta solz le dete

că bruni îi face-oricărei cunoștințe.

Ciocni-se-vor etern aceste cete

astfel, și-ieși-vor unii din morminte

cu pumnii ‘nchiși, iar alții făr ‘de plete.

I-a smuls „a da” și-„a strânge” fără minte

din dulcea lume, de se bat mereu

cum vezi aici, că-ți stau aci ‘nainte.

Aici vezi scurtul joc ce-au, fătul meu,

averile ce Sorții s rânduite,

cari sbuciumă pe om atât de greu.

Acum oricâte-averi sânt grămădite

și-au fost sub lună n’ar putea să dea

odihn’acestor suflete-ostenite”.

Iar eu: — „Maestre, să-mi explici aș vrea

ce-i Soarta despre care-ai prins a spune

că ‘ntregul lumii bun e ‚n mâini la ea?”

Iar el: — „Oh, lume-a minților nebune,

ce grea-i orbia ‘n care ea petrece!

Deci vreau s’asculți spre-a prinde ‘nțelepciune.

Acel a cui știință totu ‘ntrece

creându-și ceruri, duce El le-a pus,

prin orice parte-oricare parte-ar trece

spre-aș da egal lumina ei de sus,

tot astfel un stăpân a dat splendorii

umanei vieți și-un duce i-a prepus,

la timp spre-a permuta averi și glorii

din neam în neam, și ‘ntruna printre voi,

oricât s’opun cu mintea muritorii.

Deaceea se ridic ‘ori dă ‘napoi

un neam și-alt neam, cum Ea voi să fie,

ce-ascunsă e ca șarpele sub foi.

În contră-i mintea-vă nimic nu știe;

iar ea prevede, judecă și-așează,

ca și-alți Eterni pe-a lor, a sa domnie.

Schimbările nicicând nu-i încetează;

nevoia-i dă aripi, atât de des

se schimb’acei ce sorților urmează.

Ea este cui atâtea hule-i ies,

căci cei ce-ar trebui elogii-a-i face

o blastemă și-o ‘njură prin eres.

Dar ea, ferice, aude tot și tace;

și ‘n rând cu-alți Primi ce mân’ale lor sfere,

ea-și mân’a sa ‘ntru neștirbită pace.

Să ‘ntrăm acum la mult mai grea durere;

cad stelele cari răsăreau pe când

plecam, iar timpul grabă ‘n mers ne cere.”

Și-am dat, prin cerc spre-opusul mal trecând,

de-un mic izvor ce ‘n clocot pe-o săpată

de dânsul groapă se vărsa, scurgând

o apă roșie-adânc de ‘ntunecată,

și-așa urmându-i tulburi (le) unde

intrarăm, jos pe-o cale ‘nfricoșată.

Un smârc se face, Stix numitul, unde

ăst jalnic râu, ajuns sub poală jos

la tristul mal silit e să se ‘nfunde.

Și-atent cătând spre malul noroios

Văzui mișei, cu totul goi, și ‘n față

vădind cu toți-un suflet mânios.

Și toți se bat, și nu numai din brață,

ci ‘n cap și ‘n piept și cu genunchii ei,

fâșii cu dinții rup de-unde se ‘nhață.

Și-atunci Virgil: — „Tu vezi aici pe-acei

a căror furie-a ‘nvins într’înșii firea

și-așa voiesc să știi c’acești mișei

supt apă chiar urmează svârcolirea

și fac de ies bășici pe lac, pe cum

vezi însuți tu oriunde ‘ntorci privirea.

Am fost — zic ei — înfipți în glod acum,

tot triști în dulcea soarelui lumină

purtând în noi mereu amarul fum,

și-aici noi ne ‘ntristăm în neagra tină!

Ăst imn le gâlgâia din gât bol-bol,

căci n’au putinț’a spune-o vorbă plină.”

Dînd mlaștinii ‘mpuțite-un mare-ocol

așa ‘ntre râpa seacă și rovine,

cu ochii ‘ntorși spre-acei ce ‘nghit nămol,

soseam sub poala unui turn în fine.